99,080 matches
-
sensibilă, din experiența, aceasta fiind indispensabilă pentru existența sa25. Deși preia accepțiunea kantiana a intelectului că funcție de reglementare a experienței, Hegel îi conferă noi valente, atât pozitive cât și negative. În primul rând, Hegel afirmă că atunci când se apleacă asupra realității exterioare, intelectul distinge între "formă și conținut", ultimul fiind indiferent în raport cu prima. Principala activitate a intelectului este aceea de "abstragere", de separare din totalitatea lumii exterioare a unor elemente pe care, din diferite motive, particulare, le privilegiază. Apoi, intelectual are
Polis () [Corola-journal/Science/84976_a_85761]
-
cu propriul său conținut - libertatea - care se împlinește pe șine la scară istorică, într-un orizont temporal indefinit. De aceea, intelectului hegelian îi este indiferență o astfel de metafizica, foarte îndepărtată de aspirațiile sale imediate; pentru el, forma lumii reprezintă realitatea lumii, și doar pe această o are în vedere atunci cand abstrage, adică atunci cand ierarhizează elementele realității în funcție de scopurile în baza cărora acționează. La fel, atunci când separă accidentalul, sau accidentul că particularizare a acestuia, "un ce real care, în același timp
Polis () [Corola-journal/Science/84976_a_85761]
-
temporal indefinit. De aceea, intelectului hegelian îi este indiferență o astfel de metafizica, foarte îndepărtată de aspirațiile sale imediate; pentru el, forma lumii reprezintă realitatea lumii, și doar pe această o are în vedere atunci cand abstrage, adică atunci cand ierarhizează elementele realității în funcție de scopurile în baza cărora acționează. La fel, atunci când separă accidentalul, sau accidentul că particularizare a acestuia, "un ce real care, în același timp, este determinat numai ca posibil, un real al carui alt ceva sau opus e tot atât de posibil
Polis () [Corola-journal/Science/84976_a_85761]
-
de Kant prin înțelegerea pe care o oferă acestor doi termeni. Spațiul, pentru autorul Științei Logicii, nu reprezintă, ca pentru Kant, o experineță subiectivă, o intuiție, ci "abstracția exteriorității nemijlocite"28. Timpul, măsura a finitudinii lucrurilor, este un proces al realității la rândul său obiectiv, nu "oarecum un recipient în care se află situat totul, ca într-un fluviu care curge, smulgând totul și ducându-l la vale. Timpul este doar abstracția această a consumării. Fiindcă lucrurile sunt finite, de aceea
Polis () [Corola-journal/Science/84976_a_85761]
-
forma dialecticii, la care ne vom opri mai încolo, fiind principala certitudine a existenței și devenirii lumii 31. În ce măsură consideră Kant timpul și spațiul ca fiind obiective, abstracte, și în ce măsură le reduce la capacitatea noastră de intuire subiectivă, conferindu-le realitate doar prin intermediul subiectului cunoscător, reprezintă o discuție separată, asupra căreia nu am să mă aplec aici. Este însă posibil ca Hegel să fi exagerat referitor la acest aspect, timpul și spațiul kantiene nefiind atât de obiective și de abstracte pe cat
Polis () [Corola-journal/Science/84976_a_85761]
-
și ideile sale, proces în care natura este la rândul sau integrată că alteritate contradictorie a Ideii în perspectiva suprimării și depășirii acestei etape tranzitorii. Mai departe, intelectul comite o greșeală fundamentală distingând între gândire, pe de o parte, respectiv realitate, pe de cealaltă parte, nesesizând contopirea celor două în procesul autoconstituirii spiritului 35. Gândirea este realitate și este poziționata în miezul lucrurilor, nu în afara lucrurilor, proiectându-le pe un traseu emancipator. Intelectul nu reușește însă să observe decât aparentă, superficialul
Polis () [Corola-journal/Science/84976_a_85761]
-
Ideii în perspectiva suprimării și depășirii acestei etape tranzitorii. Mai departe, intelectul comite o greșeală fundamentală distingând între gândire, pe de o parte, respectiv realitate, pe de cealaltă parte, nesesizând contopirea celor două în procesul autoconstituirii spiritului 35. Gândirea este realitate și este poziționata în miezul lucrurilor, nu în afara lucrurilor, proiectându-le pe un traseu emancipator. Intelectul nu reușește însă să observe decât aparentă, superficialul, exteriorul, coaja lucrurilor, nu estența, ființa în sine și pentru sine, umanitatea care își devine sieși
Polis () [Corola-journal/Science/84976_a_85761]
-
Intelectul este deci finitul, particularul, limitativul, negativul. Iar "Cine este împotmolit într-o particularitate nu vede în alții decât particularități"36. Intelectul este o astfel de particularitate incapabilă să vadă și să treacă dincolo de sine pentru a avea acces la realitate că proces, nu ca abstracție fixă, goală și lipsită de viață. Intelectul este individul incapabil de a înțelege altceva decât fenomenul, incapabil de a se identifică cu și de a acționa în baza intereselor percepute că generale ale unei societăți
Polis () [Corola-journal/Science/84976_a_85761]
-
ceea ce deja este. Așa cum consideră de altfel și Ludwig Wittgenstein atunci cand scria că "acolo unde trebuie să ajung propriu-zis, acolo trebuie să fie de fapt deja"37. Spiritul nu are cum să nu ajungă să fie ceea ce este deja în realitate, realitatea că esența, nu ca aparentă. Și cum realitatea este posibilitate oferindu-și sie conținut în mijlocul abundentei fenomenale condamnată la a fi temporară, trecătoare - "unitatea esenței și a existenței; în ea își au adevărul esență lipsită de forma și fenomenul
Polis () [Corola-journal/Science/84976_a_85761]
-
deja este. Așa cum consideră de altfel și Ludwig Wittgenstein atunci cand scria că "acolo unde trebuie să ajung propriu-zis, acolo trebuie să fie de fapt deja"37. Spiritul nu are cum să nu ajungă să fie ceea ce este deja în realitate, realitatea că esența, nu ca aparentă. Și cum realitatea este posibilitate oferindu-și sie conținut în mijlocul abundentei fenomenale condamnată la a fi temporară, trecătoare - "unitatea esenței și a existenței; în ea își au adevărul esență lipsită de forma și fenomenul inconsistent
Polis () [Corola-journal/Science/84976_a_85761]
-
Wittgenstein atunci cand scria că "acolo unde trebuie să ajung propriu-zis, acolo trebuie să fie de fapt deja"37. Spiritul nu are cum să nu ajungă să fie ceea ce este deja în realitate, realitatea că esența, nu ca aparentă. Și cum realitatea este posibilitate oferindu-și sie conținut în mijlocul abundentei fenomenale condamnată la a fi temporară, trecătoare - "unitatea esenței și a existenței; în ea își au adevărul esență lipsită de forma și fenomenul inconsistent sau subzistarea nedeterminată și instabilă diversitate"38 - realitatea
Polis () [Corola-journal/Science/84976_a_85761]
-
realitatea este posibilitate oferindu-și sie conținut în mijlocul abundentei fenomenale condamnată la a fi temporară, trecătoare - "unitatea esenței și a existenței; în ea își au adevărul esență lipsită de forma și fenomenul inconsistent sau subzistarea nedeterminată și instabilă diversitate"38 - realitatea ajunge să exprime necesitatea însăși 39. O înțelegere de tip superior, rațională, reclamă deci imperativul de a nu fi "prizonierul categoriilor intelectului"40. Acesta din urmă se menține cu obstinație în contradicție cu rațiunea, cu lumea exterioară reală, esențială, cu
Polis () [Corola-journal/Science/84976_a_85761]
-
determinațiile anterioare ale gândirii, ca depășite". El devine astfel "identitatea să cu sine", "liberul însuși"55. Conceptul hegelian este mult mai mult decat categoriile intelectului kantian, purtând la rândul lor numele de concepte și identificând aspecte comune și repetitive ale realității exterioare pentru a sistematiza astfel cunoașterea și a o face posibilă pentru subiect. Conceptul hegelian este o universalitate, o totalitate, chiar dacă finita, care, departe de a fi o expresie a experienței, se particularizează pe șine sub forma eului gânditor, oferindu
Polis () [Corola-journal/Science/84976_a_85761]
-
a sistematiza astfel cunoașterea și a o face posibilă pentru subiect. Conceptul hegelian este o universalitate, o totalitate, chiar dacă finita, care, departe de a fi o expresie a experienței, se particularizează pe șine sub forma eului gânditor, oferindu-și astfel realitate. Raportul ontologic este complet schimbat: eul real, conceptul, se exteriorizează dub formă eului aparent, subzistând, într-o primă fază, pentru sine56. "Pentru realizarea să, conceptul nu are nevoie de niciun impuls exterior.Natura proprie a lui, închizând în sine contradicția
Polis () [Corola-journal/Science/84976_a_85761]
-
unilateralitate, să se desăvârșească în chip real, devenind întregul - a cărui posibilitate el doar o conținea la început"57. Celebra dialectica stăpân-sclav, dialectica însemnând pentru Hegel, așa cum urmează să vedem, o succesiune de momente contradictorii care nu au sens și realitate neapărat în prezent, cât mai degrabă în viitor, ca posibilitate realizată, dezvoltată de acesta în Fenomenologia Spiritului și constând în nevoia de recunoaștere a fiecărei ființe umane, nevoie care nu se poate împlini decât în societate prin eliberarea atât a
Polis () [Corola-journal/Science/84976_a_85761]
-
scop, în timp ce obiectul, lumea exterioară că necesitate, este doar mijlocul 63 - conceptul se poate depăși pe șine într-un calitativ superior. Ideea care se creează pe șine începând cu sine: rațiunea în accepțiune hegeliana Rațiunea este conceptul obiectiv al întregii realități; procesul revenirii acesteia la sine după ce s-a înstrăinat de sine prin concept este numit de Hegel spirit. "Lupta rațiunii este efortul de a înfrânge ceea ce intelectul a fixat"64. Autorul Științei Logicii insistă asupra transformării conceptului, legat inextricabil de
Polis () [Corola-journal/Science/84976_a_85761]
-
prin concept este numit de Hegel spirit. "Lupta rațiunii este efortul de a înfrânge ceea ce intelectul a fixat"64. Autorul Științei Logicii insistă asupra transformării conceptului, legat inextricabil de intelect, în Idee, adică în rațiune, gândirea aflată în și pentru realitate și care încorporează insurmontabila să individualitate, finitudine, într-un proiect nou, bazat pe interdependenta comunicativa și practica și astfel pe abolirea distincției între subiect și obiect 65. Ideea reprezintă subiectul absolut, pentru care obiectul nu mai reprezintă exteriorul, ci propria
Polis () [Corola-journal/Science/84976_a_85761]
-
să interioritate negata, încorporată și depășită. Astfel, ideea rațională devine universal, un universal a cărui independența depinde de individual, dar pentru care individualul subzistând pentru sine reprezintă o imposibilitate sau cel mult o contradicție temporară 66: "deși ideea își are realitatea într-un ansamblu material, aceasta nu este o ființă abstractă, subzistență pentru sine față de concept, ci e numai devenire, datorită negativității ființei indiferente", iar "reflectarea procesului ei absolut în sine însuși este suprimarea acestei nemijlocite individualități; prin această, conceptul, care
Polis () [Corola-journal/Science/84976_a_85761]
-
indiferente", iar "reflectarea procesului ei absolut în sine însuși este suprimarea acestei nemijlocite individualități; prin această, conceptul, care că universalitate este în ea interiorul, face din exterioritate universalitate sau își afirmă obiectivitatea că egalitate cu sine însuși"67. Rațiunea, conceptul realității în devenire, poate fi interpretată și în termenii contradicției hegeliene între cantitate și calitate. Aici, cantitatea, conceptele particulare, sunt reunite prospectiv sub forma conceptului integral al realității și sunt înserate astfel într-o nouă calitate, rațiunea. Orice cantitate se transpune
Polis () [Corola-journal/Science/84976_a_85761]
-
universalitate sau își afirmă obiectivitatea că egalitate cu sine însuși"67. Rațiunea, conceptul realității în devenire, poate fi interpretată și în termenii contradicției hegeliene între cantitate și calitate. Aici, cantitatea, conceptele particulare, sunt reunite prospectiv sub forma conceptului integral al realității și sunt înserate astfel într-o nouă calitate, rațiunea. Orice cantitate se transpune cu timpul într-un nou calitativ, pentru că orice cantitate reprezintă o fostă calitate: "cantitatea este calitatea devenită deja negativă"68. Nouă calitate nu elimina pur și simplu
Polis () [Corola-journal/Science/84976_a_85761]
-
implicit în mișcare 71. Întregul mers al istoriei trebuie înțeles că devenire rațională, susține Hegel, nu ca o colecție de evenimente disparate. Istoria lumii este interpretată acum că "tribunal al lumii", ținându-se cont de conformarea ei graduală la conceptul realității, la ideea rațională și la împăcarea popoarelor cu propriile idei și cu ideile celorlalte: reciprocitatea identităților colective apare astfel că universal 72. Nu trebuie să avem însă în vedere la Hegel vreo finalitatea cosmopolita a istoriei, așa cum apare ea la
Polis () [Corola-journal/Science/84976_a_85761]
-
tărâm cultural, rațiunea contribuie la șlefuirea asperităților individuale, la "netezirea aspectelor particularității". Numai în acest fel poate ajunge raționalul să semene cu "drumul mare pe care merge fiecare" și "unde nimeni nu se distinge"75 și numai așa poate încorpora realitatea concretă, spirituală, nu pe cea existentă temporar, aparentă și superficială - sub forma spiritului, a totalității libere și conștiente de sine. Realul și raționalul sunt puse deci ca unic proces al afirmării spiritului, ca laturi distincte și contradictorii ale acestuia, dar
Polis () [Corola-journal/Science/84976_a_85761]
-
proces al afirmării spiritului, ca laturi distincte și contradictorii ale acestuia, dar nu ca laturi independente. Hegel dezavuează ideea kantiana de "lucru în sine", considerând-o o abstracție nefondată, un produs al gândirii înseși care nu are nicio acoperire în realitate 76. Mai grav, lucrul în sine îi sugerează lui Kant failibilitatea cunoașterii umane și deci a rațiunii, care ar trebui deci condiționată în activitatea ei de către intelect. Deranjat de reducționismul kantian și de neîncrederea autorului Criticii rațiunii pure în posibilitățile
Polis () [Corola-journal/Science/84976_a_85761]
-
se poate mai distinctă de preferință hegeliana pentru rațiune, pentru pozitiv, pentru dezvoltarea și împlinirea binelui la nivelul eticului, adică al statului, instituția fundamentală a societății moderne 78. Cât de mult contează comportamentul moral ireproșabil după care ne ghidăm când realitatea în care trăim este atat de puțin conformă conceptului ei? Concluzii: intelectul că moment al devenirii raționale În ciuda neajunsurilor sale majore, intelectul reprezintă totuși structura fundamentală a rațiunii, așa cum aceasta reprezintă structura fundamentală a spiritului. Intelectul trebuie înțeles deci că
Polis () [Corola-journal/Science/84976_a_85761]
-
Negat de către rațiune, intelectul poate pune la dispoziția acesteia întreaga să cunoaștere empirica, dinamismul propriei sale identități individuale adus la un nivel superior. În calitate de contrarii, intelectul și rațiunea nu au sens decât în procesul devenirii lor pe coordonatele spiritului, a realității pe deplin conștiente, reconciliata cu sine însuși, cu propriul său concept. Am ales în mod special conceptul hegelian de devenire, pentru a sublinia deschiderea să. Devenirea este avansul pur și simplu, neexistenta devenită existența, neființă devenită ființă, finitul devenit infinit
Polis () [Corola-journal/Science/84976_a_85761]