158 matches
-
capitalismului industrial. Tocmai din acest motiv utilizează Baudrillard concepte precum "oglindă", "dublu", "hartă", care reprezintă metafore pentru un tip de cunoaștere modernă, ce este considerată că reflectă o realitate externă, dar care acum sunt complet neadecvate noului stadiu, lipsit de referențialitate. Acest nivel în care realul dispare în simulări perfecte este caracterizat de abisul sensului și de evanescența diferenței dacă în reprezentare există o diferență clară între original și copie, hiperrealitatea nu doar că desemnează absența originalului și a oricărui tip
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
nivel în care realul dispare în simulări perfecte este caracterizat de abisul sensului și de evanescența diferenței dacă în reprezentare există o diferență clară între original și copie, hiperrealitatea nu doar că desemnează absența originalului și a oricărui tip de referențialitate, ci și substituția în locul realului a semnelor sale artificiale, față de care nu mai există însă indicii diferențiatoare. Prin urmare, nu doar că realul nu mai este "dat", ci reprodus în mod artificial, dar rezultatul nu este nici de ordinul irealului
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
ele le transmit înlocuind chiar principiul de realitate. Dacă la început mass-media îndeplineau o funcție-oglindă asupra realității, în încercarea de a prezenta informații-xerox ale evenimentelor, acum, consideră filosoful francez, mass-media s-au constituit într-un veritabil domeniu al hiperrealității. Principiul referențialității abolindu-se, se poate chiar considera că denumirea de mass-media este greșită din moment ce nu mai există mediere între o realitate și alta, ci doar succesiuni de simulări. Astfel, hiperrealitatea este rezultatul medierii tehnologice a experienței, care încearcă să transforme în
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
de ordinul al treilea este configurat din punct de vedere operațional, cibernetic, după modelul codului genetic. În acest stadiu, transcendența este complet anulată; mutațiile produse de dezvoltarea tehnică au făcut ca întreg sistemul să abolească mitul originii, dar și al referențialității, și deși acest proces pare unul nou, el este determinat de o întreagă istorie în care s-au succedat celelalte tipuri de simulacre. Sfârșitul mitului originii atrage după sine, consideră Baudrillard, atât sfârșitul contradicțiilor interne ale sistemului, din moment ce nu mai
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
Smart, care crede că în pofida formulărilor repetate prin care Baudrillard pare a-și asigura poziția, care se întemeiază pe dizolvarea diferențelor dintre adevărat și fals, real și imaginar și pe faptul că principiul de realitate, împreună cu corolarul obiectivității și al referențialității au încetat să mai funcționeze, "opera lui Baudrillard pare să fie în mod perpetuu preocupată de predominarea ordinii lucrurilor, [...] cu prezentarea unui discurs care corespunde cumva modalității în care lumea s-a schimbat. Așa cum Morris a sugerat, opera lui Baudrillard
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
mică intenție de a-și ține promisiunile, seducătorul, în mod riguros, nu minte, pentru că nu face decât să se joace cu proprietatea autoreferențială a acestor enunțuri performative"547. Astfel, strategiile seducției se țes în jurul limbajului și al complexei problematici a referențialității, "scandalul seducției" fiind dat de abilitatea seducătorului de a le exploata cu succes. 6.3.2. Seducție și minciună În general, minciuna este văzută ca o acțiune voită de deformare a adevărului, domeniile în care se poate manifesta fiind numeroase
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
Angela Keane opinează că Radcliffe "pare a fi găsit în acești autori un romance ethos pe care-l putea asocia celorlalte puncte de referință literare ale sale: Homer, Horațiu și Petrarca" (2000: 25). Fenomenul fertil al interxtextualității dominante (inclusiv al referențialității oblice) va reveni în atenția publicului la sfârșitul secolului al XX-lea, odată cu publicarea romanelor de anticipație, pline de nuclee terifiante, ale lui Dan Simmons 23. * * * A doua mare figură a literaturii gotice post-Walpole îi aparține lui Matthew Gregory Lewis
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
Seuil în 1986. Ne vom opri la cel de-al doilea paragraf. Folosind prezentul cu valoare absolută și generală, precum și pronumele SE, din punct de vedere referențial, locutorul (L) se delimitează de un enunțător lipsit de precizie și gol de referențialitate. Propoziția " Se poate descoperi aici..." apare în cadrul unei validități generale (validitatea doxei), într-un univers pe care prezentul absolut și indicatorii de generalitate ("în general", "pe scurt, tot ceea ce, în principiu...") îl marchează diferit de cel al locutorului-enunțător. Proprietățile atribuite
Periferia textului by Philippe Lane () [Corola-publishinghouse/Science/1119_a_2627]
-
din terminologia genettiană), inhibă până la disoluție contactul cu realitatea obiectivă, deși tematic tocmai această realitate este sursa fundamentală a inspirației scriitorului. Privind evolutiv pe același traseu și dimensiunea polemică, observăm intenția camuflării, a obnubilării sale pe măsură ce alegoria se insinuează în referențialitatea discursului. Atitudinea beligerantă explicită a pamfletarului se estompează în jocul gratuit al limbajului alegoric. 2) Apoi eul poietic este un eu ostil artei pusă în rețetar. Ofensiva sa e îndreptată împotriva ideilor "comode", pentru că "singure ideile incomode sunt generatoare de
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
semantice și pragmatice. Acest enunț vine după un titlu complet ambiguizat prin asociere parodică "Constantin cel Bun...", și are rolul de a conecta lectorul la lumea imediatului, a factualității subiectiv asumate. Dimensiunea pragmatică a discursului polemic derivă tocmai din această referențialitate specifică oricărui demers teleologic, fiind uneori explicit formulată, ca de pildă în textul selectat de noi: "Cititorii vor fi odată mai mult edificați în ce privește pe domnul Banu, care, construindu-și ultimul sistem de apărare, a luat măsura oportună să nu
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
externă) evidențiate de Genette, ele exprimă, în grade diferite, o metareferențialitate, în sensul literaturizării discursului polemic. Focalizarea internă este dată de enunțul ironic (sub toate aspectele sale) care presupune, din partea naratorului ("homodiegetic"), o simulare, o schimbare de macaz în ordinea referențialității. La acest nivel, între autorul concret și narator se interpune o distanță direct proporțională cu gradul de ambiguizare al ironiei. În cazul focalizării externe, naratorul ("extradiegetic") se postează la o distanță strategică de fapte, întâmplări și personaje, observându-le aparent
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
sau Scrisoare deschisă domnului C. Banu, directorul revistei Flacăra), Arghezi are un scop bine determinat, de aceea abandonează metafora ambiguizantă, revizuiește topica (în sensul simplificării și al formulării directe), adoptă un ton echilibrat și dezvoltă un discurs cantonat în sfera referențialității 152. Cu toate acestea, scriitura păstrează marca stilului arghezian prin câteva elemente definitorii, dintre care ironia (mai ales în formula asteismului sau/și diasirmului) ocupă, de departe, primul loc. Intrat pe un teren al confruntării directe, polemistul conștientizează faptul că
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
boteza cu numele de jidan pe oricine vă contrazice, și cu atât mai vârtos pe cei care ca om politic v-au distrus", pentru ca, apoi, anecdota, în calitatea ei de micro-narațiune fictivă cu tâlc, să destindă complet granița coercitivă a referențialității. Avem așadar, un cap de acuzare fictivizat, purtător al unui umor hâtru, indisociabil de spiritul arghezian: " În pornirea dumneavoastră de a răspândi cât mai mult zvonul că Facla, la care scriu regulat patru români, și buni români, e o publicație
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
deseori în incipit, pretextând saltul în imaginar sau justificând ofensiva directă, în corpul textului, cu funcție de releu, reconectând lectorul la realitatea imediată sau, la final, luând aspectul inferenței polemice. În toate cazurile, acuza tranșantă se comportă ca un barometru al referențialității, menținând aspectul de editorial al discursului. Exemplele sunt nenumărate, de aceea am selectat doar două reprezentative. Plecând de la un mobil real, solicitarea B.O.R. de a nu se ține spectacole de teatru în săptămânile de post, invocat neutru în
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
A încercat de cîteva ori asociația cu câte un nucleu de scriitori: s-a lepădat de toți, îndată ce și-a dat seama că nu lucrează cu cârdul de slugi, ci cu niște tovarăși respectuoși însă demni". Menținându-se în limitele referențialității, polemistul face, din prezentarea multiplei culpe a adversarului, pretextul atacului necenzurat prin instalarea în spațiul ficțional, unde discursul hiperbolic amplifică tensiunea expunerii pregătind finalul: "Domnul Iorga suferă de un ciocoism profund dezagreabil, iritat de o permanentă secreție de venin coroziv
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
social, regăsindu-se în normele morale, cutumele și habitudinile unei anumite societăți. Tocmai de aceea semnificațiile lor sunt accesibile și exercită o anumită influență în plan social. O altă caracteristică a formelor simbolice care dețin valențe ideologice este dată de referențialitatea lor, în sensul că semnificațiile lor fac trimitere la aspectele specifice unei anumite societăți, aspecte ce țin, de regulă, de fondul moral, cultural sau religios al acesteia. Nu mai puțin, formele simbolice se remarcă printr-un caracter contextual, putând fi
Reinventarea ideologiei: o abordare teoretico-politică by Daniel Şandru () [Corola-publishinghouse/Science/1033_a_2541]
-
de pecete definitivă" comentează autoarea rămâne o procedură identic de "absurdă'. Ezitarea Loredanei Ilie de a-l include pe Caragiale în aceeași serie cu Eugen Ionescu, Samuel Beckett, Arthur Adamov este justificată prin distanța temporală, viziunea estetică diferită și deosebirea referențialității. Între Caragiale și Eugen Ionescu, de pildă, există o deosebire atitudinală. Ionescu a creat deliberat "un absurd rizibil și înfricoșător totodată". El dilată "limitele posibilului" la maximum, pentru a crea "un univers absurd, terifiant, de nesuportat, ca și disperarea din
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
grotescul dezvăluie înverșunarea de a vedea totul prin ocheanul deformărilor monstruoase sau de a căuta cu interes naturalist hiperbolizarea umanului josnic în surprinzătoare contexte solemne. Democratizarea limbajului arghezian presupune aici alternarea termenilor triviali cu sintagme erudite și deliberata inversare a referențialităților, înfățișând așadar bestialitatea prin livresc (scenele de sexualitate, perversiunile, violurile), și invers. Portretele profesorilor, de pildă, sau ceremonia examinării, sunt impietate prin vocabule și asocieri improprii, adecvate însă demascării imposturii și mascaradei festivităților, grotescul expresiei subordonându-se pervazivei intenții satirice
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
Întors în cameră fără să bănuiască nici un pericol, Mihnea reușește să iasă totuși învingător din capcanele întinse de soțul gelos, vânător de confirmări ale imprudentei dezvăluiri făcute de Polixeni. Confruntarea verbală între bărbatul înșelat și craidonul descoperit are o dublă referențialitate: una directă, la adresa cazului dezbătut în presa de scandal și una de natură aluzivă, la relația dintre Polixeni și Băiatu. Persistența qui-pro-quo-ului (rezultat din suprapunerea între motivele care au dus la crima pasională și cele din situația nou-descoperită în casa
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
lumea și viziunea critică al lui Caragiale, de a căror complexitate se contaminează automat. Însă mai valoroase pentru importanța caragialismului în literatură ni se par reconfirmările și reconsiderările unor trăsături care vizează compoziția artistică și calitățile stilului caragialian. Oralitatea, concizia, referențialitatea, mixarea deliberată a registrelor stilistice, procedee precum "tema și variațiunile", colajul de texte, lista etc. vor antrena un traseu evolutiv îndeosebi datorită "nepoților" din valul optzecist, care îl vor acredita pe Caragiale drept precursor pe linia "textualismului" românesc 115. Motivată
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
Poveste, Două loturi și alte câteva povestiri, axate exclusiv pe probleme de tehnică literară, sunt supărătoare și "strecurate fără rost"173, reprezentanții "Școlii de la Târgoviște" și cei din generația '80 par a aprecia în mod deosebit aceste incipiente forme de referențialitate și autoreferențialitate caragialiene, devenite între timp procedee frecvente, ingrediente de bază ale așa-numitei "inginerii textuale" pe care scriitorii "postmodernismului românesc"174 și precursorii 175 acestora o vor practica programatic. Ilustrările posibile sunt, evident, extrem de numeroase. În Christian voiajorul (transmisiune
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
ca în acest gen de teatru să nu mai găsim decât anumite semne ale realității epocii noastre, coincidența operei de teatru cu realitatea exterioară fiind de-a dreptul imposibilă."17 Așadar, s-ar putea spune că acea fațetă ianusiană a referențialității caragialiene, acea abilitate a textului său de a se referi atât la situații concret istorice, identificabile cu ușurință, cât și la aspecte ce țin de etern-uman, nu se mai regăsește în piesele din teatrul absurdului care adesea nu mai permit
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
etichete precum "roman în patru parți", "poem eroico-erotic și muzical, în proză", "fabulă", și celelalte scrieri urmuziene denaturează și remodelează, fie prin ermetizare, fie prin kitschizare, de la cele mai elementare componente ale discursului literar, până la cele mai ample sfere de referențialitate ale acestuia. Mai exact, contaminarea parodică se extinde clar de la nivelul motivelor și al temelor literare, precum tentația odiseică, educația, răzbunarea etc. (în Pâlnia și Stamate, confruntările militare în Gayk, seducția olimpiană în Fuchsiada), la nivelul mai amplu, extraliterar, al
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
elementele anticipatoare: "În afară de interesul pentru proza scurtă și pentru realitatea cotidiană, sunt de găsit în scrierile caragialiene o bună capacitate de autoreflecție, joc al spiritului și al scenariilor textuale, procedeul înregistrării stenografice, triumful stilului conversativ, fragmentarism și indeterminare, inserții metatextuale, referențialitate și autoreferențialitate, ironie, ambiguitate, pastișă, parodie, etc. Încât nu-i exagerat a zice, într-un limbaj de dată mai recentă, Caragiale pune în mișcare, intuitiv și deliberat, o complexă mașinărie textuală și astfel avem de-a face, întrucâtva, cu un
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
special, unul de includere sau de subordonare: parodia presupune, în linii mari, imitația unui text literar individual, cu intenție umoristică sau critică, de regulă prin denaturarea sau îngroșarea trăsăturilor caracteristice ale originalului, în timp ce burlescul are o sferă mai mare de referențialitate și o mai mare libertate de construcție, delectarea putând fi generată și în afara confruntării directe cu modelul, ci numai prin absurditatea lumii nou create. Se poate vorbi, așadar, de o înglobare a parodiei în burlesc. De altfel, în Geschichte des
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]