KorAP: Find »[drukola/base=relegare & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 2 3 4 5 >

115 matches

Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534

că această cauză negată implică recunoșterea că între Ovidiu și Augustus și oamenii lui nu erau relații tocmai bune, asta e tot. Poetului i se pare că a sosit momentul în care poate face public motivul adevărat și profund al relegării sale. Oricum, Augustus era deja mort și eventualele jigniri ale lui Ovidiu la adresa sa erau deja plătite sau, cel puțin, așa putea considera poetul. În timpul jertfelor, Graecinus va putea să implore divinitatea lui Augustus pentru a-i îndupleca mânia. Împreună cu

by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
16-18). Nici Graecinus nu mai este aceeași persoană care discuta glumind despre posibilitatea de a iubi două femei în același timp, din moment ce consideră de datoria sa să-l dojenească pe poet pentru cauza (reală sau presupusă) care a dus la relegarea lui la Tomis. După cum observa Ovidiu în zilele fericite, anii trec, chiar dacă pe nesimțite, și diversele întâmplări ale vieții modifică atitudinile lor de dinainte. Se pare că Ovidiu vroia să învețe această lecție a vieții și să se adapteze într-

by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
care el vrea să o insinueze în inima lui Messalinus dacă nu se găsește deja acolo și nu numai, ci și în a tuturor prietenilor săi, care, de altfel, toți trebuie să fi fost la curent cu cauza adevărată a relegării sale la Tomis. Numai pentru cei care nu sunt de partea poetului care-și susține nevinovăția în ceea ce privește pedeapsa gravă care l-a lovit, Ovidiu se umilește cu afirmații care reproduc, ca un ecou, părerile celor care l-au trimis în

by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
Ovidiu se umilește cu afirmații care reproduc, ca un ecou, părerile celor care l-au trimis în exil: crima, oricare ar fi aceasta, nu a comis-o. De altfel, dacă comportarea sa nu ar fi fost totuși scuzabilă, pedeapsa cu relegarea ar fi fost prea blândă. Însuși autorul pedepsei, Augustus, când a decis care-mi sunt greșelile (crimina), a văzut bine el care observă totul cu atenție prostie, imprudență (stultitia). Așadar, dacă ar fi să privim lucrurile din perspectiva cealaltă (altera

by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
sa (error) nu este gravă: o demonstrează blândețea verdictului imperial. Din blândețea (formală) a pedepsei, Ovidiu, ca un bun avocat, extrage argumentele care susțin cât de nesemnificativă și de insignifiantă i-a fost, în realitate, comportarea, care a dus la relegarea sa. De aceea, după ce a afirmat inexistența (nici măcar în intenție!) vreunei culpe în ochii săi adaugă că și, obiectiv vorbind, această vină nu i-a fost găsită sau a fost considerată minimă și de către cel care îl învinuia. Dacă Augustus

by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
recunoașterea generală exprimată cu un moment mai înainte că Ovidiu s-a folosit rău de geniul său Ingenii certe, quo nos male sensimus usos (v. 105) o notă permanentă, deci, care trebuie să fi fost citată de Augustus printre cauzele relegării se găsește aici oarecum în dezacord cu ultima afirmație potrivit căreia au fost într-adevăr și în viața poetului peccata novissima (ultima, spune în alt loc) care au dus la severa măsură augustană. Fără îndoială, aceste peccata novissima, ultimele din

by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
loc atât de îndepărtat de Patria sa și așa de îngrozitor ca cel în care a fost relegat Ovidiu. Trebuie remarcat că aceasta este o acuză categorică, deși implicită, la măsura luată de Augustus, care a ales ca loc de relegare (= pedeapsă mai mică decât exilul), locul cel mai incomod și mai sălbatic cu putință la acea vreme pentru un exil în sensul strict al cuvântului. Se impune o altă remarcă: cea mai mare parte a exilaților citați de Ovidiu sunt

by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
de libellis famosis (în anul 12 d.H., din câte se pare). Lui Severus i-a fost aplicată de două ori: prima dată a fost exilat la Creta; a doua oară, în anul 24, i s-au impus confiscarea bunurilor și relegarea la Serifo, unde muri într-o sărăcie lucie 295. Cassius Severus se lăuda că a învățat pe de rost istoria recentă scrisă de Labienus (= Rabienus "turbatul", din cauza sentimentelor sale anti-Cezariene) pe care Augustus o condamnase la ardere. De cele mai multe ori

by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
propriile-i dorințe în grija prietenilor săi și a lui Tuticanus, în mod special. Dar din scrisoarea următoare (XIV) rezultă clar că Ovidiu încă mai păstrează în inima sa o dorință, poate singura pe care a avut-o din momentul relegării la Tomis: și anume, aceea de a părăsi Tomisul (v. 7) cu orice preț. Orice alt loc i-ar fi fost pe plac, până și în mijlocul Sirtelor, chiar în vârtejul Caribdelor, cu condiția să fie eliberat din țara unde se

by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
Ovidiu, în care Augustus este comparat cu astfel de tirani și chiar monștri istorici și de legendă. Și nu suntem de părere că un asemenea resentiment sau o asemenea ură față de împărat, au fost provocate în inima sulmonezului numai în urma relegării sale la Tomis, ca reacție împotriva măsurii lui Augustus. Suntem convinși și acest lucru va apărea mai clar în viitor că o asemenea ostilitate era mai profundă și mai veche, dar s-a manifestat în diferite faze ale vieții lui

by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
element care trebuie evidențiat: istoria a adeverit prezicerea poetului potrivit căreia, până la sfârșit, Augustus îl va suspecta și pe Iginus și îl va pedepsi drastic: gramaticianul C. Iulius Iginus, care s-a bucurat de prietenia lui Ovidiu dar care, după relegarea acestuia, i-a întors spatele, a căzut la rându-i în dizgrația lui Augustus 304. Dorim să subliniem în final un ultim element și anume atitudinea de sfidare la adresa destinatarului: dacă poetului nu îi rămâne nicio posibilitate de răzbunare, Pieridele

by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
încetul cu încetul, se estompează gradual, până a deveni un pitic plin de răutate, în timp ce figura lui Ovidiu atinge proporții gigantice făcând să explodeze limitele timpului și spațiului care-l învăluie. Iginus ajunge simbolul răutății tuturor celor care au determinat relegarea lui Ovidiu și, așa cum se citește printre rânduri, un simbol al lui Augustus însuși, căruia "posteritatea eternă îi va imputa nelegiuirea comisă". 5. Mențiuni literare și aspecte politice Am semnalat deja între unii destinatari ai scrisorilor lui Ovidiu și personalități

by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
a cântat Licoridele, ci pentru felul său liber de a vorbi despre persoana imperială. Sulmonezul aproape că vrea să sugereze că și lui, nu faptul că a scris Ars amatoria sau că a cântat-o pe Corina i-a adus relegarea, ci altceva, care nu se poate compara cu lăudăroșenia lui Gallus la beție. Nec fuit opprobrio celebrasse Lycorida Gallo, Sed linguam nimio non tenuisse mero. (Tristele, II, 445-6). Dar în Gallus, Ovidiu vede un fel de precursor al poeziei lirice

by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
ocazională, datorată exilului la care a fost constrâns poetul de către Augustus, ci de o ostilitate, aș spune, de principii, care-și afundă rădăcinile în convingerile politico-metafizice ale lui Ovidiu și, prin urmare există chiar dacă în stare latentă, din perioada anterioară relegării la Tomis. Am făcut trimitere la unele dintre aceste rădăcini la începutul lucrării, când vorbeam despre crimen carminis: sunt premizele "metafizico-religioase" ale lumii spirituale ovidiene. Pe acest teren se dezvoltă adevăratele aspecte politice. A) A (treia) soție a lui Ovidiu

by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
fie foarte prudent, cel puțin în primii ani de exil, cu prietenii săi rămași la Roma, și din egoism, pentru a nu-și compromite și mai mult propria cauză, în cazul în care aceste personaje ar fi fost pedepsite, după relegarea sa, cu pedepse și mai dure decât simpla relegatio. Contra argumentului derutant al lui Groag, trebuie ținut cont că, dacă Fabia era cum era de fapt rudă cu Paulus Fabius Maximus, scrisorile lui Ovidiu către Fabia erau, fără îndoială, înmânate

by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
însuși pentru a fi citite: Fabia servea de intermediar, așa cum rezultă clar din corespondența dintre Paulus și Ovidiu. Situația trebuie să fi fost aceasta încă de la primele scrisori către soție; scrisori pe care Sulmonezul i le-a adresat de la începutul relegării la Tomis. Fabiei, Ovidiu îi adresează următoarele scrisori: Tristele, I, VI; III, III; IV, III; V, II (? sau lui Fabius?); V, V; V, XI; V, XIV; Ponticele, I, IV; III, I; III, VII (adresată unor amicis și indirect unor uxori

by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
peste puțin timp, compararea Fabiei cu aceste eroine implică, chiar dacă indirect dar câteodată și expres -, și compararea lui Ovidiu cu respectivii soți, fapt care poate aruncă o rază de lumină asupra comportamentului ipotetic al lui Ovidiu care i-a adus relegarea și nu exilul. În Tristele, III, III, poetul, bolnav, îi dictează unui scrib scrisoarea în care îi descrie soției, în tonuri emoționante, starea proastă de sănătate în care se află cu urmările firești asupra stării sufletești, condițiile de climă și

by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
binecunoscut al patriei! Ar fi murit fără pată cum a și trăit. De-acum [însă] viața lui trebuie să roșească din cauza supliciului său. Nunc mea supplicio vita pudenda suo est. (v. 48) Trebuie să subliniem aici: poetul nu roșește din cauza relegării sale, ci din cauza pedepsei care reprezenta partea rău famată a vieții sale. Prin urmare, preocuparea lui este că soția se rușinează să fie numită soție de exilat. "Vai mie, dacă tu, atunci când te numesc soție de exilat, întorci capul și

by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
să se mâhnească pentru că, ulterior, soțul i-a fost relegat, însă nu are niciun motiv să se rușineze. Trebuie să se mâhnească, dar nu să se rușineze. Și pentru Fabia trebuia să conteze ceea ce conta și pentru Ovidiu: nu cauza relegării, ci pedeapsa în sine reprezenta adevărata parte rău famată din viața poetului. Exemplificările mitologice vin să confirme și mai bine această interpretare a noastră. "Când temerarul Capaneu a murit de o lovitură neprevăzută, Evadne s-a rușinat de soțul său

by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
în exil, dar nu e mai puțin evident că, o persoană care cunoaștea o altă cauză a exilului sulmonezului, în afară de cea mărturisită și oficială din carmen, putea înțelege o asemenea expresie ca pe o exaltare propriu-zisă a adevăratei cauze a relegării, cu care Ovidiu se mândrea și o incita și pe soție să facă la fel. În epistola Tristele, V, II (adresată poate soției sau lui Paulus Fabius Maximus), poetul comunică că e sănătos; corpul s-a obișnuit de-acum cu

by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
Magna Philoctetae vulnere fama suo est. Si locus est aliquis tanta inter nomina parvis, Nos quoque conspicuos nostra ruina facit. Între paranteze semnalăm că ar fi de-a dreptul tristă celebritatea, notorietatea¸cu care se mândrește poetul, dacă la baza relegării lui ar fi ceva infam, cum era fără îndoială (cel puțin pentru contemporanii mai iluminați decât sulmonezul), să o faci pe "mediatorul adulterului" chiar dacă e pentru nepoata împăratului și al său amant. Ovidiu nu numai că nu se rușinează de

by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
care Ovidiu nu o putea dezvălui decât în scrisorile către prietenii mai apropiați și soției (și din scrisoarea către Perilla, Tristele, III, VII, reies sentimente de acest fel), care trebuie repetăm să fi fost la curent cu adevărata cauză a relegării lui Ovidiu. Dacă, așa cum am văzut până acum, Fabia apărea ca o adevărată eroină, în inocența și fidelitatea ei față de soț, fiind comparată cu diferite eroine legendare: Evadne, Alcesta, Penelopa etc., aici, Ovidiu apare ca un adevărat și unic erou

by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
se credea că ultima întâlnire a avut loc pe insula Elba (Aethalis Ilva), unde Ovidiu îl însoțea pe Cotta Maximus (dat fiind că unii, printre care și Graeber, consideră că acestuia îi era adresată scrisoarea respectivă), când a primit edictum-ul relegării la Tomis, prin noua formulare, Italica ora, scena dramatică se mută pe malul extrem al Italiei, poate la Brindisi, de unde poetul trebuia să plece în exil și unde îl însoțise Maximus. Prin acest gest de a-l însoți și prin

by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
prezența lui Paulus. E de înțeles că o asemenea teamă nu îi permite să mărturisească clar adevărul despre cauza propriu-zisă a exilului, nici măcar lui Paulus: Ovidiu recunoaște într-un distih din Tristia (III, VI, 11-12) că nu a dezvăluit secretul relegării nici măcar celui mai bun prieten 392; de altfel, dacă acest "secret" ar fi fost deja cunoscut (Tristele, I, I, 23; IV, X, 99), Ovidiu nu ar fi trebuit să aibă nicio reținere în a-l mărturisi. El însă rămâne așa

by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
inoportun de volubilă. Înainte de a trage concluzia asupra acestei scrisori importante, vrem să scoatem în evidență contradicția din versurile 83 și urm., unde Ovidiu afirmă că s-a întâlnit cu Maximus înainte de plecarea la Tomis, dar după primirea înștiințării de relegare. În versurile 61 și urm., însă, poetul ar vrea să ne facă să credem că vestea exilului a ajuns la destinatarul scrisorii, când Ovidiu era deja la Tomis: într-un prim moment acesta s-a supărat pe Ovidiu, dar apoi

by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]