116 matches
-
se opri la rateș și descălecă. Era un om voinic, bine legat, în puterea vârstei, cu mustăți stufoase și cu ochi pătrunzători; umbla îmbrăcat cu straie cenușii de șiac și în cap avea o pălărie neagră, lată în boruri. —Stăi, Roibule, zise el blând calului, stăi o leacă și rabdă ce-i răbda, că îndată ți-oi da ovăs... și fân bun, Roibule, și te-oi adăpa... Zicând acestea, legă roibul de belciugul bătut în stâlpul gros din fața crâșmei, aduse mânile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
umbla îmbrăcat cu straie cenușii de șiac și în cap avea o pălărie neagră, lată în boruri. —Stăi, Roibule, zise el blând calului, stăi o leacă și rabdă ce-i răbda, că îndată ți-oi da ovăs... și fân bun, Roibule, și te-oi adăpa... Zicând acestea, legă roibul de belciugul bătut în stâlpul gros din fața crâșmei, aduse mânile prin coama-i aspră și-i mângâie ochii deștepți. Calul necheză încet și-și întinse botul umed spre stăpân. —Iacă-ndată, Roibule
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
în cap avea o pălărie neagră, lată în boruri. —Stăi, Roibule, zise el blând calului, stăi o leacă și rabdă ce-i răbda, că îndată ți-oi da ovăs... și fân bun, Roibule, și te-oi adăpa... Zicând acestea, legă roibul de belciugul bătut în stâlpul gros din fața crâșmei, aduse mânile prin coama-i aspră și-i mângâie ochii deștepți. Calul necheză încet și-și întinse botul umed spre stăpân. —Iacă-ndată, Roibule, îndată. Străinul își dădu pălăria pe ceafă și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
Roibule, și te-oi adăpa... Zicând acestea, legă roibul de belciugul bătut în stâlpul gros din fața crâșmei, aduse mânile prin coama-i aspră și-i mângâie ochii deștepți. Calul necheză încet și-și întinse botul umed spre stăpân. —Iacă-ndată, Roibule, îndată. Străinul își dădu pălăria pe ceafă și trecu pragul rateșului. Înlăuntru, pătrunseseră umbrele înserării. Crâșmarul sta după tejghea așteptându-și mușteriul, cu gura întinsă până la urechi într-un zâmbet foarte prietinos. —Bună sara! zise călătorul. —Mulțămim dumilorvoastră! răspunse crâșmarul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
știu ce-i de făcut? îngână primarele. Popa împroșcă iar, vânturând filele unsuroase: — Dacă moare, cu ce-l îngropăm? Calul! vorbi luminat primarele. De bună-samă, calul! răspunse popa. În tăcerea nopții de toamnă, veni de afară, iar, nechezatul jalnic al roibului. Apoi, sub lumina tristă a lămpii, necunoscutul gemu din adâncuri, un fior greu păru că-i umblă prin lăuntru, pe când trupul sta nemișcat; ochii se zbătură în orbite; apoi se stânseră. Primarele se sculă în picioare, neliniștit, și zise: —A
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
vindem calul... dacă cumperi calul... Da! zise primarele, atunci e semplu de tot... —Châm! atunci fiecare cu al său! sfârși popa, înșfăcând paharul și dându-l de dușcă. Târziu, când treburile fură puse la cale și mortul fu îngrijit creștinește, roibul străinului fu adăpat de Petrache; iar părintele și primarul porniră spre casele lor, clătinându-se. Luna plină lumina grădinile adormite și căsuțele pitite în livezi. Dealurile se înălțau negre dincolo de apă și iazul sta neclintit, ca o oglindă uriașă, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
român... Cum s-a dus... parcă nici n-a fost! Apoi plecară. Cerul era căptușit cu nouri alburii; o liniște mare plutea pe mormintele sărace. Și în tăcere deodată răzbătu ropotul unui umblet de cal: crâșmarul Petrache trecea călare pe roibul străinului. Apoi, după ce se făcu liniște, câțiva fulgi, ca niște flori de vișin, începură să joace peste lăcașurile tăcerii. Florile înghețate se înmulțiră, prinseră a curge potop alb, se așternură ca o pânză peste cruci și peste morminte. Povestiri, 1904
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
car, moșneagul deschise doi ochi rotunzi în sprâncenele-i tufoase, albe. Apoi dădu din cap la dreapta și la stânga: nu-l cunoștea. — Da’ las’ că tot ajungem noi! zise Ștefan și, ridicându-și biciul, trecu repede înainte, ca să-și îndemne roibii. În fundul unei văi ne oprirăm deodată. Un caporal se arătă în deschizătura de dinapoi a trăsurii, roș la față și asudat. —Trăiți, domnul căpitan, drumul pe care a apucat trupa e din nou prunduit și greu, nu puteți merge pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
întoarse calul și apucă prin pădure, prin răceala pătrunzătoare, prin oftările domoale ale adâncului. Mergea în pas, gânditor, și-și simțea mădularele amorțite. Ș-avea și-n el ca o nemulțămire nedeslușită. Și parcă și de el însuși și de roibul care-l purta de jumătate de zi, ud și flămând, îi era milă. Poate s-ar fi bucurat de focul din vatra chihaiei- dacă n-ar fi avut a veni cel îngenunchiat. Ce are omul acela? se gândea boierul. - Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
stăm și să mai judecăm? grăi cu voce blândă Toma Orășanu. Parcă putem face altfel? Atâta scădere este că rămân numai lupii păzitori în pădure. Și, pe lângă asta, iapa mea nu-i potcovită. Traian zâmbi: Vei lua, bade Toma, pe roibul meu, și iapa dumnitale va face drum mai puțin. Badea Toma cercă să se mai dumirească o dată pe sine însuși. Știu eu ce și cum om face? Să zicem că dau iapa. Dar rămâne pădurea fără mine. Cel de jos
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
spui, Omar, că ai adus darul; l-am primit și mulțămesc frumos. —De la Stambul până aici la Amasia, am umblat ca o săgeată, fericite doamne. —Văd, Omar, și-ți mulțămesc și ție. Ca să cunoști mila mea, iată, îți dăruiesc acest roib pe care am poftit să-l încalec în dimineața asta. Al tău să fie, cu tot tacâmul lui. Robul a bătut metanie, sărutând poala lui șahzadè. — Și pe lângă asta, îți dăruiesc, Omar, și această naramză înghețată de miere. Mânânc-o aici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
animalul să treacă. Dar Bayard s-a oprit din fugă și s-a repezit la cavaler, care între timp, și-a tras sabia. Pierduse orice nădejde de a îmblânzi calul ; acum nu mai încăpea nicio îndoială, aceasta era cu neputință. Roibul gonea spre el zvârlind din copite când într-o parte, când în alta. Cavaledrul l-a lovit cu sabia, acolo unde steaua albă îi împodobea fruntea, dar a lovit în zadar și a fost cuprins de rușine, crezând că lovise
AVENTURI ALE PAIRILOR De la curtea lui Carol cel Mare sec.al VIII-lea e.n. by Thomas Bulfnich () [Corola-publishinghouse/Imaginative/349_a_559]
-
lovitură ca aceasta l-ar fi ucis dar, spre norocul lui, calul azvârlea din copite la întâmplare, astfel că cea de a doua lovitură nu-l mai nimeri și în secunda următoare și-a revenit. Lupta continuă până când întâmplător, piciorul roibului s-a prins între crăcile unui stejar. In clipa aceea Rinaldo l-a apucat de grumaz și punându-și toată puterea la bătaie, a izbutit să-l trântească la pământ. De îndată ce atinse țărâna, turbarea lui Bayard s-a potolit ca
AVENTURI ALE PAIRILOR De la curtea lui Carol cel Mare sec.al VIII-lea e.n. by Thomas Bulfnich () [Corola-publishinghouse/Imaginative/349_a_559]
-
s-a oprit un tun tras de o pereche de boi mânați de un căprar care mergea ca și cum ar fi venit de la arat din țarină. Santinela a făcut ochii mari. Văzuse el înhămați la tun tot felul de cai: suri, roibi și mai știu eu ce culori, dar o pereche de plăvani trăgând un tun nici că și-a închipuit vreodată. Îndată a fluierat prelung - a alarmă - după sergentul de serviciu. Acesta s-a prezentat în pas alergător, agitat. Ce și-
Caietul crâsmarului by Vasile Iluca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/482_a_731]
-
fereastră; Hallipa se uita la caii nădușiți . Așadar, stnnspse azi frânele mai mult: le trecu unui băietan care atârna prostănac pe bancheta îngustă din spate. Stăpânul examina cu grijă dar repede picioarele cailor. Mini admiră și ea picioarele fine ale roibilor, încheieturile delicate care nu se flinseseră, când comanda bruscă îi oprise, și forța aceea imensă în acele fusuri fragile, care cutremurase atât de zgomotos pavajul inert. Vinele se întindeau încă dureros parcă subt pielea mătăsoasă cu păr bronzat. Hallipa urcase
Fecioarele despletite by Hortensia Papadat-Bengescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295608_a_296937]
-
oprise un moment pe terasă, dezmierdîndu-și barba scurtă, arătau nemulțumire. Era deci și el în acord cu tot domeniul: ieșit din moderația lui perfectă. Vădit, o agitație neobicinuită îl făcuse să zvârle caii prea viu înainte, și tirania lui ceruse roibilor să se oprească ca de obicei, perfect la dunga centrală a peronului. Scuturîndu-și botforii în prag, Hallipa intrase îmbrățișînd cu privire îngrijorată pe cei din casă. Mini rămăsese încă lângă fereastră. Stăpânul se opri întîi lângă Elena și-i spuse
Fecioarele despletite by Hortensia Papadat-Bengescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295608_a_296937]
-
lumina slabă a serei, grozav de răvășită. Hallipa le ajută. Aerul serei păru lui Mini un deliciu. Caii mari și proști! - constată cu mulțumire Nory -- stau cu capul în jos, subt hățurile moi, pe care le ținea moșul. - Unde sunt roibii? întrebă nervos Lenora. - La grjd, coniță! răspunse vizitiul bătrân. - Gabrioleta a plecat cu mânjii, zise Hallipa grăbit, ca să o lămurească. Trăsura se urni greoi, comodă, de altfel, și pe arcuri bune. De pe aleea albă, Elena făcea semne de adio lui
Fecioarele despletite by Hortensia Papadat-Bengescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295608_a_296937]
-
Nu știu cum și de ce, fiindcă nu intră în atribuțiile mele asemenea cercetări, dar parcă în ultimul timp a slăbit disciplina socială cam pretutindeni. La țăran, ca la toți primitivii, reacțiunea se manifestă fatal în explozii de sălbăticie... Maiorul Tănăsescu, încălecînd un roib impozant, plecase în trap leneș înaintea grosului coloanei și chiar a avangardei, pe urmele patrulei de recunoaștere. Baloleanu îl văzu venind înapoi într-un galop furtunos. Se cutremură. În aceeași direcție se zărea conturul unui sat. Puse mâna pe brațul
Răscoala by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295613_a_296942]
-
moment mulțimea se întoarse înapoi, cuprinzând în fuga ei și pe puținii care nu-și pierduseră îndrăzneala. Spaima își înfigea tentaculele nenumărate în cetele zguduite de focul soldaților, împingîndu-le într-o goană zvăpăiată spre sat... Maiorul Tănăsescu își ținea strâns roibul, cu luciri de oțel în ochi, cu o ușoară încruntare a mușchilor figurii. Alături trompetul își umfla mereu obrajii ca niște foi automate, legănând ușor trâmbița, în vreme ce calul lui, cu gâtul încordat și capul în piept, își rodea zăbalele cu
Răscoala by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295613_a_296942]
-
sine pe cel al moșierului Țiriac, tenismanul îmbogățit fiind simbolul speranței „tuturor posibilităților” în societatea privată a întrecerilor „care pe care”!). În această luptă pe viață și pe moarte între cei ajunși pe coama speranței și cei călcați în copitele roibului înaripat al visătorilor naivi, cavalerii căutători de dreptate și milă pentru cei obidiți, aleargă cu sabia învârtită deasupra ocipitalului, că doar-doar vor tăia vreo-unul din cele șapte capete ale balaurului. Ștefan Boboc-Pungeșteanu, consăteanul meu din localitatea unde am văzut
Constantin Huşanu by Reflecţii la reflecţii. Pe portativul anilor () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91645_a_93062]
-
fac dragoste. Doar o dată, i-am văzut, pe mama și pe tata, făcând lucrul ăsta. Ea s-a așezat pe spate. Și a desfăcut ușurel, și bine de tot, picioarele, ridicându-și-le în sus. El s-a așezat, ca roibul între bulube, apoi, s-au potrivit, mișcându-se câte puțin, parcă făcându-și loc, pentru ca nimic să nu-i jeneze, cumva. Și ambii au început dansul lebedei: el, de deasupra; ea, de dedesupt. Totul a durat puțin. Pe urmă, ea
Blândeţea by Constantin Slavic () [Corola-publishinghouse/Imaginative/672_a_1240]
-
două pisici, dar era numai o părere. Acum chiar aflase ceea ce nu părea de crezut când o admira pe Veterinară: calul era un alt gând de sub el, o voință străină. Încercase zadarnic să-l mângâie, să-i vorbească. Era un roib zvelt, musculos și trufaș, cu chișițe albe și coama cărămizie. Devenea nervos de îndată ce îl strunea. Își încorda gâtul ori de câte ori îl încăleca și părea că-i fuge dintre genunchi, vrând să-l lase în urmă. După șase lecții, îi ceru tânărului
Omar cel orb by Daniela Zeca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/607_a_1328]
-
sălbatic. Îi vâjâia capul, dar nu simțea încă vreo durere în corp, ci o amorțire ușoară, care îi urca dinspre degete. Întoarse doar ochii și își văzu armăsarul plecând pe unde veniseră. O eliberare profundă și mai mare decât a roibului care se întorcea îl cuprinse de peste tot. Simțea cum se lasă în pământul de dedesubt și poate vreo coastă îi era ruptă, dar nu mai conta, regăsi o nevinovăție în el egală cu copilăria și moartea. Zâmbi singur spre nori
Omar cel orb by Daniela Zeca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/607_a_1328]
-
condiției, a evadării iluzorii din propriul cerc. "Un cal e perfectă armonie/ Și o fugă de pământ pe care-o încerc./ Țâșnind semeț din propriul meu cerc/ În altă parte/ Poate în veșnicie./ Tristețea e, că goana terminând, și-apleacă roibul fruntea pe pământ." Exodul satului spre oraș îi creează poetului nostalgii, și îl bântuie ca o moarte, de aceea se "întreabă: "care botanică din care școală, se laudă plângând cu moartea lor". Despădurirea aduce un suflu poetic de efervescență, de
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Eu vorba nu mi-o iau înapoi. Iapa-i peste drum!" Comisul Ioniță de la Drăgănești "era un om nalt, cărunt, cu fața uscată și adânc brăzdată", interiorizat, care povestea frumos celor adunați "pe butuci și pe proțapurile carălor". Calul cel roib al comisului era "moștenire din iapa lui Vodă". Confuzia planurilor temporale transferă personajele în mit, în această istorisire cu caracter anecdotic. În narațiune sunt și note lirice, la confluența dintre sentimentul statorniciei lucrurilor (hanul) și sentimentul curgerii timpului. Comisul Ioniță
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]