KorAP: Find »[drukola/base=roib & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 2 3 4 5 >

116 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555

Gundovek și să-l lăsăm pe el să aleagă cum îl va scoate din joc. Măcar și după adunare. Mulțimea dinaintea lor, între timp, începuse iarăși să se miște. Aruncând în jur o privire bănuitoare și îndemnându-și mai departe roibul, Sebastianus consimți: — De acord. Să hotărască el cum e mai bine. Oricum, arată-mi-l și mie pe acest Gualfard de îndată ce vei putea. Gărzile lui Gundovek sunt de încredere? — De cea mai mare încredere. Le comandă fiul său, Chilperic. — Bine

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
timp, Maliban se întorsese iarăși să-l cheme pe Sebastianus: — Prefectule! Prefectule! Repede, am găsit doi cai! Sebastianus constată că burgunzii părăseau luminișul; în fruntea lor se pusese tânărul războinic care îi condusese la atac și care acum călărea un roib minunat, ușor de deosebit și din pricină că avea pe frunte o stea alungită albă. De la o distanță de circa treizeci de pași, Sebastianus îl văzu că scoate coiful. îi apăru chipul unui tânăr cu trăsături frumoase înconjurate de păr castaniu, tăiat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
următoare găsiră resturile carbonizate ale tovarășilor lor căzuți în mâinile dușmanului. Un războinic ce scăpase din mâinile burgunzilor și asistase la supliciul tovarășilor săi ascuns într-o tufă povestise că burgunzii erau conduși de o tânără femeie ce călărea un roib cu stea în frunte confirmând astfel indirect impresia pe care Mandzuk o avusese încă din primul moment. Rugurile acelea din noapte, ai căror autori nu erau capturați niciodată, îi demoralizau pe oameni. în lumina celor întâmplate în ultima vreme, clemența

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
ambuscada ce li se pregătise. Cercetașii se apropiară, dar Balamber, îngenuncheat în spatele unui carpen rămuros și plin de frunze, privea dincolo de ei, observându-l pe războinicul ce părea să-i conducă pe burgunzi: constată că era încălecat pe un magnific roib și îl găsi foarte tânăr, puțin mai mare decât un băiețandru. Ori poate era vorba de femeia războinică, valoroasă și crudă, care îi arsese oamenii? Distanța încă nu-i permitea să distingă trăsăturile acelui cavaler, dar silueta dreaptă și elegantă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
că ordinele lui Atila nu se discută. Taci din gură și întoarce-te la locul tău. Negru la față, în vreme ce auzea iarba foșnind sub pașii prietenului său ce se îndepărta, întoarse încă o dată privirea către regele său: călare pe magnificul roib, pe culmea lunguiață, ieșise din cercul preacredincioșilor săi și scruta cu o privire întunecată câmpul de luptă. Balamber își zise că el, părintele întregului neam Hiung-nu, știa, desigur, ce trebuia făcut și, cu siguranță, avea să-și conducă oamenii la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
Corola-publishinghouse/Imaginative/834_a_1866

normal. Smuci doar de două ori din cap când simți șaua. Prințul, trăgându-l de căpăstru, ieși în largul grajdului îndreptându-se spre ușă. Aerul proaspăt îl făcu pe armăsar să sforăie nerăbdător. Turculeț aduse și el de căpăstru un roib înșeuat. Se apropie de Breazu și inspectă atent chingile care fixau șaua. Ștefan se aruncă vioi în șa și se lasă în seama instinctului calului. Ține spre mânăstirea Cotroceni, măria ta, se auzi din urmă Turculeț. În pas liniștit ca

Ultimul Constantin by Ileana Toma (2010) [Corola-publishinghouse/Imaginative/834_a_1866]
în cea mai distinsă limbă turcă. Imbrohorul nu apucă să răspundă, căci cei doi prinți îi adresară și ei cuvinte curtenitoare pline de amabilitate, în aceeași limbă literară. La un semn discret al voievodului, un căpitan aduse de căpăstru un roib tânăr cu o șa foarte măiestrit lucrată, se plecă și dădu căpăstrul prințului Con stantin care, în timp ce tatăl lui își exprima bucuria de a oferi în dar armăsarul trimisului padișahului, se apropie de Kuciuk Selin și-i dădu frâul animalului

Ultimul Constantin by Ileana Toma (2010) [Corola-publishinghouse/Imaginative/834_a_1866]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774

timpul s-a oprit ca să ofere un mic răgaz pentru iubire celor doi căzuți sub vraja privirii schimbate deasupra horbotei de liliac alb. Nu am schimbat nici o vorbă și totuși a doua zi m-am trezit cu el ținându-și roibul de căpăstru în cadrul portalului dărâmat de ruși. Emoția amândurora era în afara cuvintelor, în afara gesturilor. După o lungă tăcere a rostit stânjenit : "Am primit ordin de încartiruire a plutonului meu în conacul Racoce. Cineva m-a îndrumat încoace." Dominată de o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

de tălăngi. În sat, scârțâiau cumpene de fântâni, se auzeau lătrături întrerupte de câni și, câteodată, un chiot prelung izbucnea din freamătul înserării, se înălța în văzduh, răsuna pe vale și murea în întinderea câmpiilor. Călărețul cobora coasta în săltăturile roibului. Poarta țarinei era deschisă: intră pe ea. Un câne se năpusti hămăind de lângă coliba jitarului; în urmă, ieși și românul, își repezi căciula pe ceafă și cătă lung în urma străinului; apoi își repezi căciula pe ochi și intră liniștit în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
se opri la rateș și descălecă. Era un om voinic, bine legat, în puterea vârstei, cu mustăți stufoase și cu ochi pătrunzători; umbla îmbrăcat cu straie cenușii de șiac și în cap avea o pălărie neagră, lată în boruri. —Stăi, Roibule, zise el blând calului, stăi o leacă și rabdă ce-i răbda, că îndată ți-oi da ovăs... și fân bun, Roibule, și te-oi adăpa... Zicând acestea, legă roibul de belciugul bătut în stâlpul gros din fața crâșmei, aduse mânile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
umbla îmbrăcat cu straie cenușii de șiac și în cap avea o pălărie neagră, lată în boruri. —Stăi, Roibule, zise el blând calului, stăi o leacă și rabdă ce-i răbda, că îndată ți-oi da ovăs... și fân bun, Roibule, și te-oi adăpa... Zicând acestea, legă roibul de belciugul bătut în stâlpul gros din fața crâșmei, aduse mânile prin coama-i aspră și-i mângâie ochii deștepți. Calul necheză încet și-și întinse botul umed spre stăpân. —Iacă-ndată, Roibule

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
în cap avea o pălărie neagră, lată în boruri. —Stăi, Roibule, zise el blând calului, stăi o leacă și rabdă ce-i răbda, că îndată ți-oi da ovăs... și fân bun, Roibule, și te-oi adăpa... Zicând acestea, legă roibul de belciugul bătut în stâlpul gros din fața crâșmei, aduse mânile prin coama-i aspră și-i mângâie ochii deștepți. Calul necheză încet și-și întinse botul umed spre stăpân. —Iacă-ndată, Roibule, îndată. Străinul își dădu pălăria pe ceafă și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Roibule, și te-oi adăpa... Zicând acestea, legă roibul de belciugul bătut în stâlpul gros din fața crâșmei, aduse mânile prin coama-i aspră și-i mângâie ochii deștepți. Calul necheză încet și-și întinse botul umed spre stăpân. —Iacă-ndată, Roibule, îndată. Străinul își dădu pălăria pe ceafă și trecu pragul rateșului. Înlăuntru, pătrunseseră umbrele înserării. Crâșmarul sta după tejghea așteptându-și mușteriul, cu gura întinsă până la urechi într-un zâmbet foarte prietinos. —Bună sara! zise călătorul. —Mulțămim dumilorvoastră! răspunse crâșmarul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
știu ce-i de făcut? îngână primarele. Popa împroșcă iar, vânturând filele unsuroase: — Dacă moare, cu ce-l îngropăm? Calul! vorbi luminat primarele. De bună-samă, calul! răspunse popa. În tăcerea nopții de toamnă, veni de afară, iar, nechezatul jalnic al roibului. Apoi, sub lumina tristă a lămpii, necunoscutul gemu din adâncuri, un fior greu păru că-i umblă prin lăuntru, pe când trupul sta nemișcat; ochii se zbătură în orbite; apoi se stânseră. Primarele se sculă în picioare, neliniștit, și zise: —A

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
vindem calul... dacă cumperi calul... Da! zise primarele, atunci e semplu de tot... —Châm! atunci fiecare cu al său! sfârși popa, înșfăcând paharul și dându-l de dușcă. Târziu, când treburile fură puse la cale și mortul fu îngrijit creștinește, roibul străinului fu adăpat de Petrache; iar părintele și primarul porniră spre casele lor, clătinându-se. Luna plină lumina grădinile adormite și căsuțele pitite în livezi. Dealurile se înălțau negre dincolo de apă și iazul sta neclintit, ca o oglindă uriașă, cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
român... Cum s-a dus... parcă nici n-a fost! Apoi plecară. Cerul era căptușit cu nouri alburii; o liniște mare plutea pe mormintele sărace. Și în tăcere deodată răzbătu ropotul unui umblet de cal: crâșmarul Petrache trecea călare pe roibul străinului. Apoi, după ce se făcu liniște, câțiva fulgi, ca niște flori de vișin, începură să joace peste lăcașurile tăcerii. Florile înghețate se înmulțiră, prinseră a curge potop alb, se așternură ca o pânză peste cruci și peste morminte. Povestiri, 1904

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
car, moșneagul deschise doi ochi rotunzi în sprâncenele-i tufoase, albe. Apoi dădu din cap la dreapta și la stânga: nu-l cunoștea. — Da’ las’ că tot ajungem noi! zise Ștefan și, ridicându-și biciul, trecu repede înainte, ca să-și îndemne roibii. În fundul unei văi ne oprirăm deodată. Un caporal se arătă în deschizătura de dinapoi a trăsurii, roș la față și asudat. —Trăiți, domnul căpitan, drumul pe care a apucat trupa e din nou prunduit și greu, nu puteți merge pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
întoarse calul și apucă prin pădure, prin răceala pătrunzătoare, prin oftările domoale ale adâncului. Mergea în pas, gânditor, și-și simțea mădularele amorțite. Ș-avea și-n el ca o nemulțămire nedeslușită. Și parcă și de el însuși și de roibul care-l purta de jumătate de zi, ud și flămând, îi era milă. Poate s-ar fi bucurat de focul din vatra chihaiei- dacă n-ar fi avut a veni cel îngenunchiat. Ce are omul acela? se gândea boierul. - Nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
stăm și să mai judecăm? grăi cu voce blândă Toma Orășanu. Parcă putem face altfel? Atâta scădere este că rămân numai lupii păzitori în pădure. Și, pe lângă asta, iapa mea nu-i potcovită. Traian zâmbi: Vei lua, bade Toma, pe roibul meu, și iapa dumnitale va face drum mai puțin. Badea Toma cercă să se mai dumirească o dată pe sine însuși. Știu eu ce și cum om face? Să zicem că dau iapa. Dar rămâne pădurea fără mine. Cel de jos

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
spui, Omar, că ai adus darul; l-am primit și mulțămesc frumos. —De la Stambul până aici la Amasia, am umblat ca o săgeată, fericite doamne. —Văd, Omar, și-ți mulțămesc și ție. Ca să cunoști mila mea, iată, îți dăruiesc acest roib pe care am poftit să-l încalec în dimineața asta. Al tău să fie, cu tot tacâmul lui. Robul a bătut metanie, sărutând poala lui șahzadè. — Și pe lângă asta, îți dăruiesc, Omar, și această naramză înghețată de miere. Mânânc-o aici

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Corola-publishinghouse/Imaginative/295608_a_296937

fereastră; Hallipa se uita la caii nădușiți . Așadar, stnnspse azi frânele mai mult: le trecu unui băietan care atârna prostănac pe bancheta îngustă din spate. Stăpânul examina cu grijă dar repede picioarele cailor. Mini admiră și ea picioarele fine ale roibilor, încheieturile delicate care nu se flinseseră, când comanda bruscă îi oprise, și forța aceea imensă în acele fusuri fragile, care cutremurase atât de zgomotos pavajul inert. Vinele se întindeau încă dureros parcă subt pielea mătăsoasă cu păr bronzat. Hallipa urcase

Fecioarele despletite by Hortensia Papadat-Bengescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295608_a_296937]
oprise un moment pe terasă, dezmierdîndu-și barba scurtă, arătau nemulțumire. Era deci și el în acord cu tot domeniul: ieșit din moderația lui perfectă. Vădit, o agitație neobicinuită îl făcuse să zvârle caii prea viu înainte, și tirania lui ceruse roibilor să se oprească ca de obicei, perfect la dunga centrală a peronului. Scuturîndu-și botforii în prag, Hallipa intrase îmbrățișînd cu privire îngrijorată pe cei din casă. Mini rămăsese încă lângă fereastră. Stăpânul se opri întîi lângă Elena și-i spuse

Fecioarele despletite by Hortensia Papadat-Bengescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295608_a_296937]
lumina slabă a serei, grozav de răvășită. Hallipa le ajută. Aerul serei păru lui Mini un deliciu. Caii mari și proști! - constată cu mulțumire Nory -- stau cu capul în jos, subt hățurile moi, pe care le ținea moșul. - Unde sunt roibii? întrebă nervos Lenora. - La grjd, coniță! răspunse vizitiul bătrân. - Gabrioleta a plecat cu mânjii, zise Hallipa grăbit, ca să o lămurească. Trăsura se urni greoi, comodă, de altfel, și pe arcuri bune. De pe aleea albă, Elena făcea semne de adio lui

Fecioarele despletite by Hortensia Papadat-Bengescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295608_a_296937]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1503_a_2801

viață întreagă și-a văzut numai și numai de poverile lui și doar arar gospodarul îl mai slobozea, la rugămintea megieșilor, să monteze câte o mânză-iepușoară cu speranța obținerii unor produși de rasă superioară. Că doar Roibu nu-i un roib oarecare, ci un lipițan pursânge de peste patru chintale, cu părul roșcat, înalt la greabăn de aproape 1,60 m., cu coada stufoasă și gât puternic, cu capul mic și cu urechile ciulite spre înainte, la care se adaugă o privire

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1503_a_2801]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1512_a_2810

cu lipițanii lui cuminți, din Goldana și din grijile humei, Nicanor Galan apăru din întuneric, pășind pe cărarea de alături de drum, cu pălăria dată pe ochi și clefăind din cizmele lui largi de cauciuc. Galan se opri dincolo de șanț, în dreptul roibilor, potrivindu-și, pe trupul înalt, chimirul lui de piele, cu care era încins pe mijloc. Grăi cu unele mlădieri în glas: Noroc bun, bade Petrea, acolo unde călătorești! Să ne dea Domnul avere de sănătate. Că alte averi le iau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1512_a_2810]