112 matches
-
cunoaștere, Mainländer urmează gnoseologia postkantiană a lui Schopenhauer, fiind și el convins că nu cunoaștem lucrul în sine, ci numai aparențele. Cu toate acestea, el ajunge la o concluzie opusă celei lui Schopenhauer: "lucrul în sine" nu este identificat cu schopenhaueriana "voință de viață" (Wille zum Leben), care este universală, supraindividuală, dincolo de timp și spațiu, ci cu "voința de moarte" (Wille zum Tode). Pentru Mainländer, aceasta din urmă este universală și stă la temeiul tuturor ființelor. În viața lor este înrădăcinat
Nihilismul by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
geneza lumii își are originea în voința lui Dumnezeu de a trece de la supra-ființă la nimic, este "autocadaverizarea lui Dumnezeu". Tot ceea ce noi vedem în lume este manifestarea unei asemenea voințe de autonimicire (Selbst-ver-nicht-ung). Mainländer transformă și radicalizează așadar pesimismul schopenhauerian într-o adevărată "metafizică a entropiei", din care își derivă în mod sistematic întreaga gândire: filozofia naturii, filozofia istoriei supusă legii universale a durerii, politica și etica sa eudaimonistă, care susține maxima virginității și recomandă sinuciderea ca negare radicală a
Nihilismul by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
regres al potenței spiritului", incapabil să realizeze scopurile urmărite până atunci. Manifestarea sa prin excelență este transformarea și asimilarea budismului oriental în gândirea occidentală, alături de cultivarea contopirii cu Nimicul, deja prezent la romantici, dar prezent mai cu seamă în filozofia schopenhaueriană. b) Nihilismul complet se manifestă în afară de aceasta ca nihilism activ, așadar ca un semnal pentru o "potență sporită a spiritului" care se explică prin promovarea și accelerarea procesului de distrugere 107. c) În sfârșit, Nietzsche numește extremă forma de nihilism
Nihilismul by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
a unei bogății sufletești care, dacă nu se traduce în fapt, se ridică prin contemplație, la cea mai înaltă expresie artistică... Culcîndu-și pasiunea în mausoleul creației artistice, omul poate redeveni, astfel, olimpian, deasupra vălmășagului”. Este o variantă românească a „înălțării” schopenhaueriene, însă nu cu valoare negativă, ca la marele gînditor german, ci stimulatoare, prin exemplaritatea destinului tragic, de noi și noi energii spirituale. Nu întîmplător generații de creatori s-au străduit să permanentizeze în conștiința publicului drama păstorului, cu valențele ei
Mioriţa : un dosar mitologic by Petru URSACHE () [Corola-publishinghouse/Science/101018_a_102310]
-
bine” (XVI, 49). Ceea ce putea accepta totuși Eminescu la Universitatea din Iași era „o docență liberă, deci privată, având în vedere prelegeri asupra unui domeniu strict determinat al filozofiei, cum ar fi de pildă abordarea specială a filozofiei kantiene sau schopenhaueriene, așa cum se găsesc ele în scrierile respective, așa ceva aș îndrăzni să primesc, căci [în astfel de cazuri] nu se poate depăși decât cu puțin textul, iar [prelegerea] depinde mai mult de redarea fidelă și clară a celor știute decât de
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
pune copilul la o distanță de ea și-l cheamă spre ea, pentru ca el să se întărească în exercițiul mișcării ce-l face spre ea, atras de dorul ei"43. Este și sensul dorului nemărginit eminescian, altceva decât pura voință schopenhaueriană, manifestată ca orbeție a instinctului. Pașii copilului către mamă și ai omului către Dumnezeu nu se fac de la sine, ci prin iubire, prin har, prin Duhul care coboară. De aceea, mișcarea spre eternitate e dialogică, pe când cea către moarte, către
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
V. le dezlănțuise împotriva socialiștilor. Junimiștii (în cercul cărora Vlahuță nu era apreciat) sunt ironizați (Un grav bolnav, Convorbirile), răspunderea pentru soarta nefericită a lui Mihai Eminescu e pusă în seama Junimii, care i-ar fi susținut înclinația către pesimismul schopenhauerian. Junimea e acuzată de lipsă de interes în problema Ardealului și pentru „frații de dincolo”. Memoria lui Eminescu era scumpă redactorilor, deși poetul nu este înțeles în profunzime. Plivitor (un pseudonim al lui Vlahuță, semnificativ pentru atitudinea periodicului) îl acuză
VIEAŢA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290555_a_291884]
-
față de, mai ales, atât de necesarele noastre cârje ale judecății, numite și prejudecăți de către spiritele ironice, dar fără de care nu am putea viețui În lumea care ne acceptă și ne onorează... Față de scepticismul lui, ce curge, e drept, din cel schopenhauerian, dar și din radicalitatea nietzscheniană, adesea insuportabilă, scepticism agravat printr-o amărăciune și un inconfort care uneori seamănă cu ura față de existență - cea proprie, dar și cea generală, a noastră! -, o ură, o scârbă, un dispreț față de valorile care se
(Memorii III). In: Sensul vieții by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
textelor de referință. Or, în sensul acesta, lucrarea lui Th. Codreanu păcătuiește prin foarte numeroase confuzii, dintre care voi aminti doar câteva. Versurile eminesciene "Viitorul și trecutul/ Sunt a filei două fețe" sunt scoase de Th. Codreanu din zodia gândirii schopenhaueriene, identificându-se într-însele "simetria timpului", raportată la paradoxul gnoseologic rezultat din "principiul de incertitudine" al lui Heisenberg, principiu pe care criticul îl cunoaște însă intermediat și-l interpretează cu o libertate... "stilistică". Principiul de nedeterminare postulează imposibilitatea de a
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
ipostaza duioasă de "glas al mamei". Performanța criticului român e remarcabilă: încercând să-l modernizeze pe Eminescu, reușește să reducă poststructuralismul lui Derrida la o variantă vag reajustată a filosofiei romantice. Un alt straniu termen e acela de "model cosmologic schopenhauerian", pe care autorul mi-l atribuie mie (și cu varianta "model cosmologic kantiano-schopenhauerian"). "Modelul cosmologic schopenhauerian" e rodul unei confuzii care nu-mi aparține confuzia între model cosmologic (= ipoteză fizică asupra Universului) și sistem filosofic (= construcție metafizică). Vorbind despre modelul
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Eminescu, reușește să reducă poststructuralismul lui Derrida la o variantă vag reajustată a filosofiei romantice. Un alt straniu termen e acela de "model cosmologic schopenhauerian", pe care autorul mi-l atribuie mie (și cu varianta "model cosmologic kantiano-schopenhauerian"). "Modelul cosmologic schopenhauerian" e rodul unei confuzii care nu-mi aparține confuzia între model cosmologic (= ipoteză fizică asupra Universului) și sistem filosofic (= construcție metafizică). Vorbind despre modelul cosmologic kantian nu m-am referit la ipoteza sa metafizică asupra relației noumen-fenomen, ci la modelul
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
a vinei poetului, exacerbată de unii cu subtilitate insidioasă, de a-și fi iubit poporul mai mult decât pe alogeni. În orizontul deformat, intră și ideea că Eminescu și concepția sa despre lume se reduc la pesimismul devastator, de sorginte schopenhaueriană. Totuși, după o lectură realmente interesantă, în ciuda greutăților de inteligibilitate a unui text plin de termeni filosofici fundamentali, se naște întrebarea aproape dureroasă, cum a fost posibil ca oameni deosebit de inteligenți, cum au fost cercetătorii lui Eminescu, să-i fi
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
poeziei moderne, iar Rimbaud un modern prin excelență, asupra lui Eminescu planează încă incertitudini în această privință. Sunt acceptate, mai degrabă, ideile conform cărora Eminescu se dovedește adeptul fidel al conștiinței creatoare a lui Kant, precum și susținătorul fervent al concepției schopenhaueriene privind lumea ca reprezentare individuală. Dar atunci când exegeții autentici văd în gândirea eminesciană specifică nu numai poetului, ci și ziaristului o continuare a ideilor kantiene și schopenhaueriene și nicidecum manifestarea lor epigonică, lucrurile se complică nejustificat. În pofida faptului că Eminescu
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
adeptul fidel al conștiinței creatoare a lui Kant, precum și susținătorul fervent al concepției schopenhaueriene privind lumea ca reprezentare individuală. Dar atunci când exegeții autentici văd în gândirea eminesciană specifică nu numai poetului, ci și ziaristului o continuare a ideilor kantiene și schopenhaueriene și nicidecum manifestarea lor epigonică, lucrurile se complică nejustificat. În pofida faptului că Eminescu afirmase cândva: "Mă opun ideii kantiene că prin simțuri nu poți cugeta nimic; dimpotrivă, ele stimulează gândirea filosofică" și că, în privința existenței sau nonexistenței divinității, părerea acestuia
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
manifestarea lor epigonică, lucrurile se complică nejustificat. În pofida faptului că Eminescu afirmase cândva: "Mă opun ideii kantiene că prin simțuri nu poți cugeta nimic; dimpotrivă, ele stimulează gândirea filosofică" și că, în privința existenței sau nonexistenței divinității, părerea acestuia contravenea celei schopenhaueriene, aceste opinii au fost ocolite cu grijă și trecute sub tăcere. Dar astăzi, ori din perspective istorică și filosofică putem spune că Eminescu a avut dreptate. Căci în "moartea lui Dumnezeu", preconizată de Nietzsche, s-a soldat cu abolirea oricărei
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
îngrijorat de orgiile periculosului cult; o ceată de oameni ar fi pus la cale "comedia" și tinerimea de atunci, amețită, sedusă, hipnotizată ar fi căzut pradă "infecției". Ca să nu mai vorbim despre "monstruozitățile" poetice, sfidând "paciența hârtiei" ori de influența schopenhaueriană, filosoful german fiind decretat "îngerul rău" al poetului. Tot din unghiul "literaturii bolnave" denunță și Aron Densusianu cultul eminescian ca "desfrâu libidinos". Dezordinea din viața poetului s-a transferat operei, incoerentă, întruchipând prin "înnodare de strofe" "o lume bolnavă și
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
din viziunea generală a tomului, comportă similitudini cu ascetismul, cu mucenicia. Ideea predilectă ce traversează perioada între ianuarie-decembrie 1964 și ianuarie-decembrie 1969, se particularizează în considerațiile despre geniu, în antiteză cu mediocritatea, problemă filosofică de sorginte kantiană și, mai ales, schopenhaueriană. Adolescentul, în formare ca profesor și scriitor, își expune frământările interioare ale gândirii sale profunde, când mai succint, când mai detaliat, luându-se de piept cu tot ceea ce înseamnă conformism, banalitate indezirabilă, cameleonism și ideologie demagogică și utopică, adevăr convertit
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Mureșanu în blestemul către poet : „Cu raza morții negre cu fruntea ta ating Și harfa ta o sfarăm și geniul ți-l sting !” Suferința călugărului-poet se exprimă prin „arfă de aramă”, sintagma-cheie în finalul Feciorului de împărat fără stea. Soluția schopenhaueriană a eroului de a evada din suferința prin asceză și cântare, presupune o arfă de aramă cu coarde ruginite, „El zbârnie pe dânsa un cântec dezolat. Strune-amorțit-a tremur de mâna lui trezite.” Arama, reverberația ei amplă și gravă, are forța
Inter-, pluri- şi transdisciplinaritatea, opţiune sau necesitate? by Dorina Apetrei, Mihaela Butnaru, Gabriela Petrache () [Corola-publishinghouse/Science/426_a_1250]
-
Adela este o carte a recitirii îndrăgostite. Iar Emil Codrescu, omul unei singure «cărți»“. Infirmând cu autoritate tezele de influență mai mult sau mai puțin psihanalitică după care Emil Codrescu, amantul indecis de la Bălțătești, ar fi un fetișist, un dezamăgit schopenhauerian sau, Doamne ferește, un complexat oedipian, Patraș avansează teza că doctorul e un senzual al imaginației care „ar fi bine primit între libertini“. În loc să gonească, donjuanesc, după ipostaze din ce în ce mai îndepărtate ale „Femeii“, Codrescu se oprește la o singură femeie, căreia îi
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2172_a_3497]
-
Nisipeanu (1885-1945), profesor la Școala Normală din Râmnicu-Vâlcea, apoi tot restul vieții președinte al Asociației profesorilor secundari din București, rămâne un virulent susținător al ,,școlii active”. Cristalizarea concepției sale pedagogice privind școala activă a fost legată indiscutabil de spiritul filosofic schopenhauerian. Dacă esența lumii constă în voință, dacă esența ființei umane constă tot din voință, atunci omul nu se poate împlini decât tot prin procese volitive, prin activități susținute voluntar. Constrângerile de orice fel, precum și pasivitatea, ar anihila această tendință: voința
Istoria pedagogiei : educaţia între existenţă şi esenţă umană by Mihai VIȘAN, Mihaela MARTIN () [Corola-publishinghouse/Memoirs/101000_a_102292]
-
zărilor cu vraja lor ademenitoare, în consonanță cu firea lui de mare cărturar. Într-un substanțial studiu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga evidențiază sintetic marile teme ale creației eminesciene: revolta byroniană și faustică împotriva ordinii sociale și cosmice, fantasticul de influență kantiană sau schopenhaueriană, eterna poveste a dragostei, gloriosul trecut medieval al țării. Asemenea altitudini nu puteau fi abordate decât de către un geniu, geniul lui Eminescu. Dacă lecturile eminesciene le simțim chiar în propriile noastre lecturi ale poemelor și ale celorlalte scrieri este pentru că
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1462_a_2760]
-
pacient schizofren, cu obsesiile, cu fixațiile, cu angoasele lui, în articulațiile unei gândiri malade. Psihiatrul nu ia în considerare nimic din bagajul imens de cunoștințe pe care Eminescu îl acumulează, studiind filosofia antică, gândirea veche indiană, sistemul kantian și cel schopenhauerian de înțelegere a lumii, totul filtrat la el într-un imaginar poetic de o profunzime nemaiîntâlnită în cultura noastră, până atunci. Pentru el, Eminescu nu este un scriitor într-un lanț evolutiv de scriitori români și străini, într-o istorie
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
prin rimă, prin aliterații surprinzătoare", "farmecul poetic (...) scapă ultimei analize, oricât am dori-o de pătrunzătoare", fiind rezultatul încercărilor din transformarea alăturării cuvintelor în zeci de variante, cu conștiința nevoii de "armonie poetică". Romantismul asumat din lirica germană, pesimismul gândirii schopenhaueriene, rezonanțele din vechea filozofie indiană trecute prin filtrul de gândire personal nu explică decât în parte originalitatea acestei poezii: "Nu atât părțile dezamăgite și întunecate ci părțile, aș spune constructive și din care ne putem făuri un scut sufletesc și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
înspăimântat cumva, făcându-l să lase postumele în stare „pre-poetică”. În orientarea spre neptunic, adică în retragerea pe poziții mai liniștitoare, poetul ar fi cedat și îndemnurilor lui Maiorescu, cărora exegetul le atribuie și lunecarea spre o discursivitate filozofică preponderent schopenhaueriană. I. Negoițescu minimalizează influența lui Schopenhauer, socotind că Eminescu ar fi avut afinități mai profunde cu alți gânditori, bunăoară și cu un Fechner pe lângă cei pomeniți mai înainte. Dar oricâte asemenea afinități cu diverși gânditori s-ar mai putea detecta
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
ale lui Călinescu, din prefața ediției a doua a monografiei : „Pe Schopenhauer l-am recitit cu atenție, sau mai bine zis l-am urmărit în toată opera lui cu probabilitate consultată de poet, și am constatat că Eminescu este mai schopenhauerian decât se bănuiește ”. Din fervoare și exces de consecvență, Negoițescu nu rezistă tentației simplificatoare de a suprapune total postumele cu plutonicul și antumele cu neptunicul. Este o operațiune oarecum mecanică, ale cărei rezultate nu se confirmă la analiză. Nu e
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]