1,062 matches
-
este reproductivă și sterilă. Din perspective cercetărilor fiziologice și neurofiziologice, inhibiția se deosebește de epuizare și de paralizia unei funcții vitale, semnificând un proces activ și cu durată limitată În timp. Acest concept va căpăta un rol din ce În ce mai important În semiologia psihiatrică contemporană, cu referire la inhibiția din psihoze și alte procese patologice, la inhibiția din stările depresive sau nevrotice, inclusive la inhibiția anxioasă. În contextual relației intrinseci anxietate - inhibiție se poate aprecia caracterul biunivoc al raportului dintre acestea: pe de
AGRESIVITATEA MASCATĂ ŞI ANXIETATEA. In: BULETIN DE PSIHIATRIE INTEGRATIVĂ 2003, an IX, volumul VIII, numărul 1 (15) by Ileana Hâţu, Sorina Ropotă () [Corola-publishinghouse/Science/574_a_1475]
-
discursul (contextul) alteralității” sau al „negativității ființei umane”. Simptomul depășește astfel cadrul criteriologic al delimitării medico-psihiatrice a bolii psihice, devenind prin înțelegerea conținutului său lărgit o veritabilă „semiotică epistemică” a nebuniei. Dar, din această perspectivă, „semiotica nebuniei” iese din cadrele „semiologiei clinico-psihiatrice” constituind, așa cum spuneam mai sus, contextul epistemologic al unei antropologii psihopatologice explicative care justifică statutul psihopatologiei ca domeniu de cunoaștere specific al anormalității psihice. 2. Domeniul psihopatologiei Istoricul și cadrul problemei Psihopatologia ca știință constituit recent în sfera disciplinelor
Tratat de psihopatologie (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) by Constantin Enăchescu () [Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
se construiește „metalimbajul științific”. Prin aceasta, simptomul clinic este cel care „construiește” și atribuie semnificație „câmpului epistemic” al psihopatologiei, dar, în egală măsură și pentru psihiatria clinică, psihanaliză, medicină psihosomatică etc. Pentru G. Lanteri-Laura, „discursul clinic” este constituit din „câmpul semiologiei psihiatrice” și el reprezintă „câmpul epistemic medical”. Din aceste considerente ne vom centra atenția asupra analizei asupra semiologiei psihiatrice. Semiologia psihiatrică reprezintă două aspecte specifice: - semiologia sincroniei, care privește simptomatologia bolnavului în momentul întâlnirii cu medicul/psihologul și examinarea acestuia
Tratat de psihopatologie (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) by Constantin Enăchescu () [Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
psihopatologiei, dar, în egală măsură și pentru psihiatria clinică, psihanaliză, medicină psihosomatică etc. Pentru G. Lanteri-Laura, „discursul clinic” este constituit din „câmpul semiologiei psihiatrice” și el reprezintă „câmpul epistemic medical”. Din aceste considerente ne vom centra atenția asupra analizei asupra semiologiei psihiatrice. Semiologia psihiatrică reprezintă două aspecte specifice: - semiologia sincroniei, care privește simptomatologia bolnavului în momentul întâlnirii cu medicul/psihologul și examinarea acestuia de către specialiști; - semiologia diacroniei, care explorează starea bolnavului, de către medic/psiholog, prin întoarcerea în trecutul acestuia. Semiologia sincroniei
Tratat de psihopatologie (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) by Constantin Enăchescu () [Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
în egală măsură și pentru psihiatria clinică, psihanaliză, medicină psihosomatică etc. Pentru G. Lanteri-Laura, „discursul clinic” este constituit din „câmpul semiologiei psihiatrice” și el reprezintă „câmpul epistemic medical”. Din aceste considerente ne vom centra atenția asupra analizei asupra semiologiei psihiatrice. Semiologia psihiatrică reprezintă două aspecte specifice: - semiologia sincroniei, care privește simptomatologia bolnavului în momentul întâlnirii cu medicul/psihologul și examinarea acestuia de către specialiști; - semiologia diacroniei, care explorează starea bolnavului, de către medic/psiholog, prin întoarcerea în trecutul acestuia. Semiologia sincroniei este cea
Tratat de psihopatologie (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) by Constantin Enăchescu () [Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
clinică, psihanaliză, medicină psihosomatică etc. Pentru G. Lanteri-Laura, „discursul clinic” este constituit din „câmpul semiologiei psihiatrice” și el reprezintă „câmpul epistemic medical”. Din aceste considerente ne vom centra atenția asupra analizei asupra semiologiei psihiatrice. Semiologia psihiatrică reprezintă două aspecte specifice: - semiologia sincroniei, care privește simptomatologia bolnavului în momentul întâlnirii cu medicul/psihologul și examinarea acestuia de către specialiști; - semiologia diacroniei, care explorează starea bolnavului, de către medic/psiholog, prin întoarcerea în trecutul acestuia. Semiologia sincroniei este cea care pune în evidență „aspectele extrinseci
Tratat de psihopatologie (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) by Constantin Enăchescu () [Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
el reprezintă „câmpul epistemic medical”. Din aceste considerente ne vom centra atenția asupra analizei asupra semiologiei psihiatrice. Semiologia psihiatrică reprezintă două aspecte specifice: - semiologia sincroniei, care privește simptomatologia bolnavului în momentul întâlnirii cu medicul/psihologul și examinarea acestuia de către specialiști; - semiologia diacroniei, care explorează starea bolnavului, de către medic/psiholog, prin întoarcerea în trecutul acestuia. Semiologia sincroniei este cea care pune în evidență „aspectele extrinseci” ale suferinței psihice din prezent, așa cum sunt ele observate de către medic sau psiholog la data întâlnirii cu
Tratat de psihopatologie (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) by Constantin Enăchescu () [Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
asupra semiologiei psihiatrice. Semiologia psihiatrică reprezintă două aspecte specifice: - semiologia sincroniei, care privește simptomatologia bolnavului în momentul întâlnirii cu medicul/psihologul și examinarea acestuia de către specialiști; - semiologia diacroniei, care explorează starea bolnavului, de către medic/psiholog, prin întoarcerea în trecutul acestuia. Semiologia sincroniei este cea care pune în evidență „aspectele extrinseci” ale suferinței psihice din prezent, așa cum sunt ele observate de către medic sau psiholog la data întâlnirii cu bolnavul psihic și examinarea acestuia (angoasă, halucinații, delir, depresie, idei sau tentative de suicid
Tratat de psihopatologie (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) by Constantin Enăchescu () [Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
aspectelor intrinseci” al „suferinței” relatată de bolnav, din care medicul sau psihologul va desprinde „semnele” bolii. În al treilea rând este observată „imaginea bolnavului” (expresia feței, ținuta corporală etc.), care vor constitui un „registru semiotic” specific pentru delimitarea tulburărilor psihice. Semiologia diacroniei urmărește să pună în evidență experiențele anterioare ale bolnavului, mai exact, trecutul acestuia. Rezultă de aici faptul că în psihopatologie, „semnele clinice” sunt polisemice deși ariile lor semantice, așa cum s-a văzut mai sus, nu sunt disjuncte, iar înlănțuirea
Tratat de psihopatologie (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) by Constantin Enăchescu () [Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
construiască o „monosemie” din care, în final, va rezulta diagnosticul clinic. Reducția polisemiei semnelor clinice reprezintă momentul final al gândirii clinice, respectiv „diagnosticul”. Diagnosticul psihiatric va concentra în „enunțul” său o suită de ansambluri semiotice, reprezentate prin semne, sindroame etc. Semiologia diacronică pune problema temporalității în psihopatologie. Această temporalitate se poate prezenta sub mai multe aspecte: - temporalitatea tulburărilor; - temporalitatea bolnavului; - temporalitatea examinării; - temporalitatea clinicianului/psihologului. Fiecare bolnav se reprezintă pe sine, în fiecare moment ca fiind plasat în „lumea propriilor sale
Tratat de psihopatologie (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) by Constantin Enăchescu () [Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
formă de propriul său „personaj” la care face în mod permanent referință), pe care le relatează, aducându-le din trecut în prezent, în contextul actual al coprezenței „bolnav/medic”. În această situație sarcina observatorului (medic/psiholog) este dublă în ceea ce privește ordonarea semiologiei întrucât este obligat să aibă în vedere următoarele: - analiza datelor relatate de bolnav; - analiza modului în care se face relatarea de către bolnav (atitudinea acestuia față de propria sa suferință). Semiotica diacronică este o semiologie a evoluției, care ne revelează faptul că
Tratat de psihopatologie (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) by Constantin Enăchescu () [Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
observatorului (medic/psiholog) este dublă în ceea ce privește ordonarea semiologiei întrucât este obligat să aibă în vedere următoarele: - analiza datelor relatate de bolnav; - analiza modului în care se face relatarea de către bolnav (atitudinea acestuia față de propria sa suferință). Semiotica diacronică este o semiologie a evoluției, care ne revelează faptul că boala psihică are un caracter de procesualitate. Ea reconstituie „istoria bolii” iar prin aceasta ne dezvăluie dimensiunea ontologică a bolii psihice care, în felul acesta, se înscrie în „psihobiografia” bolnavului. Semiologia psihiatrică are
Tratat de psihopatologie (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) by Constantin Enăchescu () [Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
este o semiologie a evoluției, care ne revelează faptul că boala psihică are un caracter de procesualitate. Ea reconstituie „istoria bolii” iar prin aceasta ne dezvăluie dimensiunea ontologică a bolii psihice care, în felul acesta, se înscrie în „psihobiografia” bolnavului. Semiologia psihiatrică are ca scop să reconstituie sau, mai exact, să construiască domeniul „cunoașterii clinice” sau „epistemologia psihopatologică”. Este absolut clar faptul că sfera „cunoașterii psihiatrice” își trage substanța din „semiologia clinică”. În sensul acesta, G. Lanteri-Laura, parafrazându-l pe J.
Tratat de psihopatologie (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) by Constantin Enăchescu () [Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
psihice care, în felul acesta, se înscrie în „psihobiografia” bolnavului. Semiologia psihiatrică are ca scop să reconstituie sau, mai exact, să construiască domeniul „cunoașterii clinice” sau „epistemologia psihopatologică”. Este absolut clar faptul că sfera „cunoașterii psihiatrice” își trage substanța din „semiologia clinică”. În sensul acesta, G. Lanteri-Laura, parafrazându-l pe J. Locke, spune: Nihil in clinica, quod primus in semiotica non fuerit. Funcțiile discursului clinic și narativ Arătam mai sus că narațiunea clinică a bolnavului urmărește să „comunice” conținutul suferinței, iar
Tratat de psihopatologie (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) by Constantin Enăchescu () [Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
axată pe „diagnostic”. În cadrul acestui proces, „bolnavul” și „boala” reprezintă concepte operaționale ale gândirii medicale. Diagnosticul, ca formă de gândire medicală, este un raționament de tip deductiv, care urmărește să dea o formă logică, coerentă, „suferinței bolnavului”, convertind datele de semiologie clinică (simptomele) în elemente din care se construiește „cunoașterea medicală”. Aceasta va avea, în final, o formulare diagnostică, reprezentând rezultatul unui demers epistemologic. Etapele gândirii medicale reprezintă un raționament care, pornind de la aspectele subiective relatate de bolnav, și datele de
Tratat de psihopatologie (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) by Constantin Enăchescu () [Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
c) Specificitatea, în psihiatrie a „simptomului fără semn”, înțeles în sensul de „lucru lipsit de conținut, dar care există prin atribuirea unui comportament la care se face referință”. Se poate spune chiar, într-o anumită privință, că „psihiatria este o semiologie fără semne” (G. Lanteri-Laura); d) În psihiatria clinică, simptomul este mai fluctuant și mai schimbător, în comparație cu alte domenii ale clinicii medicale generale. Simptomul psihiatric, spre deosebire de simptomul somatic, nu face trimitere la „organ”, ca în medicina internă sau în chirurgie, ci
Tratat de psihopatologie (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) by Constantin Enăchescu () [Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
unic” sau „unitar” care să-i confere un statut nosologic, trebuie să parcurgă o serie de stadii clinice împărțite în două grupe: a) Tulburări primare, caracterizate prin dezordini afective (manie, melancolie sau tulburări schizo-afective). Tabloul clinic este dominat de o semiologie esențialmente afectivă cu evoluție clinică favorabilă. b) Tulburările secundare corespund dezordinilor de tip nuclear, endogen, de tip deficitar, așa cum sunt ele întâlnite în cursul evoluției clinice a schizofreniei. Aspectele mai sus menționate, susținute de numeroși autori (W. Janzarik, A. Tasosian
Tratat de psihopatologie (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) by Constantin Enăchescu () [Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
personalitatea până la nivelul structurii sale ca „ființă rațională”, sistemul valorilor sale logice, de cunoaștere și judecată, precum și adaptarea la mediul social al bolnavului (H. Ey). Termenul de demență denumește o constelație de manifestări psihopatologice cu o etiologie nespecifică și o semiologie clinică eterogenă. Demența este de la început caracterizată printr-o slăbire persistentă și progresivă a memoriei și cogniției în absența tulburărilor de conștiință, având ca rezultat limitarea posibilităților bolnavului de a-și îndeplini activitățile sale curente (H. Lauler și A. Kurz
Tratat de psihopatologie (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) by Constantin Enăchescu () [Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
1997; Umberto Eco, Cinci scrieri morale, Constanța, 1997, Cum se face o teză de licență, Constanța, 2000, Supraomul de masă, Constanța, 2003; Maria Corti, Pentru o enciclopedie a comunicării literare, Constanța, 2000 (în colaborare cu Ștefania Mincu); Gian Paolo Caprettini, Semiologia povestirii, Constanța, 2000; Leonardo Sole, Cuvânt ce tremură, Craiova, 2000; Lorenzo Renzi, Cum se citește poezia, Constanța, 2001; Marco Lucchesi, Grădinile somnului - Giardini del sonno, ed. bilingvă, pref. trad., Craiova, 2003; Aldo Onorati, Sincopele iubirii, Craiova, 2003. Repere bibliografice: Mona
POPESCU-11. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288932_a_290261]
-
1995) și Literatura, un discurs mediat (1996) pornesc de la premisa că între creatorul și cititorul textului există „praguri” (sau „filtre”), a căror analiză contribuie la o înțelegere nuanțată a literaturii. În consecință, sunt urmărite diferite niveluri extra și intratextuale, precum semiologia lecturii, dimensiunea pragmatică a narațiunii sau relația dintre referință și intertextualitate. Informația bibliografică este riguros controlată și sistematizată, aplicațiile critice având în vedere, de exemplu, gradele autoreferențialității în literatura exilului (ilustrate de scrisul lui Vintilă Horia). Adeptă a unui comparatism
MURESANU IONESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288309_a_289638]
-
cu tehnicismul celorlalte două părți. Remarcat prompt încă de la debut, scrisul prozatorului se menține constant în atenția criticii. Aventuri într-o curte interioară este una dintre cele mai bune cărți de proză de la sfârșitul anilor ’70. N. este familiarizat cu semiologia și cu ultimele achiziții literare europene, are imaginație și strunește bine o seamă de procedee scripturale. Excelent observator, își focalizează discursul îndeosebi asupra a două categorii sociale: noua „intelighență” (studenți, candidați la admitere, absolvenți feneanți sau în căutare de expediente
NEDELCIU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288398_a_289727]
-
Nedelciu face în chip deliberat, cu multă știință și, din fericire, cu tot atât de multă ironie de bună calitate, o proză a semnificantului. EUGEN SIMION Sub raport metodologic, proza lui Mircea Nedelciu nu e tocmai străină de problemele dezbătute de noua semiologie (în special de aceea promovată de Tel Quel) și, mai ales, că viziunea lui asupra literaturii e, întâi de toate, una proeminent teoretizantă. Seducția pe care o propune autorul în raport cu cititorul țintește, prin urmare, o modificare a viziunii asupra literaturii
NEDELCIU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288398_a_289727]
-
viziunii asupra literaturii înseși, întemeiată pe un fundament sociologic. [...] Mircea Nedelciu scrie cu ochii dilatați de starea de veghe și cu inteligența inflamată de efortul înțelegerii amănunțite a ceea ce face. Literatura e text, mai precis o „practică semnificantă”, cum spun semiologii, proces nesfârșit de producere a sensului, mecanism observabil îndeaproape la microscopul inteligenței. El, textul, se află într-o relație permanentă cu diferitele tipuri de enunțuri, pe care le redistribuie într-o nouă arhitectură, forțându-le să semnifice în noi registre
NEDELCIU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288398_a_289727]
-
Institutului de Istorie și Arheologie «A. D. Xenopol»”, „Revue roumaine des sciences sociales” ș.a. În studiile sale P. propune o abordare din perspectivă comparatistă a literaturii române și a celei din spațiul britanico-american, apelând, nu de puține ori, și la semiotică, semiologie, filosofie sau etică. Volumul The Romanian Novel (1992) este o introducere deosebit de utilă în universul literaturii române de până la al doilea război mondial, adresată cititorilor străini dornici să primească informații esențiale despre o anumită etapă din evoluția scrisului românesc. Sunt
PARVU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288700_a_290029]
-
lucrează la o galerie de artă, ca redactor și colaboratoare la editurile Belin, Flammarion, Larousse, Sélection du Rider’s Digest, Errance, Eclectis, ATP. La Universitatea Paris VII, la departamentul condus de Julia Kristeva, obține o diplomă de studii aprofundate în semiologia textului și a imaginii. În 1997 revine în țară, fondând împreună cu poetul Petru Romoșan, soțul său, Editura Compania, al cărei director este. Debutează cu proză în 1981, la revista „Vatra” din Târgu Mureș, iar editorial în 1983, cu romanul Îngereasa
KENERES. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287707_a_289036]