305 matches
-
despre lăcomia lui de bani! Prodicos scrie un text în care putem găsi un elogiu adus Virtuții - și asta e de-ajuns! Pot fi citite aceste pagini și ca un simplu exercițiu de stil, un suport retoric, un exercițiu de sofistică? N-are nicio importanță, să lăsăm deoparte asemenea detalii și să-l înrolăm pe filosof în ceata profesorilor de virtute, a negustorilor de morală. De această reputația nu va mai scăpa... Nimic din rândurile rămase nu ne autorizează să conchidem
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
discurs - Boethius își va aminti de toate acestea. Aici, două femei care reprezintă și simbolizează Plăcerea și Virtutea; iar alegorismul exploatează procedeul până la producerea unui ansamblu coerent. în aceste pagini sunt puse în joc retorica și procedeele sale dragi tradiției sofistice, îndeosebi lui Prodicos, cunoscut ca excelând în acest gen de exercițiu. Textul s-a bucurat de un succes considerabil în perioada antică și chiar mai târziu. Prodicos se exprimă simplu și clar, în alb și negru, el reduce complexitatea și
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
una, ori alta: ori te bucuri de plăcerile vieții, ori suferi în drum spre perfecțiune. Nu și una, și cealaltă: nu există o jubilație sigură pe care să o practici vizavi de virtuți. Exercițiul retoric luat ca atare, fără discuția sofistică ce-l însoțește în mod cert, nu lasă loc argumentației, el impune luarea unei anumite poziții, alegerea. Cum stau lucrurile cu cele două femei presupuse a încarna niște idei-forță? Una, Virtutea, are o alură semeață: ținută nobilă, o reală grație
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
a doua inclusivă, prin interogație rațională." Indisociabilitatea acestei subtile și intime legături demonstrează caracterul dialectic (ca metodă de aflare și impunere a adevărului), eristic (ca artă de a purta disputa uzând de o argumentație subtilă și de artificii retorice) și sofistic (dat de întrebuințarea în scopuri amorale a argumentelor ad hominem și ad personam, asupra cărora vom reveni mai nuanțat) al polemicii. Ori de câte ori e asociată dialecticii (chiar în sensul prim atribuit de Aristotel, de exercițiu intelectual 19, dar și de joc
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
califică sau, după caz, descalifică un anume tip de discurs 87) este, în plan semantic, investită cu accente mai degrabă peiorative. Întâlnim, astfel, un caz paradoxal, în care atributul retorico-formal "polemic(ă)" este conotat preponderent negativ (ca agresivitate, primitivism comportamental, sofistică etc.), în timp ce practica discursivă ne arată intensitatea, sub dublul său aspect (cantitativ și calitativ), pe care o atinge discursul polemic în România interbelică 88. G. Călinescu plasticizează metaforic atitudinea polemistului, evitând totuși o denominare, în favoarea unei substituiri bazate pe analogie
by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
Apoi, sunt prea multe ipoteze, repetări, poetizări. Eliminarea lor ar duce la o carte mult mai consistentă. Nicolae Branda mi se pare prea minimalizat. O propoziție ca: „Omorul mioritic devine o pură practică semantică” (p. 436) merită admirată pentru jocul sofistic. La fel: „... avem mai degrabă vocea sensului și nu sensul” (p. 470). O propoziție finală din Miorița - o hermeneutică ontologică trebuie să de serios de gîndit cercetătorilor în domeniu: „Pentru a fi mai expliciți, vom spune că cercetările actuale ale
Mioriţa : un dosar mitologic by Petru URSACHE () [Corola-publishinghouse/Science/101018_a_102310]
-
întâmple orice, bogată în asocieri libere și evocări poetice, o lume în care valorile emoționale de context, de simpatie și de participare fizică ne salvează de plictisul și cinismul rece al abstracțiilor logice. Capitolul XII Dialectica televiziunii pure " Aceste aserțiuni sofistice deschid deci o arenă dialectică, în care fiecare parte care are permisiunea de a ataca are câștig de cauză, iar acela care este silit să procedeze numai defensiv este învins. De aceea, cavalerii gata de luptă, indiferent că intervin pentru
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
refuzul oricărei metafizici estetizante, în efortul de comprehensiune a totalității unei creații, nu în laboratorul steril și abstract al metodelor de ultimă oră, ci în contextualitatea ei. Sunt respinse cu egală vigoare atât absolutizarea valorilor contemporane rupte de orice tradiție, sofistică în care „avangardismul” și „proletcultismul” imediat postbelic și-au găsit terenul de convergență și de emisie a unor false ierarhii, cât și cealaltă absolutizare, inversă, a negației estetizante, venită dintr-o așa-zisă situare sub specie aeternitatis. Totodată, punerea în
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289682_a_291011]
-
procură o persuasiune care se apropie de cea certă și evidentă; și retoric, când este slab și dă numai o opinie prevalentă; care de asemenea [recunoaște] din ce formă și materie se face raționamentul vicios care se numește eronat și sofistic, adică cel care pare demonstrativ sau dialectic, și nu este; și din ce formă și materie se face raționamentul care nu dă naștere nici unei persuasiuni, ci numai unui gând, care obligă spiritul la un acord sau la un dezacord, care
[Corola-publishinghouse/Science/84931_a_85716]
-
lumii. Dar teoretizarea naturii duce la transformarea lumii reale într-o plăsmuire. Prin acești idoli, Bacon încearcă să respingă erorile înrădăcinate datorită tradițiilor filosofice. El clasifică lumea științei în trei, corespunzând cu trei școli filosofice: sofistică, empirică si superstițioasă. Filosofia sofistică pornește de la cuvinte, construind teorii care au drept scop persuasiunea și nu aflarea adevărului. Bacon elimină filosofia sofistică și atunci când vorbește despre idolii forului pentru că limbajul este forma în care sofistica se manifestă. El introduce la filosofia sofistică și ceea ce
[Corola-publishinghouse/Science/84931_a_85716]
-
respingă erorile înrădăcinate datorită tradițiilor filosofice. El clasifică lumea științei în trei, corespunzând cu trei școli filosofice: sofistică, empirică si superstițioasă. Filosofia sofistică pornește de la cuvinte, construind teorii care au drept scop persuasiunea și nu aflarea adevărului. Bacon elimină filosofia sofistică și atunci când vorbește despre idolii forului pentru că limbajul este forma în care sofistica se manifestă. El introduce la filosofia sofistică și ceea ce noi considerăm a fi o filosofia naturală. Bacon îl critică pe Aristotel pentru dialectica sa, pe Anaxagoras pentru ca
[Corola-publishinghouse/Science/84931_a_85716]
-
superstițioasă. Filosofia sofistică pornește de la cuvinte, construind teorii care au drept scop persuasiunea și nu aflarea adevărului. Bacon elimină filosofia sofistică și atunci când vorbește despre idolii forului pentru că limbajul este forma în care sofistica se manifestă. El introduce la filosofia sofistică și ceea ce noi considerăm a fi o filosofia naturală. Bacon îl critică pe Aristotel pentru dialectica sa, pe Anaxagoras pentru ca a susținut existenta homeomerilor, teoriile atomiste ale lui Leucip și Democrit și "cerul și pământul lui Parmenide"68, teoria cu privire la
[Corola-publishinghouse/Science/84931_a_85716]
-
Empedocle și focul heraclitian. Principala acuzație pe care le-o aduce este aceea că și-au "formulat principiile înainte de a fi consultat în mod regulat experiența"69. Urmașii scolasticii și ai Renașterii au părăsit definitiv experimentul. Trebuie remarcat că școala sofistică cuprinde și acele elemente ale raționalismului moderat, ceea ce arată că pentru Bacon orice teorie este una greșită și nu trebuie acceptată, orice mod de a raționa este un sofism. Școala empirică de filosofie dă naștere la păreri mai deformate, mai
[Corola-publishinghouse/Science/84931_a_85716]
-
elemente ale raționalismului moderat, ceea ce arată că pentru Bacon orice teorie este una greșită și nu trebuie acceptată, orice mod de a raționa este un sofism. Școala empirică de filosofie dă naștere la păreri mai deformate, mai monstruoase decât școala sofistică sau rațională, pentru că trage concluzii false dintr-un număr redus de experimente. Pentru că își bazează teoriile pe experimente/experiențe, oamenii le dau o mai mare crezare, dar aceste experiențe nu au făcut decât să pângărească și mai mult intelectul, astfel
[Corola-publishinghouse/Science/84931_a_85716]
-
să gândim sub spectrul altui concept, mai îngăduitor, care în nici un caz nu poate fi post-postmodernismul, cum au propus unii, pentru că nu poate fi vorba de nici un post-, ci, mai degrabă, de trans-. Fiindcă problema cheie care a declanșat marea sofistică în jurul postmodernității este transcendența, care trimite atât la ontologic, cât și la epistemologic. De la Nietzsche, considerat strămoșul postmodernității filosofice, și până la Vattimo sau Lyotard, toate se-nvârt în jurul transcendenței, discursurile contestatare rostogolindu-se în două valuri masive, corespunzând, în linii
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
e în continuă prefacere, căci creația e încheiată doar în plan divin, nu și-n ființa lumii. Faptul fusese confirmat încă de ontologia arheității eminesciene, vecină, din acest punct de vedere, și cu arheologia lui Michel Foucault, fără, însă, echivocul sofistic al acesteia. Creația divină înseamnă arheitate, adică seminare, care li se arată postmodernilor ca di-seminare, lucrătoare ca hazard. Or, în "hazard" se ascund energiile divine. Între cele cinci argumente împotriva materialismului, Părintele Stăniloae îl utilizează și pe cel antropologic, cu
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
fi prizonierul unei puteri ce "îl trage departe de propria lui origine, promițându-i-o, însă, într-o iminență care, probabil, se va sustrage pe veci", ceea ce ar fi "puterea propriei lui ființe"36. Foucault produce aici o tipică gândire sofistică, fiindcă are și nu are dreptate, în același timp. Dacă Foucault s-ar referi la adevărata origine a omului, el ar avea perfectă dreptate. Dar el confundă voit originea omului cu Creatorul, interpretând în această direcție asemănarea după chip. Textul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
progres. Știut e că și Eminescu e un antihegelian, dialectica lui fiind, în realitate, o antitetică. E una dintre acele întâlniri stranii dintre Eminescu și Nietzsche, dovadă că ei gândeau la fel, dar în ecuații ontologice total diferite. O "ecuație" sofistică, la Nietzsche, în spiritul adevărului, la poetul nostru. "Filosofia dimineții" la german (a lui Eminescu putând fi calificată drept o "filozofie a miezului de noapte") duce la preferința pentru poveste, care în imaginația lui ar fi ruptă de Grund, neorientată
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Blaga vorbea de destinul creator al omului, iar filosofii postmoderni admit și ei că omul este ființa care se face continuu. Asta înseamnă că postmodernii recunosc, implicit, ideea de progres în istorie, deși o combat cu atâta risipă de speculații sofistice. Mai trebuie spus că progresul real în om se produce numai cu lucrarea după fire, ca prelungire a energiilor divine, în sensul apropierii de lumina Treimii. Numai în acest sens progresul se relaționează cu mântuirea omului, la modul hristocentric, iar
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
că nu e prezent decât prin energiile divine create. Spre a transborda aceste dificultăți ale "diferenței ontologice", postmoderniștii trebuie să facă uimitoare ocoluri speculative, nu mai puțin stufoase decât ale vechii metafizici. Unii dintre ei sunt adevărați campioni ai noii sofistici. Jacques Derrida pare să fie cel mai ilustru dintre ei. Marea strădanie a lui Derrida este să susțină, în absența Grund-ului, cum poate exista ceva nou în simulacre, adică în măștile luate de-a gata din arsenalul muzeal descoperit
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
nihilismul dus până la capăt, cu eliminarea identicului (Dumnezeu), pe când teologia se construiește de la antipod. Dificultățile filosofiei lui Derrida sunt "uriașe", cu atât mai mult, cu cât el pretinde că a părăsit definitiv teritoriul metafizicii. Că asemenea dificultate este de ordin sofistic, o spune indirect și un filosof pragmatic precum Richard Rorty. În genere, postmodernism este un termen sofistic. Rorty observă: "Termenul a fost atât de des folosit încât pricinuiește mai multe probleme decât soluționează"104. E mai sănătos, de aceea, să
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Derrida sunt "uriașe", cu atât mai mult, cu cât el pretinde că a părăsit definitiv teritoriul metafizicii. Că asemenea dificultate este de ordin sofistic, o spune indirect și un filosof pragmatic precum Richard Rorty. În genere, postmodernism este un termen sofistic. Rorty observă: "Termenul a fost atât de des folosit încât pricinuiește mai multe probleme decât soluționează"104. E mai sănătos, de aceea, să-i consideri pe Heidegger și pe Derrida "simpli filosofi post-nietzscheeni", cu rădăcini în Descartes, Kant, Hegel și
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Dumnezeu pe ușă, se vedea în postura de a-l reintroduce pe fereastră. De altfel, o și recunoștea, fiindcă opțiunea lui s-a dovedit a fi a unui politeism precreștin, readucându-i în scenă pe Dionysos și pe Apollo. Mișcarea sofistică a lui Derrida nu e spre zeii păgâni, ci spre limbaj. Rorty, de aceea, recunoaște ca precursor pentru neopragmatism pe Wittgenstein, pentru care limbajul rămâne instrument, iar nu o entitate misterioasă suficientă sieși. Rorty a intuit că, de fapt, postmodernismul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Mișcarea lui Lyotard a constat în adăugarea prefixului rela verbul a scrie, rezultând rescrierea modernității. Dar cu aceasta ajungem la dilema farfuridiană a revizuirii fără a se schimba nimic. Căci putem rescrie modernitatea și cu prețul falsificării cântarului, recăzând în sofistică. Iată de ce postmoderniștii au continuat să și-l revendice pe Lyotard de principal precursor, încurajați și de echivocul exprimării: "Structural și fără-ncetare, modernitatea e grea de propria-i postmodernitate"122. În consecință, adevăratul adversar al modernității este clasicitatea: "Mai
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
logici, oare ce argumente putem găsi spre a putea vorbi de modernism și de postmodernism, dacă sunt fără referent istoric? Evident, nici unul. Concluzia: dacă nu există istorie și progres, atunci nu există nici modernism și postmodernism! Presimțind în spate fiorii sofisticii, Lyotard recunoaște echivocul: a rescrie înseamnă "ambiguitatea care străbate raportul modernității cu timpul". Și mai departe: a rescrie "a repune orologiul la zero, de a face tabula rasa, gestul care inaugurează începutul (sic!) noii ere și al noii periodizări"124
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]