497 matches
-
au ridicat atâta pe om ca Evangelia, această simplă și populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă au fost străpunsă de cele mai mari dureri morale și fizice, și nu pentru el, pentru binele și mântuirea altora. Și un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie și dispreț de semenii lui; și Socrat a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuții civice a anticității. Nu nepăsare, nu despreț
Opere 12 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295590_a_296919]
-
un om energic, care nu se sparie de nimic, care cuprinde cu ochiul sigur situația politică de atunci a Europei și care apoi nizuiește a asigura Principatul în contra tuturor atacurilor prin întărirea puterilor militare. În privirea vederilor sale filozofice de stoic, el și în nenorocire a suportat cu statornicie soarta sa și a știut să-și păstreze până la momentul din urmă sprintenia spirituală și un interes viu pentru viața spirituală a timpului său. Nu e nevoie, pentru cunoscător, a adăoga că
Opere 12 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295590_a_296919]
-
iau În considerare elementele componente ale ființei subiective, s-ar putea afirma de la bun Început, Într-un sens foarte larg, că această ființă, adică omul luat În generalitatea lui, trebuie să trăiască „conform cu natura” (οµολογονµενοζ τη φύσει ξην), după formula stoicilor, Însă, atunci nu ne-am apropia decât foarte puțin de scopul În sine, iar neînțelegerile nu ar fi departe, căci trebuie precizat faptul că prin natură Înțelegem aici, nu o natură fizică sau fenomenală (din care nu s-ar putea
Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV () [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
-
de satisfacție. Forma ființei și activitatea vieții apar, aici, ca scop: virtutea, activitatea Își găsesc importanță ca mijloace pentru realizarea scopului - a căuta obținerea plăcerii pentru ea Însăși. Față de aceste concepții, opoziția a fost manifestă Încă de la greci; Epicur și Stoicii, pe de o parte, Platon și Aristip pe de alta. În etica modernă, filosofia engleză - unde hedonismul este adoptat, - și filosofia continentală unde este adoptată concepția energetică, platonico aristotelică. Ambele concepții, Însă, stau sub semnul generalului care nu le avantajează
Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV () [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
-
margini de lumină. Nu înțelegeam nimic din plasa de sentimente care se aruncaseră peste mine. Eram prizoniera unei stări de spirit care amenința să-mi distrugă echilibrul. Nu-l citisem încă pe Spinoza și nici pe Epictet sau pe ceilalți stoici greci. Poemul indian Gita mă ghida în adânc spre o iubire mai mare și căutarea perpetuă a unei stări de spirit luminoase. Singura persoană cu care puteam să comunic, nu prin sentimente, ci printr-o percepție intuitivă specială, Nichita, mă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2032_a_3357]
-
gentil Sir Cedric Hardwicke ce le dă binețe băieților cocoțat pe creanga unui măr, dintr-o piesă pe care am văzut-o odată. Einhorn n-avea idee de așa ceva, dar era superstițios în legătură cu acest Tâlhar înspăimântător, și doar făcea pe stoicul Thanatopsis, când de fapt manevra în așa fel încât să învingă acest spectru - Moartea! - care câștigase deja atâta teren. Poate că acesta era singurul zeu în care credea. Deseori m-am gândit că, în adâncul sufletului lui, Einhorn se predase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1872_a_3197]
-
un puritan cu un obsesiv simț al adevărului, marcat de sentimentul culpabilității originare, în care unii vedeau motivul filozofiei lui. Dacă exista vreo etichetă tradițională care să i se potrivească (el însuși nu-și dădea nici una) era poate aceea de stoic; și aceasta putea fi asociată cu atmosfera morală riguroasă și închistată în care-și trăise copilăria. Erosul lui era Amor Fati. Întreaga viață practicase moartea, dar niciodată și, categoric, nici acum, nu fusese interesat emoțional de moarte. Orice reculegere sufletească
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
mă vei ierta pentru că îmi iau viața. Știu bine că mă vei dezaproba. Dar încearcă să-ți spui, dacă poți, că mă așteaptă o viață mai fericită din moment ce am terminat cu asta de acum. Ai văzut întotdeauna în mine un stoic, așa că, poate, vei reuși să înțelegi. Te rog să ai grijă de Hattie. V-am numit, pe tine și pe Robin Osmore, executori testamentari. La revedere, Bill. Îți poți imagina cu ce sentimente de cordialitate și de stimă iscălesc acum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
trădat de trupul său, nevoit să facă din necesitate virtute, poate fi oare monstrul descris mai sus? Căci variațiunile pe tema bestialității nu s-au lăsat așteptate. Legenda unui filosof monstruos s-a născut încă din timpul vieții lui. Evident, stoicii pregătesc terenul, ei care contribuie la afânarea solului creștin, în așa măsură încât dolorismul lor intră în simbioză cu știuta religie a pulsiunii de moarte și o constituie. Patrologia stigmatizează până la exces epicurismul ca fiind o filosofie a plăcerii grosiere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
epicurismul ca fiind o filosofie a plăcerii grosiere, bestiale, triviale, fără să țină seama de viața filosofului și de învățăturile lui, între care există o strânsă relație. Iată „faptele”: Epicur este autorul unor scrisori licențioase - în realitate, redactate de Diotim stoicul; se culcă cu toate femeile din școala sa; își prostituează propriul frate; colecționează cocotele și nu rezistă tentației libidinale; își însușește filosofia altora - atomismul lui Democrit din Abdera, hedonismul lui Aristip din Cirene; nu este cetățean atenian - ce oroare!; îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
suferința este intensă, dar de scurtă durată, întrucât moartea survine imediat; fie este de intensitate mică, și atunci poate dura fără să fie fatală pentru trupul bolnavului care o îndură. Lecția nu pare să fie foarte diferită de cea a stoicilor care, dată fiind starea medicinei de pe atunci, nu prea aveau de ales... Algodiceea epicuriană dezvăluie posibilitatea unei veritabile filosofii trăite și practicate ca o terapie. -9- Dietetica și aritmetica dorințelor. Cu ultimul moment al cvadruplului remediu atingem apogeul eticii hedoniste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
pentru a evita confruntarea, să recuze validitatea sau chiar posibilitatea tezelor hedoniste. Proasta reputație a lui Epicur nu ne aduce informații atât asupra adevăratei naturi a filosofiei Grădinii, cât asupra inhibiției, complexelor și mizeriei corporale a adversarilor săi: platonicienii și stoicii în linie de bătaie, urmați de creștini, au dezvăluit din plin, fără să știe, insatisfacția încercată în privința propriului trup, pe care au simțit nevoia să-l deteste, să-l chinuie, să-l urască în așa un hal... Antihedonismul își dezvăluie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
foarte mult cu fericirea asceților, cu binele suveran al celor care renunță, însă o trăsătură a doctrinei marchează diferența, și ea este una importantă: refuzarea durerii, lupta contra suferinței. Pentru că ura față de trup propovăduită de Platon, apoi cultul durerii propriu stoicilor, cât se poate de orgolioși în fața suferinței pe care pretind că o suportă, când de fapt o iubesc în secret, nu-l pot satisface pe un discipol al lui Epicur. De acord cu ascetismul, rigoarea și austeritatea împărtășite cu adversarii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
vulgare, grosolane - în imediatețea animalică și dinamică -, bestială, așa trebuie să gândim... în schimb epicurienii, mai fini, mai tolerabili, în ciuda hedonismului lor - ei aduc atât de mult cu niște asceți încât ar fi niște amici aproape convenabili pentru platonicienii și stoicii tolerenți... -, nu pot decât să celebreze superioritatea cărnii asupra spiritului, a trupului asupra părticelei de divinitate puse de zei în oameni. Epicur consideră că plăcerile cele mai mari se află de partea sufletului; Aristip... de partea trupului! Pentru a avansa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
grec, sfârșitul lumii elene, instaurarea unui univers nou, conținând noi potențialități. Insesizabil, abia marcat, geniul se deplasează spre Roma, centrul unic al unei lumi care-și schimbă încet-încet axa. înaintea acestei nebuloase epicuriene, filosofia nu exista pe teritoriul roman. Cicero stoicul, Lucrețiu epicurianul vor umple această perioadă. -3- Departe de Epicur, epicurismul. Comunitatea epicuriană constituită în jurul lui Piso și al lui Philodemos răspunde, poate, instalării altor microsocietăți filosofice în împrejurimi. în epocă, școlile concurente sunt antrenate într-o luptă fără cruțare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
situația de a-i apăra pe dușmanii săi din ajun - pe Gabinius, de exemplu, care făcuse totul pentru a-l trimite în exil în 58...: iată tot atâtea motive ca să-i urască pe epicurieni. Filosofii nu sunt întotdeauna înțelepți, iar stoicii sunt adesea incapabili să suporte și să se abțină - maxima lor - cu eleganță... Să lăsăm deci în urma noastră ideea unui discipol al Grădinii egocentric, preocupat doar de sine și uitând de lume confruntat cu un adept al Porticului, angajat în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
propun ca loc de naștere Campania și ca loc de reședință Roma; judecând după stilul familiar al dedicației către Memmius, cutare exeget deduce o apartenență socială la casta cavalerilor, poate chiar la cea a patricienilor... Cei din a doua categorie, stoici și creștini mână-n mână, profită de ocazie și inventează o existență detracată, presupunând, după toate aparențele, că, pornind de la viața omului, s-ar putea demonstra că opera lui este incoerentă, cu neputință de apărat, neprezentabilă. Responsabilul-șef al acestei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
putut imagina un diagnostic mai puțin tranșant. Dar așa, condamnat de un sfânt și sărbătorit de bolșevici, irecuperabil pentru Biserică și recuperat de materialismul dialectic, Lucrețiu își merită prisosință ciomăgeala. Iată un om ai cărui dușmani nu sunt prietenii hedonismului! Stoici care lansează calomnii, creștini care le reiau pe cont propriu, ba mai și adaugă, medici psihiatri purtând bonete cu urechi de măgar, feministe postmoderne care reactivează platonismul excitându-se în afara contextului și a categoriilor istorice: Lucrețiu deranjează. Și cu atât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
descoperă cetatea, o scot parțial de sub cenușă și, cu această ocazie, găsesc o comoară compusă din vase de preț și fresce din epoca augustiană. Printre piesele de argintărie, o cupă filosofică î!) pe care este reprezentată o scenă ciudată: Zenon stoicul și Epicur figurează în jurul unei mese pe care se află un tort, ceea ce n-ar fi deloc uimitor dacă cei doi n-ar fi reprezentați în cea mai desăvârșită dintre nuditățile ontologice: ca schelete. Zenon îl amenință cu degetul pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
Nu caut «adevărul», ci realitatea, în sensul în care o poate căuta un sihastru Ă care a părăsit totul pentru ea. / Vreau să știu ce este real și de ce nu putem să-l posedăm”. Astfel, visează la sinteza dintre „un stoic și un mistic” (II, 38), la India antică, acolo unde “înțelepciunea și sfințenia se confundă”. Acestei neputințe privind țelul izbăvirii i se alătură, complementar, alta, articulată de umbrele ipocriziei. În vreme ce el își face un țel din a căuta adevărul, fie
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cioran joacă adesea, și nu numai datorită lucidității acide pe care scepticismul o presupune, spectacolul intoleranței. El recunoaște că a devenit sceptic „din smerenie și din orgoliu rănit” (I, 174) și se simte „mai aproape de nebunia împăraților decât de înțelepciunea stoicilor” (I, 174). Oricum, la el, de la înțelepciune la nebunie nu-i decât un pas, pe care Cioran nu-l face, rămânând, fără voie, sceptic și, mult prea puțin față de cât și-ar fi dorit, cinic. Nu-i vorbă, se salvează
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
extazului. Or, un voluptuos, Cioran preferă senzațiile. Din nefericire, nu poate ucide în el conștiința, nici luciditatea, nici, mai ales, nevoia de a se interoga în permanență asupra propriei identități. Trupul și avantajele boliitc " Trupul [i avantajele bolii" Ca un stoic veritabil, Cioran urăște trupul. Nu pentru că trupul ar fi închisoarea spiritului, ci pur și simplu pentru că el însuși este, înainte de orice altceva, trup. Pentru că ființa i se reduce la trup. Că uneori se consideră mai degrabă apropiat misticilor? Nu ne
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ceilalți doi, Seneca „e doar un palavragiu” (I, 177). Nu-i vorbă, el însuși este unul și se disprețuiește pentru asta. Într-un loc, precizează: „Prin fire, prin vocație profundă, mă simt mai aproape de nebunia împăraților romani decât de înțelepciunea stoicilor” (I, 175). Așadar, slav, maghiar sau chiar mongol: „Sunt un mongol răvășit de melancolie” (I, 33). Și peste toate, evreu sau, mai general, locuitor al Europei centrale. Când simte în jur amprenta ei, trăiește clipe de extaz. Iată: „Ascultat la
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
altă ocazie. Iată: „Trebuie neapărat să te eliberezi de origini. Fidelitatea față de un neam nu trebuie să degenereze în idolatrie (evreii). Naționalismul e un păcat împotriva spiritului Ă păcat universal Ă din nefericire” (III, 44). În continuare, Cioran amintește concepția stoicilor care gândeau omul drept cetățean al cosmosului. Oricum, revenind obsesiv, nevoia de a se rupe de origini arată neputința lui Cioran în acest sens. Ba chiar, obsesia obârșiilor. Nimic nu poate face Cioran fără să se gândească de fapt la
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
chiar, obsesia obârșiilor. Nimic nu poate face Cioran fără să se gândească de fapt la sine însuși, la propriile rădăcini. Iar neputința de a se rupe de obârșii e neputința de a se rupe de sine. Și asta chiar dacă ideea stoicilor revine, la rându-i. Își spune: „Mă deznaționalizez din ce în ce mai mult. Cum am putut să mă închin atâta originilor mele? Nu aparțin lumii; cum aș putea aparține unei patrii?” (III, 88). Dacă ar fi mers cu raționamentul mai departe, Cioran ar
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]