252 matches
-
Manu (diverse titluri în principala revistă destinată copiilor și tinerilor în primul deceniu de democrație, Universul copiilor), ori Sandu Florea (care a dominat o revistă postdecembristă dedicată benzii desenate românești, Carusel, care din păcate a avut o longevitate care a subîntins doar o duzină de numere). În orice caz, mai ales după anul 2000, cea mai mare parte a benzii desenate care există pe piața românească este de proveniență străină, constând în traduceri ale titlurilor de succes americane (sub licență DC
by Gelu Teampău [Corola-publishinghouse/Science/1113_a_2621]
-
produs... cu mari suferințe! Astfel explicăm și dezamăgirile „Viața asta pe care o trăiesc între oameni e o mare păFăleală...” (18.08.38). Generația ei a cunoscut, deopotrivă, „gustul de cenușă al vieții”, dar și pe cel al morții care „subîntinde toată strălucirea de feerie, ca și toată mizeria acestei lumi”, după cum mărturisește în al său jurnal, fratele ei, Arșavir. Jeni Acterian nu și-ar fi dorit să-i fie citit jurnalul. De nimeni. O spune încă din 1935: ”n aș
În braţele lecturii by Livia Ciupercă () [Corola-publishinghouse/Science/1219_a_2214]
-
arbitrare și, cel puțin pentru cei inferiori ontologic Tatălui, oarbe. Pentru gândirea metafizică clasică - aceea care, de altfel, l-a fascinat pe Anselm de Canterbury în formularea argumentului ontologic - „orice cauză este superioară ontologic efectului”. Acest principiu cardinal pentru metafizica subîntinsă de „marele lanț al ființei” nu se aplică în cazul dogmei Sfintei Treimi. Cu alte cuvinte, întemeierea de tip cauzal - apropriată de metodologia rațiunii carteziene și refutată apoi în postmodernitate - nu intersectează aparatul conceptual al teologiei de la Niceea. Pe scurt
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
ritmul transfigurat al unei bune-cuviințe cerești. Corul adunării se reculege în rostirea lamentațiilor care, deși păstrând un pregnant aer folcloric, emană o imaculată frumusețe. De la cântările Deniei mari până la sfârșitul Canonului de Sâmbătă, un fir continuu, abătut din textura Evangheliilor, subîntinde imnografia Bisericii. Ca un freamăt abia recunoscut, lumina Învierii pătrunde cele mai întunecate și mai grele ceasuri ale Patimii Domnului. Într-un moment paroxistic al procesiunii Crucii, la utrenia Vinerii Mari, preotul vorbește cu „Cel care a încuiat adâncul, dar
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Yannaras. Ele pot fi puse în lumină printr-o comparație a operei sale cu gândirea teologică a lui J.-L. Marion 3 și Ioan Zizioulas. Abisul apofatic relevat de caracterul ec-static (agapic sau erotic) al persoanei umanei este tema care subîntinde un întreg proiect teologic „neopatristic”. Ireductibilitatea persoanei la definițiile substanțialiste ale scolasticii este marca antropologiei creștine. Opera lui J.-L. Marion 1 comportă câteva importante similarități cu gândirea lui Yannaras. Ambii gânditori au relevat riscul folosirii corpusului areopagitic în sensul
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
pp. 34, 62). Întreg tripticul autoreferențial analizat de Lăcrămioara Petrescu în romanul camilpetrescian (2000,118 și urm.) se deschide și în proza eminesciană: începutul romanului Geniu pustiu prezintă trimiteri intertextuale explicite autoreferențialitate generică opțiune care circumscrie implicit genul epic și subîntinde explicit specia romanescă: "Dumas zice că romanul a esistat totdeuna. Se poate. El e metafora vieței" (Eminescu: 2011, II, 95). La aniversară începe cu același tip de discurs autoreferențial-generic: "Ea se numea Cleopatra, iar el Caesar Octavian August. Adică ea
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
povestea se asociază esenței de adevăr a vieții; despre aceeași narațiune cu valoare mitică, pe care o asociem definiției formulate de Mircea Eliade pentru mit, Eminescu îi scrie Harietei Eminovici. Povestea se asociază jocului și desenează o constelație intratextuală care subîntinde un stadiu inițiatic: povestea și jocul reprezintă prima evadare a copilului din realitate, urmate de vis54. (H1a) Ca să petreacă, inventară un joc de cărți. Regii, reginele și fanții de pe cărți erau toți chipuri copiate din basmele ce și le spuneau
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
cu siguranță raportarea la lume va avea și o componentă mediată prin forul conștient suprem, componentă care este izvor al unor determinări sintetice care adună diversitatea vastă a experienței în constante structurale. Dacă existențialele lui Heidegger sunt sub-structuri condiționale (care subîntind și determină întemeietor orice experiență), atunci determinările sintetice pe care conștiința reflexivă le decantează din experiența aparent dezordonată a individului sunt suprastructuri care dau sens integrativ și cumulativ întregului parcurs destinal (și în expresia lui particulară și în posibile sistematizări
Conştiinţa de sine. Eseu despre rolurile multiple ale reflexivităţii by Vlad-Ionuţ Tătaru [Corola-publishinghouse/Science/929_a_2437]
-
unei deserviri semantice ce oglindește fidel realitatea. Componenta intelectuală este pusă în slujba dimensiunii evolutive până la fixarea acesteia din urmă în concepte caracteristice, a căror specificitate temporală degajă structuri tipice de spiritualitate. Asemenea categorii funcționează similar existențialelor lui Heidegger și subîntind întreaga activitate cu definiția lor funcțională, indicând care sunt coordonatele după care ar trebui să se miște conduita individuală. Ele sunt un pattern de acțiune și sugerează prin algoritmi de succesiune pragmatică un curs al desfășurării, o anumită direcție de
Conştiinţa de sine. Eseu despre rolurile multiple ale reflexivităţii by Vlad-Ionuţ Tătaru [Corola-publishinghouse/Science/929_a_2437]
-
controlată și plenară de experiențele unice încercate de creator și așteaptă răbdător clipa iluminării contemplative pe care o urmărește fiecare admirator al artei dedicat asimilării consubstanțiale cu opera. Conștiința de sine intervine în receptare tot cu puterea răgazurilor sale reflexive, subîntinzând demersul contemplației pe tot parcursul desfășurării sale (deoarece "procesul receptării operei se continuă mult după aceea [după prima impresie] și se îmbogățește treptat"84). În distanța pe care și-o acordă interior stă puterea de prelungire a evaluării calificate a
Conştiinţa de sine. Eseu despre rolurile multiple ale reflexivităţii by Vlad-Ionuţ Tătaru [Corola-publishinghouse/Science/929_a_2437]
-
la nesfârșit, poetica fenomenologică a imaginii este o poetică a posibilului. Prin urmare, regresia spre ființarea imprezentabilă a imaginii este o adâncire în posibil, o coborâre în subtextul sau în pretextul unui altfel decât a fi, până în pânzele freatice care subîntind structura textuală. Dacă putem vorbi de o preeminență a ființării asupra ființei, aceasta în virtutea distanței pe care ea o deschide în sânul posibilului. Distanță în care comprehensiunea ființei se spune în felul în care semnifică și se arată, ca dezvăluire
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
nu e aceasta tocmai imaginea originară - inimaginabilă - a creativității poetice, facerea care dă trup și lumină? Imaginea originară ce răsare epifanic în centrul poemului este obârșie a iubirii creatoare și cântec al Cuvântului de deasupra cuvintelor. Imagine a veșniciei care subîntinde în legănarea armoniei sale tot ce e curgere și petrecere a celor lumești: Dar veche veșnicia, înconjoară din târziu.../ Nemărginitul se înstelează argintiu,/ Singură clipa fugind, rămâne vis viu". Din nou, precum întunecimea ce aripează alb, nelimitatul propune o imagine
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
în imaginea de sus a cuvântului începător, în albul din care totul vine și se arată. Dimitrie Stelaru. Reversul dezvăluit La o vedere fugară, poemul Mări în sus de Dimitrie Stelaru 1 aduce în prim plan imagini dislocate, cu greu subîntinse de un sens unificator. Scena poetică e populată de apariții fulgurante care nu par să semnifice decât impulsurile nehotărâte ale unei subiectivități amorfe, pulsiunile unei conștiințe dezidentificate, fără hotar ontic: Cineva umblă în zid - îi aud pașii grei de fiară
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
ipostaze ale luminii ce "taie" vederea, vibrații luminiscente ale fondului care, precum o apariție ce taie respirația, susțin întregul vizibil, saturându-l insuportabil. Sar în ochi atât de orbitor încât taie stofa vizibilului. Inaparentă în sine, lumina e starea care subîntinde ceea ce se poate vedea și înțelege, hypostasis a posibilității imaginii. În câteva din poemele lui Nichita Stănescu (atât în cele timpurii, cât și în cele târzii) actul ipostazierii se developează revelator, ca fundament al manifestării poetice. Dacă, așa cum precizează Jung
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
rosti "cum omul după om se prelungește,/ cum zidul dimineții lent se năruiește" nu aduce la înțelegere decât semnele imediat vizibile ale unor imagini care nu se susțin prin sine, nu ajung să se arate în lumina semnificabilului care le subîntinde. Ele se pun însă în lumina unui substrat indicibil, a unei ipostaze inaparente; lumină nevăzută, dar iradiind în imagine, în acea prelungire a umbrei care nu umbrește ci dă măsura luminii. Lumina creează umbra, la fel cum lumina unui om
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
paradoxal, ceea ce definește actul poetic nu este intenționalitatea lui, în care enérgeia (mișcarea în curs de realizare) și entelécheia (rezultatul sau desăvârșirea mișcării) realizează și împlinesc o lume în actualitate. Actul poetic e "mișcat" mai ales de dynamis, potențialitatea care subîntinde creativitatea. Aceasta din urmă este mai degrabă de ordinul intuiției posibilului non actu, mișcarea prin care realul este imaginat in potentia. Astfel că, din acest punct de vedere, cum spune Plotin, "nu ceva în potență devine ceva în act, ci
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
acea culme adoratorie, să treacă pragul obișnuit al vederii și să i se smulgă vălul ultim de pe lucruri și să poată adora chipul etern desăvârșit al iubirii lui". Lucrurile dezvăluite nu mai arată decât trecerea pură spre prototipul care le subîntinde imaginea. Ochiul se deschide pe culmea golului de vedere, cel umplut de "icoana iubită, chipul etern ce-l adorase față către față". Iar pentru "unul care a văzut chipul adevărului și cunoaște drumul", perspectiva inversă a viziunii, totul devine început
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
Nu mă cunosc decât atunci când plâng/ Ștergându-mi lacrimile pe furiș/ Și încercând cu greu să te ascult/ De parcă-mi șade inima pieziș/ De teamă că mă-ndepărtez prea mult". Hermeneutic vorbind, schemele retorice înlesnesc înțelegerea în virtutea explicitării care o subîntinde. Se încheagă la acest nivel imaginile pe care le propune cogito-ul creator ca expresie a intenționalității limbajului poetic. Am putea intui prin forma lor de prim plan prefigurarea, de fundal, a unei forme incipiente, inaparente? Pentru aceasta intenția ar trebui
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
din negativul unor contra-imagini dominante: "o, sub hoarda de aur a anotimpurilor/ prietenii visează pământ/ și sub înghețul născătoarelor stele/ totul e un exil al oglinzilor/ totul e-o liniște care întârzie încă/ așa cum întârzie morții sub crâng". Totul pare subîntins de retragerea oricărei puteri de a crea imagine, aspirat de imposibilitatea de a arăta și de a reflecta ceva în lumina unei apariții. Sub imaginile profilate la suprafață (hoarda de aur a anotimpurilor, înghețul născătoarelor stele, crângul) vibrează haosul unui
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
dorm". Rozalbul nu e niciun trandafir identificat în vreo specie, în speța definitorie a individualului; e Deschisul care bate în alb, culoarea intermediară, ambiguă, a trecerii 47, natura inaparentă ascunsă în toți trandafirii sau Unul universal al unui gen care subîntinde pluralul apariției. Doar natura albului poate ieși dintre albii, deversând din matca speciei, drept rozalb care își sparge limitele, crește nemăsurat pe ecranul care îl pune în vedere. Se revarsă enorm pentru că e însuși enormul fără măsură, dilatând ochii în
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
se mistuie însă în aparența care i-l dă pe celălalt. Celălalt este doar în eul care-l gândește, iar ceea ce survine ca imagine mentală deschide orizontul unei apariții imprezentabile. Imprezentabilul e intangibilul, nereprezentabilul în sfera percepției sensibile. Nu el subîntinde imaginea inaparentului, face în schimb cu putință pasajul, peisajul unei noi perspective: "în adânc lacul subteran sclipește/ semințele au germinat în tăcere/ am putea adormi la marginea lor./ Deasupra sunt dealuri și păduri,/ irisul verde întunecat o insinuare a/ luminii
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
țin de natura cuvântului, privit atât ca un corp sonor în sine, cât și ca un purtător de semnificații" (Artă și valoare, în op. cit., pp. 548, 600, 605). 15 Așa cum, în poemul Lumina (vol. Poemele luminii) "orbitoarea lumină de-atunci" subîntinde revelator toate celelalte imagini textuale. Este o "valoare de origine" (Gaston Bachelard, La poétique de l'espace, Quadrige / PUF, Paris, 1981, p. 8) care - deși vine de departe - nu vine din trecut, ci survine în chiar clipa intuirii apariției sensibile
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
sau altul comunică aceste așteptări), dar și o dovadă a impactului fenomenelor de reprezentare în general asupra performanțelor elevului. 7. Efectele expectanțelor profesoruluitc "7. Efectele expectanțelor profesorului" Auto-îndeplinirea profețiilor sau confirmarea comportamentală reprezintă un fascinant complex de dinamici psihosociale ce subîntinde, în multe cazuri, interacțiunea dintre indivizi. Psihologia socială a făcut din acest fenomen una din temele ei cele mai incitante. Și psihologia procesului educațional îl tratează, demonstrând influența reprezentărilor asupra desfășurării acțiunii educative. În interacțiunile cotidiene, oamenii utilizează adesea credințe
[Corola-publishinghouse/Science/2106_a_3431]
-
sisteme reprezentaționale care conțin prototipurile unei societăți, unei epoci. Ele se conservă prin tradiții, se transmit prin mimetism social și contagiune mentală și caracterizează mentalul unei epoci, civilizații. Din punctul de vedere al autorului britanic, întrebarea care sunt presupozițiile ce subîntind fizica sau științele naturii ale unui anumit popor într-un anumit moment nu este cu nimic mai puțin istorică decât cea vizând tipul de îmbrăcăminte pe care o purtau acei oameni 520. Astfel, chiar dacă au un fond anistoric, credințele se
by CORINA DABA-BUZOIANU [Corola-publishinghouse/Science/1013_a_2521]
-
mentalul unei colectivități face posibilă trăsătura distinctivă a transmiterii aceea de a transporta sistemul în timp, între sfere spațio-temporale extrem de diferite, pe cînd comunicarea ar consta în a propaga o informație doar în spațiu. Teoria mediologică a autorului francez ar subîntinde, așadar, o filosofie și o antropologie care se pliază pe o nouă receptare a realităților actuale. Régis Debray constată că tendința generală a modernității și a lumii în care trăim este aceea de a cuceri cît mai mult spațiu, de
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1031_a_2539]