108 matches
-
mai josă. În discursul cyborgic actual, se manifestă cu precădere două tendințe: cea de a considera cyborgul o apariție recentă, simultană cu emergența ciberneticii în cea de-a doua jumătate a secolului XX (vezi mai jos punctul de vedere al teoreticienei Haylesă și o altă tendință care afirmă că suntem cyborgi de secole datorită folosirii uneltelor pentru sporirea eficienței îndeletnicirilor umane (vezi de pildă perspectiva lui Stelarcă. Lucrarea de față împărtășește convingerea primei orientări, recunoscând importanța covârșitoare a analogiei dintre om
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
corporalitate/decorporalitate din cadrul ontologiei virtual: pe de o parte, virtualitatea este învinuită de destrupare, iar, pe de altă parte, se afirmă caracterul corporalizant al virtualității. Pentru a ilustra aceste două tipuri de abordare, punem față în față discursurile a două teoreticiene, Sobchack (2000Ă și Stone (1991Ă. Pentru prima cercetătoare, virtualitatea neagă prezența fenomenologică a corporalității în lume: sintagma „a fi în lume” este considerată ca fiind amenințată de sintagma „prezență electronică”. De asemenea, virtualul este socotit necorporal și nematerial, prin aceste
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
sintagma „prezență electronică”. De asemenea, virtualul este socotit necorporal și nematerial, prin aceste caracteristici negându-se caracterul fizic și trăirea vie specifice trupului, dar și substanțialitatea concretă a lumii și preferându-se simularea corpului și dezrădăcinarea subiectivității în cadrul realității virtuale. Teoreticiana pune în opoziție subiectul realității fizice (material și concret situat în lume, senzorial și corporală și subiectul virtualității (dispersat, destrupat, descentrată, însă această viziune maniheistă nu face decât să perpetueze un discurs conservator și apărător al valorilor „esențiale”. Autoarea (Sobchack
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
a corpului care percepe și experimenteazăă poate fi realizată însă și în cadrul virtualului, după cum eseul de față va încerca să demonstreze spre final. De cealaltă parte a discursului, Stone (1991Ă afirmă capacitatea ființei umane de recorporalizare în spațiul virtual cyborg, teoreticiana utilizând termenul de reîntrupare - reembodiment - cu sensul de reconfigurare a corpului uman sub forma unui „act cibernetic”. Asamblarea cyborgului ca „sistem virtual” (mașinic și umană înseamnă producerea trupului uman în cyberspațiu sub o nouă formă, tehnologică. Acest cyborg pătrunde corporal
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
în care utilizatorul fuzionează cu spațiul creat de tehnologiile virtuale. Problematica subiectului virtual este discutată înainte de toate în termenii întrupării indispensabile a entității cyberspațiale. Astfel, în Hayles (1997Ă, virtualul noilor tehnologii nu înseamnă imaterial, ci, dimpotrivă, materialitate a informației digitale. Teoreticiana, în numele acestei materialități informaționale, devine îndreptățită să apeleze la cadrul unei „virtualități întrupate” în care reprezentarea virtuală, interfațată computeristic a umanului, este de fapt un corp conectat în mod organic, perceptiv la spațiul tehnologic. Subiectul virtual se remarcă prin caracterul
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
cyborgice, ilustrate prin Sobchack vs Stone, perspectiva lui Bukatman sau dialectica materialitate-idealitate la Heim. Katherine Hayles rezolvă acest impact teoretic prin soluția subiectului virtual întrupat în mod material la interfața tehnologiilor. Cyberspațiul sau realitatea virtuală nu pot fi experimentate, consideră teoreticiana, decât prin simțurile organelor corpului fizic, material, spre exemplu ochii care privesc fluxurile de date cyberspațiale concretizate dincolo de ecranul computerului sau ochii care urmăresc proiecțiile stereoscopice ale realității virtuale. Însăși tehnologia hardware care mediază virtualul este materială, iar, fără această
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
ca materialitate (nu ca flux de date abstracteă și nu se reduce la dualitatea materie/informație. Informația este instanțiată de un mediu material și, ca urmare a acestei produceri, ce are la bază materia, este materială. Împărtășim această convingere a teoreticienei în natura materială a virtualului, întrucât ne este utilă în ceea ce privește caracterul întrupat al ființei umane la interfață: Virtualitatea nu înseamnă a trăi într-o activitate imaterială a informației, ci înseamnă percepția culturală că obiectele materiale sunt interpenetrate de patternuri informaționale
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
simțurile umane sunt interfațate până la protezarea virtuală care asigură contopirea granițelor corpului uman cu ecranul calculatorului, „coerența proprioceptivă în întrepătrundere cu protezele electronice joacă un rol important în reconfigurarea granițelor corpului perceput” (Hayles, 1997, p. 202Ă. Astfel, una dintre concluziile teoreticienei este faptul că simbioza om-ordinator produce interceptarea viziunii cyborgice: Suntem deja cyborgi în sensul că experimentăm, prin integrarea percepțiilor și a mișcărilor noastre corporale în arhitecturile și topologiile computerului, un simț schimbat al subiectivității (Hayles, 1997, p. 201Ă. În ceea ce
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
virtual nu pot avea decât un caracter temporar, în condițiile în care un comportament online depinde în mare măsură de viața material-fizică și de prezența offline. Tipul de identitate conturat concomitent cu apariția Internetului este teoretizat de către Sherry Turkle (1995Ă, teoreticiană recunoscută ca o deschizătoare de drumuri în domeniul identității postmoderniste în spațiul virtual. Sociolog și psihanalist la Massachusetts Institute of Technology (MITĂ, cercetătoarea a realizat studii etnografice, aflate printre primele concretizări teoretice sistematice asupra identității online. Aceste studii au devenit
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
realizat studii etnografice, aflate printre primele concretizări teoretice sistematice asupra identității online. Aceste studii au devenit repere întemeietoare al disciplinei și au demarat o orientare a cyberculturii sub egida teoriilor postmoderne. Identitatea umană formată la interfața computerului este discutată de către teoreticiană în termeni postmoderni: descentrare, invizibilitate, fragmentare, multiplicitate, joc de roluri, devenind astfel un subiect predilect al studiilor culturale care reunesc trăsăturile postmodernismului și ale culturii virtuale sub aceeași umbrelă. În acest context, spațiul virtual devine un mediu și un prilej
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
întâietate față de o altă suprafață, identitatea corpului real-fizic nu este mai mult decât un joc de roluri al identității avatarice. Speculație pernicioasă, întrucât identitatea real-fizică trebuie recunoscută ca primă importanță față de identitatea online. Examinând relația dintre ființa umană și mașină, teoreticiana învestește utilizarea tehnologiei digitale cu subiectivitate umană. Experiența individuală a folosirii computerului devine un mediu de construire a identității. Turkle (1995Ă observă cum oamenii învață să se simtă confortabil în legătură cu coexistența dintre ei înșiși și mașinile inteligente și să accepte
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
computerelor personale. Distanța tradițională om-mașină s-a îngustat în mod considerabil în contexte comunicaționale în care trasarea cu exactitate a ceea ce este specific uman și a ceea ce este specific tehnologic a început să fie dificilă. Având în vedere aceste realități, teoreticiana analizează procesul prin care oamenii interacționează emoțional cu computerele, în special copiii și adolescenții. Pentru aceștia din urmă, computerul este o mașină psihologică, mai degrabă decât una fizică: chiar dacă se spune că un computer este doar o mașină (just machineă
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
aceștia din urmă, computerul este o mașină psihologică, mai degrabă decât una fizică: chiar dacă se spune că un computer este doar o mașină (just machineă, copiii îi atribuie acestuia proprietăți psihologice și „viață” de genul Pinocchio (sort of aliveă. Încrederea teoreticienei în capacitatea ordinatorului de a reevalua identitatea umană se îndreaptă în cele din urmă înspre valorificarea „vieții la interfață”. Acest lucru nu se face în sensul evadării din realitate, ci în sensul optimizării subiectivității interumane și al depășirii complexelor psihologice
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
nu se revoltă doar împotriva fatalității genetice, ci și împotriva rolului atribuit femeii în societate și canoanelor masculine ale frumuseții feminine. Corpul său nu devine doar un mijloc de expresie artistică, ci și un mediu al activismului feminist (ca la teoreticiana Donna Haraway - vezi capitolul al patruleaă. Propriul chip este remodelat nu numai conform unui ideal simulat de computer, ci și îndreptat împotriva referințelor istorice ale artei, construite în mod ideologic și social. În același timp, demontează clișee ale feminismului, prezentându
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
chiar să echivaleze aceste două orientări. Studiul de față disociază între postumanism și transumanism (vezi mai josă din rațiunile practice ale chestionării transumanismului radical și ale promovării unui postumanism critic temperat. Vom prezenta în cele ce urmează perspectiva postumană a teoreticienei Katherine Hayles, nu înainte însă de a face o scurtă conjugare între modelele tehnoculturale ale corpului virtual discutate în capitolele anterioare și condiția postumană. De la redimensionarea etimologiei virtualului ca „esență” umană în paradigmele hibride și mutabile ale cyborgului și ale
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
întâiă. Inițial, încearcă să înțeleagă modul în care informația și-a pierdut corporalitatea, adică felul în care aceasta a ajuns să fie conceptualizată ca o entitate obiectivată fără substrat material, o entitate separată de forma materială în care este cuprinsă. Teoreticiana discută cazul științei ciberneticii în măsura în care consideră natura fluxurilor informaționale dintre oameni și mașini, adică fluxurile cyborgice: În centrul construcției cyborgului se află căile informaționale care conectează corpul organic la extensiile sale protezice. Acest lucru presupune o concepție a informației ca
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
tehnologice. Hayles (1999Ă merge însă mai departe și observă dependența dintre tehnologie și percepție, ambele virtuale: percepția condiției virtuale mijlocește dezvoltarea tehnologiilor virtuale, pe când tehnologiile însele facilitează percepția. Această dependență mutuală, ontologic-cognitivă, nu rămâne fără multiple problematici sociale, morale, politice. Teoreticiana discută problematica subiectivității dispersate în circuitul cibernetic sub forma informației materializate în terminologie ideologizată etic: „Din ce în ce mai mult, întrebarea nu este dacă vom deveni postumani, pentru că postumanitatea este deja aici. Mai degrabă, întrebarea este ce fel de postumani vom fi” (Hayles
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
îndreptând-o pe făgaș umanist, fie chestionând-o în mod realist-pragmatic și printr-o atitudine tolerantă și temperată: „Întocmai cum postumanul nu trebuie să fie antiuman, nu trebuie să fie nici apocaliptic” (Hayles, 1999, p. 282Ă. Profesiunea de credință a teoreticienei în legătură cu problematica postumanului este una moderată ea însăși, trebuind să aibă în vedere finitudinea trupului drept condiția ființei umane pentru supraviețuirea omenirii ca specie și să nu se lase sedusă de fanteziile omnipotenței și ale nemuririi dincolo de limitele corpului uman
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
una moderată ea însăși, trebuind să aibă în vedere finitudinea trupului drept condiția ființei umane pentru supraviețuirea omenirii ca specie și să nu se lase sedusă de fanteziile omnipotenței și ale nemuririi dincolo de limitele corpului uman. Dacă acesta constituie „visul” teoreticienei, „coșmarul” reprezentării postumanului este prezent de asemenea și autoarea mărturisește că se teme de un viitor postuman în care subiecții își consideră trupurile drept „accesorii la modă” în loc ca acestea să constituie „fundamentul ființei” (Hayles, 1999, p. 5Ă. Pe de
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
70, Minsky s-a preocupat de problema reprezentării cunoașterii, în anii ’80, cercetătorul de la MIT a demonstrat o descriere teoretică a minții ca o colecție de agenți cooperativi. Pentru Hayles (1999Ă însă, mintea nu poate exista dincolo de corp întrucât convingerea teoreticienei este că informația nu constituie o entitate separată de mediul întrupării ei. Wertheim (1999Ă aduce de asemenea contraargumente împotriva posibilității de „transpunere” a minții umane într-un computer, în special împotriva tezei lui Moravec (1988Ă. Astfel, în primul rând, conștiința
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
simplu o colecție a fișierelor de date care pot fi transferate dintr-un cadru fizic în altul. În al doilea rând, mintea umană deține amintiri false despre evenimente care nu s-au întâmplat niciodată, dar care par reale; spre exemplu, teoreticiana se întreabă retoric dacă ordinatorul ar putea să învețe ce este deziluzia. În al treilea rând, „problematica subconștientului” trebuie avută în vedere întrucât o simplă mașină nu poate ști care dintre amintirile unei minți umane se presupune fi conștiente și
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
învinuite de „traducerea” universală a bitului într-un cod controlabil și instrumentalizabil, inclusiv la nivel genetic. Astfel că entitățile mediate cibernetic ridică problema încorporării mintal-fizice într-un sistem social și politic individual sau colectiv controversabil. În momentul în care discursul teoreticienei se ideologizează, nelimitându-se doar la simpla schițare a digitalizării vieții contemporane, lucrurile se complică. Haraway radicalizează discursul cyborgic, împingându-l la o limită criticabilă, legându-l de practicile activiste, social-politice ale femininului și de o încercare de schimbare a
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
aserțiuni esențialiste, autoarea acceptă asumarea acestui risc în vederea adoptării unei strategii politice de către femei. Feminista reușește să racordeze proiectul politic al subiectivității nomadice la dimensiunea diferenței sexuale și să propună o contrapoziție pozitivă și constructivă la discursul „falogocentric”. Dacă discursul teoreticienei suferă de același extremism conceptual specific feminismului, modelele practice oferite par mult mai bine ancorate în pragmatica existenței actuale. Aceste modele practice sunt viabile și utile, păstrând în același timp și figuralitatea metaforică a nomadismului tehnocultural. Alte autoare critică cyberfeminismului
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
o mișcare practică și că se limitează la o apologie tehnologică a eliberării, pe de o parte hibrid-cyborgică, pe de altă parte transcendentalistă. Aceeași mișcare este incriminată de refuzul absolutist al ideilor iluministe în proiectul lor de raționalism plural-democratic. Suspiciunea teoreticienei se îndreaptă înspre relația dintre masculinitate și tehnologia computerului, astfel încât teama sa este una față de complicitatea patriarhat-mașină. În viziunea sa, cybercultura, ca un montaj de feminism digital, știință cibernetică și cultură cyberpunk poate să degenereze într-o formă de subordonare
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
astfel încât teama sa este una față de complicitatea patriarhat-mașină. În viziunea sa, cybercultura, ca un montaj de feminism digital, știință cibernetică și cultură cyberpunk poate să degenereze într-o formă de subordonare masculină a epistemologiei care relaționează mintea umană computerului. Cyberfeminismul teoreticienei se angajează în luarea unei poziții active față de tehnologism și se diferențiază de perspectiva cyberpunkului. Această orientare științifico-fantastică este învinuită, la rândul ei, că integrează tehnologismul într-un colaj al hedonismului și al contraculturii, rămânând important în aspectul estetic al
[Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]