214 matches
-
și spun că nu există raționament. Ni s-a spus întotdeauna, iar Human Rights Watch insistent, că există dovezi incidente sau argumente circumstanțiale care pot conduce la asemenea concluzii. Referința excesivă la acest tip de presupuneri, fără să fie probată veracitatea concluziilor la care s-a ajuns și care au fost expuse în toată media importantă, decredibilizează actul în sine. Mai este ceva: apare aici o doză enormă de ipocrizie. Noi am cerut - prin vocea ambasadorului român de la Washington, și apoi
[Corola-publishinghouse/Administrative/2017_a_3342]
-
de alianță. C-o lovitură ea avea de gând să înlăture și nemulțumirea țării contra răscumpărării și prevențiunile Europei contra roșiilor. Să nu se uite că avem a face cu o școală de politică esențial bizantină, pe care până azi veracitatea înnăscută a caracterului românesc n-a fost în stare s-o nimicească și că acea școală e mai departe decât oricând de a îngriji de interesele țării, ci se servă de ele numai ca de pretexte pentru realizarea de ambițiuni
Opere 10 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295588_a_296917]
-
sensurile. Aci stă deosebirea fundamentală dintre știința aceasta și celelalte. În istorie este drept că obiectul nu este aci de față, dar el își are sprijinirea că a fost odată o realitate palpabilă și astfel nu rămâne de controlat decât veracitatea martorilor ce-l atestează. Estetica se ocupă cu impresia frumosului, dar întru cât această impresie e produsă printr-un obiect sensibil, un obiect de artă. Obiectul logicii stă în gândirea omenească. Astfel întru cât auditorul n-ar urmări cu atenție
Opere 11 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295589_a_296918]
-
și blând al ultimilor ani din viața lui Hölderlin. Ceea ce adună ca date, chipul în care le corelează și le interpretează, cu rigoare și minuțiozitate, dau cercetărilor și aserțiunilor oricât de îndrăznețe ale lui Theodor Codreanu o coerență și o veracitate greu de desmințit. Treptat, ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informații oficiale ori oficioase ale vremii și care desenează sfâșietoare contururi ale existenței tragice eminesciene, provocate de o adevărată mafie, ostilă nobilei
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
1884), sechestrându-i manuscrisele și asigurând tutela asupra ultimului Eminescu, pe baza unei înțelegeri verbale cu tatăl său. E limpede că gazetarul a plătit pentru un "delict politic", fiind sacrificat. Războindu-se cu teza vidului spiritual, Theodor Codreanu, cu o "veracitate greu de desmințit", aprecia cu ani în urmă Zoe Dumitrescu-Bușulenga, fisura imaginea oficială a anilor "eclipsei", apărată cu cerbicie. Curios, N. Manolescu crede că adevărații detractori sunt "aceia care au pus în circulație aberanta teză a unui Eminescu deținut politic
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
ca sofist deprins cu mânuirea vorbelor iscusite, a verbului eficace, a retoricii eficiente, Antiphon știe că, întotdeauna, nu adevărul triumfă, ci discursul mai abil, mai înșelător. Minciuna practicată cu măiestrie produce efecte superioare, în termeni de eficacitate trivială, celor ale veracității celei mai riguros respectate. De unde și oferirea competențelor sale de filosof unor particulari pe care-i asista în fața instituțiilor politice sau judiciare - adunarea poporului și tribunalul. Terapeut ce folosește verbul, Antiphon acționează ca medic individual, dar și ca practician social
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
politice, nici ascendența sau potențiala lui descendență, nici măcar locul sau locurile sale de reședință... Totuși, nu lipsesc sufletele milostive care să umple aceste spații albe cu presupuneri una mai extravagantă ca alta. Cei mai preocupați să dea o umbră de veracitate acestor presupuneri extrapolează plecând de la poezia lui; cei mai puțin frecventabili dintre acești paraziți, creștini angajați în luptă, se mulțumesc cu calomnii, bârfe și defăimări. Astfel încât primii, sprijinindu-se pe analize sintactice, concentrându-și atenția pe vocabular, luând ca martori
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
se chestiona cum este posibilă știința, problemă pe care o va ridica mai târziu Kant, Descartes pune o Întrebare stringentă pentru acea vreme, anume dacă știința este posibilă În ciuda numeroaselor dificultăți ce sunt de rezolvat atât În ceea ce privește validitatea, cât și veracitatea enunțurilor care se fac În domeniul cunoașterii științifice. Rezultă că, de fapt, singurul domeniu supus Îndoielii este cel al cunoașterii teoretice. Erorile intelectuluiTC "Erorile intelectului" \l 4 Că intelectul nostru este supus erorii nu este o idee nouă, care să
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
moment pe care-l comportă cogito-ul: ajung la concluzia că eu gândesc din aceea că emit ipoteze și că mă Îndoiesc, că le supun verificării, deci exist. În felul acesta, cogito-ul se vrea a fi verificarea unei ipoteze a cărei veracitate se impune În mod necesar spiritului, căci de la ea pleacă. Ceea ce ni se propune de către susținătorii curentului silogistic de interpretare este de fapt o conjugare Între două planuri, cel al logicii și cel al factualității, ajungându-se astfel la formula
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
de adevăr: p Îp q p∨Îp→ q p&q∨Îp&q 1 0 1 1 1 1 0 0 0 0 0 1 1 1 1 0 1 0 0 0 Așadar, rolul cogito-ului este În primul rând afirmarea veracitatea existenței, oricare ar fi enunțurile despre aceasta, și nu deducerea existenței din gândire, sau exprimarea identității dintre gândire și existență, ori exprimarea simultaneității actelor gândirii și existenței. Ele apar, este adevărat, dar Într-un plan secund al intențiilor metafizice ale
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
orice fel de idee și nici una dintre ele nu mai poate fi verificată dacă e adevărată sau falsă. Valoarea logică a Ideilor platoniciene era asigurată de statutul lor transcendent, precum și de arhitectonica lor. Imuabilitatea lor asigura constanță sistemului de referință; veracitatea era consecința nemijlocită a transcendenței lor. Nevoit să renunțe la dihotomia platoniciană, Sfântul Augustin Încearcă să identifice sursa ideilor. Recurgând la metoda autoreflexivă el stabilește că ideile noastre se datorează „...unei Prezențe mult mai profunde decât noi Înșine”. care nu
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
la metoda autoreflexivă el stabilește că ideile noastre se datorează „...unei Prezențe mult mai profunde decât noi Înșine”. care nu poate fi decât ființa supremă, Dumnezeu. În acest fel, Într-un mod indirect, e adevărat, Augustin consideră că poate asigura veracitatea ideilor deodată cu valoarea lor logică, având În vedere că În filosofia de la Începutul creștinismului valoarea morală era asimilată valorii logice: ceea ce era bun era implicit și adevărat. Așadar, Sfântul Augustin stabilește că Dumnezeu este principiul intelecțiilor noastre, iar prin
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
desăvârșire irelevant a denunța inexactitățile sau chiar minciunile memorialistului. Un mare memorialist, ca orice mare scriitor, nu „reproduce” pur și simplu realitatea obiectivă, ci îi imprimă marca geniului său. El instaurează o imagine a societății și a epocii a cărei veracitate profundă nu pierde, ci, din contra, câștigă prin pasiunea autorului, care dilată, deformează, inventă și până la urmă impune lucrurilor o coerență și o plauzibilitate ce le lipsește în primă instanță (sau, în tot cazul, e de o altă natură). A
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
ca sofist deprins cu mânuirea vorbelor iscusite, a verbului eficace, a retoricii eficiente, Antiphon știe că, întotdeauna, nu adevărul triumfă, ci discursul mai abil, mai înșelător. Minciuna practicată cu măiestrie produce efecte superioare, în termeni de eficacitate trivială, celor ale veracității celei mai riguros respectate. De unde și oferirea competențelor sale de filosof unor particulari pe care-i asista în fața instituțiilor politice sau judiciare - adunarea poporului și tribunalul. Terapeut ce folosește verbul, Antiphon acționează ca medic individual, dar și ca practician social
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
politice, nici ascendența sau potențiala lui descendență, nici măcar locul sau locurile sale de reședință... Totuși, nu lipsesc sufletele milostive care să umple aceste spații albe cu presupuneri una mai extravagantă ca alta. Cei mai preocupați să dea o umbră de veracitate acestor presupuneri extrapolează plecând de la poezia lui; cei mai puțin frecventabili dintre acești paraziți, creștini angajați în luptă, se mulțumesc cu calomnii, bârfe și defăimări. Astfel încât primii, sprijinindu-se pe analize sintactice, concentrându-și atenția pe vocabular, luând ca martori
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
totul. O lume văzută de departe nu are aceleași criterii de adevăr când e văzută de aproape: fiecare format își formează credințele (iar marele cadru al picturii istorice avea, fără îndoială, alte exigențe, nu mai puțin arbitrare decât ale noastre). Veracitatea noastră este localizată în gros-plan, planul mediu fiind deja mai puțin autentic. De aceea se crede că televiziunea revelează textura morală a persoanelor, inclusiv latura cea mai privată a oamenilor publici. Nu-i un lucru fals, ca dovadă, în Statele Unite
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
figurile columnei lui Traian, care reprezintă într-un tablou întâia solie fără fesuri și apoi, mai sus pe corpul columnei, pe a doua cu capul acoperit, încît această confirmare a spuselor istoricului prin basoreliefurile columnei, pune într-o vie lumină veracitatea povestirii lui. Este curios însă că nici în unul din tablourile care înfățișează soliile Dacilor către Traian, solii nu sunt arătați cântând din harfă, după cum spune Teopomp că obișnuiau Geții a-și aduce ambasadele lor. Poate că la Daci acest
ISTORIA ROMÂNILOR DIN DACIA TRAIANĂ ISTORIA MEDIE, Partea I De la întemeierea Ţărilor Române până la (cu o hartă) by A. D. XENOPOL () [Corola-publishinghouse/Science/101022_a_102314]
-
cei pe care îi vom ajuta, de pildă, să ne ajutăm rudele și prietenii sau persoane care ne sunt mai îndepărtate. În partea întâi a Pmtv, consacrată îndoririlor omului față de sine însuși, prima îndatorire pe care o numește Kant este veracitatea (Wahrhaftigkeit). Încălcarea veracității este minciuna. În § 9, Kant califică minciuna - caracterizată drept exprimarea conștientă și voită a unui neadevăr - drept „cea mai mare vătămare” a datoriei omului față de el însuși ca ființă morală. Minciuna reprezintă - scrie Kant - violarea demnității umanității
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
îi vom ajuta, de pildă, să ne ajutăm rudele și prietenii sau persoane care ne sunt mai îndepărtate. În partea întâi a Pmtv, consacrată îndoririlor omului față de sine însuși, prima îndatorire pe care o numește Kant este veracitatea (Wahrhaftigkeit). Încălcarea veracității este minciuna. În § 9, Kant califică minciuna - caracterizată drept exprimarea conștientă și voită a unui neadevăr - drept „cea mai mare vătămare” a datoriei omului față de el însuși ca ființă morală. Minciuna reprezintă - scrie Kant - violarea demnității umanității în persoana celui
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
reprezintă - scrie Kant - violarea demnității umanității în persoana celui care minte. Ea echivalează cu desconsiderarea și cu nimicirea demnității proprii, a acelei valori care face dintr-o ființă omenească o persoană 16. Kant lasă să se înțeleagă faptul că maxima veracității și a interzicerii minciunii este o maximă care ar putea fi universalizată și, ca atare, declarată lege practică. Este important de subliniat că minciuna este discutată în acest paragraf doar ca o încălcare a îndatoririi omului față de sine însuși. Nu
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
altora pentru ca ea să fie calificată drept reprobabilă. Mai mult, precizează Kant, chiar dacă cel care minte ar urmări un scop bun, salutar prin simpla ei formă, minciuna este o crimă care îl compromite deplin pe om în proprii săi ochi17. Veracitatea este o îndatorire morală necondiționată a omului, iar interdicția minciunii o interdicție absolută, care nu admite excepții. Acest punct de vedere va fi reafirmat la sfârșitul paragrafului, care este consacrat întrebărilor cazuistice. Nimic nu-l va putea scuti pe cel
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
ar fi refuzat să mintă. Deși nu a intenționat să favorizexe o crimă, servitorul va fi răspunzător de urmările, în acest caz fatale, ale încălcării interdicției de a minți 18. Afirmația din § 9 al Pmtv că îndatoriri ca cea a veracității sunt îndatoriri necondiționate ale omului față de sine însuși, că interdicția minciunii este una absolută în sensul că trebuie să facem abstracție de țelurile care ar putea fi urmărite printr-o minciună și de urmările ei chiar și în circumstanțe excepționale
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
o nedreptate. Faptul că spunerea adevărului a dăunat în cazul in care ucigașul își găsește victima în casă ar fi accidental, întâmplător, observă Kant. Împrejurarea că în anumite situații spunerea adevărului poate aduce daune cuiva nu poate justifica încălcarea îndatoririi veracității. Și asta deoarece prin orice minciună s-ar face o nedreptate. Ceea ce trebuie să evităm este să facem o nedreptate, chiar cu prețul de a dăuna. Teza susținută de Kant în § 9 din Pmtv și în articolul publicat în septembrie
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
un act condamnabil chiar și atunci când intențiile celui ce minte sunt bune, că orice scop printr-o minciună este lipsit de valoare, va putea fi caracterizată drept una rigoristă. Kant o formulează în modul cel mai net, scriind că datoria veracității „nu face nici o deosebire între persoanele față de care avem această datorie și cele față de care ne-am putea desface de ea, fiind o datorie necondiționată care este valabilă în orice împrejurări”21. Reacția rațiunii morale comune față de o asemenea concluzie
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
și cele față de care ne-am putea desface de ea, fiind o datorie necondiționată care este valabilă în orice împrejurări”21. Reacția rațiunii morale comune față de o asemenea concluzie este previzibilă. Suntem convinși că există situații în care încălcarea datoriei veracității, formulată în acești termeni, va putea fi justificată din punct de vedere moral cu toate consecințele ce decurg de aici. Cunoaștem asemenea situații și ne putem imagina numeroase altele. Iată cazul cavalerului Mario Cavaradosi, din opera Tosca de Puccini. Acesta
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]