300 matches
-
istoriei românești după o schemă foarte personală. În volumul Cărvunarii (1928) se află mai curând succinte tablouri istorice, fanteziste în mare parte, cu deosebire când au în vedere „viața zbuciumată și moartea silnică a comisului Ionică Tăutu”, dar apropiate de verosimilul artistic atunci când se referă la Ioniță Sandu Sturza, primul domn pământean după fanarioți. Adevărata ivire a „izbăvirii naționale” pare a fi considerată însă epoca lui Iordache Darie Dărmănescu, a cărui trepidantă viață a fost transpusă de B. în romanul Conspirația
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285651_a_286980]
-
sau bucolice, scenele de violență transformistă, figuranții aflați parcă sub un blestem al reprezentărilor livrești, damnați să retrăiască istoria prodigioasă și frenetică a coșmarului universal, sunt în vădit contrast cu realismul decupajelor de viață a piemontezilor, să zicem, în limitele verosimilului și ale bunului simț popular, umoristic păstos, acid, fără iluzii. Suntem teleportați, așadar, în plin basm-parabolă pe măsură ce pelerinii (Baudolino, urmat de o seamă de alessandrini de-ai lui, plus camarazii de la Paris), se apropie, după ani buni, de sfârșitul lumii
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
a asimilat superficial și comod lecția marelui maestru. Motivul abordat este tot al magicului erotic, dar într-o compoziție cu o artă atât de savantă încât iluzia realului pare perfect plauzibilă. Aspirația autorilor de artă fantastică de a înregimenta neverosimilul verosimilului este atinsă de Caragiale în această capodoperă rezistentă oricărei concurențe. Caragiale și-a însușit atât de bine ,,arta de a vorbi în doi peri’’ astfel încât, la lectura superficială La hanul lui Mânjoală nu-și dezvoltă latențele sugestive. Această excelență a
Fantasticul în proza lui Ion Luca Caragiale by Elena Deju () [Corola-publishinghouse/Science/1278_a_1923]
-
raritatea sau absența halucinațiilor. Simptomul principal rămâne concepția delirantă, sub forma ideilor de persecuție, de gelozie, mania grandorii, ideile mistice sau erotice, fie izolate, fie combinate sau succesive. Le apropie pe toate faptul că se mențin în domeniul posibilului și verosimilului, pacienții știu întotdeauna să-și apere ficțiunile cu argumente luate din realitate. Semnele bolii rămân multă vreme ascunse, pentru că pacienții disimulează - faptul este atât de frecvent, încât cei doi autori cred că "poza" aceasta ar putea fi considerată drept un
[Corola-publishinghouse/Science/84973_a_85758]
-
și personajele sale. Vedeta universului fictiv este de fapt naratorul: autorii și personajele lor îl interesează pe critic doar în măsura în care își trec unul altuia dreptul și îndatorirea de a nara. În primele două volume criticul urmărește consecvent mișcarea convențiilor de verosimil în ficțiune, între polul social și cel psihologic, ca și mecanismul grație căruia forul narat se mișcă între un Olimp transcendent - în modelul de roman numit doric: Mara, Baltagul, Rusoaica, Enigma Otiliei, Scrinul negru sau Moromeții - și profunzimile interiorității - modelul
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287990_a_289319]
-
pare să fi fost o simplă întâmplare. Cartea de proze politice Dreptul la normalitate (1991), subintitulată Discursul politic și realitatea, interesează istoria literaturii române tot atât cât istoria politică a României. Citind conjunctura contemporană, raportând-o la un etalon de verosimil și de firesc, articolele politice lasă să se întrevadă în ele o analogie cu discursul critic. Pe canavaua bogată în nuanțe (uneori derutante) a scrierilor lui M., se poate desluși cu ușurință „desenul din covor”. Comentatorul de literatură se remarcă
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287990_a_289319]
-
ahileice” și „odiseice”, dar întruchipat de această dată de un conducător politic, Pericle, reiese și din discuția ulterioară asupra retoricii: Platon însuși autorizează analogia dintre situația iubirii față de cel neîndrăgostit și situația mulțimii care îl urmează pe retorul care cultivă verosimilul. Astfel, el opune și aici două modele: unul dintre ele este cel al retorului care cultivă discursul numai pentru a putea convinge mulțimea, iar celălalt este modelul bunului orator, responsabil de binele mulțimii, care practică arta călăuzirii sufletelor. Tabloul analogiilor
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
este modelul bunului orator, responsabil de binele mulțimii, care practică arta călăuzirii sufletelor. Tabloul analogiilor este incomplet în prezentarea retoricii, dar, dacă urmăm sugestia analogiei cu tipurile de iubire de la începutul dialogului, putem crede că modelul retorului pentru care doar verosimilul este important, făcând din el un stăpân sofistic al adevărului și falsului, este apropiat de tipul odiseic, iar conducătorul de suflete spre adevăr (care uzează totuși conștient, voluntar și reflexiv de tehnicile retoricii) reprezintă buna împletire a atitudinii ahileice față de
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
reușește o admirabilă întemeiere a negației, pentru a putea delimita figura filosofului de cea a sofistului. Și de această dată, distribuția adevărului și manierele diverse în care cei doi îl stăpânesc constituie deosebirea lor. Sofistul, analogic retorului preocupat de domeniul verosimilului, pretinde o stăpânire absolută asupra adevărului și minciunii, în vreme ce filosoful pare din această perspectivă înzestrat cu o forță a cunoașterii mai precară, fiindcă el deține doar maniera în care poate opera cu adevărul și falsul, dar nu poate decide asupra
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
fel de manual: Dumitru Almaș Istoria "rămâne fundamental o povestire, și ceea ce numim noi o explicație nu este decât modul în care povestirea se organizează într-o intrigă ce poate fi înțeleasă"199. Deși ea are multe chipuri, dorința de verosimil a publicului obligă autorul să nu se îndepărteze cu totul de trecutul acceptat și autentificat. Oricât de romanțată ar fi o istorie, nu i se îngăduie o retragere completă în ficțiune. Dimpotrivă, de dragul adevărului echivalat adeseori cu rigoarea sau cu
Didactica apartenenţei : istorii de uz şcolar în România secolului XX by Cătălina Mihalache [Corola-publishinghouse/Science/1404_a_2646]
-
reducții uimitoare și suprapuneri amețitoare ale dimensiunilor timpului, aglomerări de iarmaroc vesel, imagini pestrițe și amestecate. Aici se produce meșteșugita erupție a fantasticului tratat de scriitor ca de romantici, cu iluzia nu numai a posibilului, dar și cu cea a verosimilului. Pe aici trece hoffmannescul motan Murr și vorbesc câinii în dialogul lui Cervantes. Aici se întâlnesc obiectele cu valori magice, vechea oglindă orientală de care e legată soarta eroului și tabloul lui Pieter Janssens, obiecte de semn contrar, unul dătător
[Corola-publishinghouse/Science/84951_a_85736]
-
Cele șase criterii prevăzute pot fi numite în următoarea schemă de sinteză: 2. Pragmatica povestirii Trei reguli de ordin pragmatic au fost dictate de către Cicero și reluate în articolul "Povestirea" din Enciclopedie: regula conciziei (legea economiei), regula clarității și regula verosimilului. Lucrările clasice adaugă la aceasta, în general, o lege pragmatică de interes: "Narațiunea va deveni interesantă dacă oratorul, care vorbește pentru a fi ascultat, și autorul, care scrie pentru a fi citit, știu să captiveze auditorul și cititorul, fie distrându
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
o povestire bună, interesul nu corespunde întotdeauna legii economiei clasice. Stau mărturie, de exemplu, aceste replici ale lui Michel Deon din Un taxi mov. Cu privire la întâmplările povestite de către personajul central, naratorul notează, mai întâi de toate, că acestea respectă regula verosimilului: "În întâmplările povestite de Taubelman [...] există o parte de adevăr care le face plauzibile" (1973: 160), dar adaugă un pic mai jos: Nu am talentul de scriitor care să-mi permită să povestesc întocmai (sau să inventez, mai bine spus
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
posibil ca, în anumite circumstanțe, să nu poată fi aplicate; întotdeauna trebuie să lăsăm loc pentru o eventuală non-aplicare a regulilor de inferență sau chiar pentru o respingere 25. Cu alte cuvinte, chiar dacă informația dată-argument aduce cu sine PROBABILUL sau VEROSIMILUL (adverb modal al posibilității) concluzia este posibilă în cadrul unei restricții sau a unui contra-argument (NUMAI DACĂ). Pe scurt, schema de bază a argumentației este o punere în relație a informațiilor date cu o concluzie. Această punere în relație poate fi
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
fi numele unui tiran. Irineu se gândește, fără îndoială, la episodul mitologic al revoltei Titanilor împotriva lui Zeus, revoltă asimilată, în registrul creștin, cu revolta îngerilor corupți de Satan. Prin urmare, „numele de Teitan pare atât de convingător și de verosimil (tantam habet uerisimilitudinem) încât, dintre multe (ex multis colligamus), am înclina să credem că poate cel ce va să vină se va chema Titan” (30, 3). De ce însă Ioan ne‑a făcut cunoscut numai numărul adversarului, ferindu‑se să descopere
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Royal). În intervalul 1995-1997 a fost director al Centrului Cultural din capitală Franței. Nu numai simpatia pentru vreun curent sau teorie a determinat afilierea lui Ț. la gruparea onirismului estetic, ci tocmai coincidență viziunii sale despre realitate (percepută halucinant, fâșiile verosimilului fiind mereu întrerupte de haltele onirice), precum și o anumita înțelegere a fantasticului. „Era vorba de a obține sensuri noi prin aranjarea, după o logică proprie, a unor bucăți de real (adică de verosimil), fiecare, cum se întâmplă în vise, foarte
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290052_a_291381]
-
Ce dracul! Îi nebun moșneagul iesta, gândeam eu." Ce dracul! Îi nebun moșneagul iesta, zise el clipind din ochi și imitându-mi glasul întocmai" (Eminescu: 2011, II, 205) [glasul gândului]. Scriitorul vorbește cu gândurile cititorului, îi intuiește așteptările nevoia de verosimil și apelează la mijloace în consecință. O situație asemănătoare întâlnim și în deschiderea nuvelei Sărmanul Dionis, cu diferența că aici se realizează o încadrare simetrică incipit-excipit, cu finalitate (mai mult sau mai puțin) lămuritoare și funcție de autoreferențialitate auctorială: "Cu drept
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
a dus la raționalizarea sa, desemnând un adevăr esențial și o cunoaștere autentică, în timp ce în religie mitul reprezintă o imagine a cunoașterii autentice, iar obiectul său o simplă imitație a modelului - o ființă imuabilă și eternă. Prin urmare, mitul definește verosimilul și credința în opoziție cu certitudinea științei. Mitul rămâne activ în domeniul imaginației sub forma ideii însă cu forța redării unei realități ficționale care depășește condiția umană. De aceea mitologia este de tip simbolic și evhemerist; iar cu ajutorul creației se
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
în plină desfășurare "limbajul poetic articulându-se tocmai pornind de la figuri și imagini închegate în lacul transparent al unui interval, sesizate prin intermediul unei distanțe, date înțelegerii în miezul unui mediu conceput pentru a separa în mod incontestabil și la nesfârșit verosimilul de model"?1 Când Adrian Maniu scrie, de exemplu, "undiri albe în giulgiul ceții" (Drum pierdut)2, cuvântul își ocultează semnificatul, ceea ce apare - la "prima" vedere - nefiind decât imaginea clar-obscură structurată opozitiv: undiri albe vs. giulgiul ceții. Aparent, avem de
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
Viața în filigranul existenței sau filtrată, spre înălțimile clarificate ale esențelor, e de găsit în general în literatura tuturor timpurilor, de bună seamă. Romanul "creează" viața, avansînd un "adevăr" ficțional, situat adică în sfera posibilului, ceea ce, tehnic vorbind, asigură impresia verosimilului: acesta este postulatul poeticii din epoca tradițională a genului. "Adevărul" unei unei fraze (de invenție, dar în spirit romanesc), precum: "Marchiza ieși la ora cinci..." va fi simțit de Paul Valéry drept întruchiparea pură a aleatoriului. Gratuitatea, întîmplătorul, nondeterminarea cu
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
sau pentru lirism, de care realismul va expurga discursul epic. Fiecare din aceste trăsături îl depărtează mai mult sau mai puțin de garanția credibilității. Putem asocia, așadar, programului realist (și naturalist) expresia împotrivirii față de ceea ce a fost considerat "romanescul" literar. Verosimilul, credibilitatea imaginii asupra lumii înfățișate sînt corelate cu impersonalitatea viziunii, cu o omnisciență rece, fără alunecări emoționale. "Romanescul" se studiază încă, pentru că în opoziție cu acest registru, care a căpătat și alte etichete, printre care cele de lirism, panlirism, poezie
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
variabil, în funcție de abilitățile sale. Se poate mulțumi cu fotoliul său de observator norocos, pentru că sagace, după cum are libertatea să intre în joc. Nu rareori, cel care decodează sensul ascuns al ironiei este antrenat în reprezentație. El dă replica, ajută la verosimilul înscenării, se pune gaj pentru seriozitatea demersului, îl confortează suplimentar, prin însăși prezența lui, pe cel săgetat. Ascultătorul nostru este "mîna a doua" în operația vivisecției pe care o practică ironistul. El înțelege ce aude și este martor la spectacolul
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
fie cum se spune sau par a fi, fie cum ar trebui să fie"48. Singura condiție pe care, după Aristotel, trebuie să o respecte arta ca reproducere a unei realități esențiale, cu caracter general valabil, este menținerea în limitele verosimilului sau ale necesarului. Această precizare revine în textul Poeticii, deoarece regula verosimilului nu vizează doar intriga, ci și caracterele: "spusele sau faptele fiecăruia să fie determinate de verosimilitate sau de nevoie, și iarăși o faptă să urmeze după alta după
by Cecilia Maticiuc [Corola-publishinghouse/Science/1022_a_2530]
-
să fie"48. Singura condiție pe care, după Aristotel, trebuie să o respecte arta ca reproducere a unei realități esențiale, cu caracter general valabil, este menținerea în limitele verosimilului sau ale necesarului. Această precizare revine în textul Poeticii, deoarece regula verosimilului nu vizează doar intriga, ci și caracterele: "spusele sau faptele fiecăruia să fie determinate de verosimilitate sau de nevoie, și iarăși o faptă să urmeze după alta după criteriul verosimilului sau al necesarului"49. Prin respectarea acestui principiu, ce presupune
by Cecilia Maticiuc [Corola-publishinghouse/Science/1022_a_2530]
-
ale necesarului. Această precizare revine în textul Poeticii, deoarece regula verosimilului nu vizează doar intriga, ci și caracterele: "spusele sau faptele fiecăruia să fie determinate de verosimilitate sau de nevoie, și iarăși o faptă să urmeze după alta după criteriul verosimilului sau al necesarului"49. Prin respectarea acestui principiu, ce presupune reordonare riguroasă, se asigură coerența și unitatea operei. Astfel, conceptul de verosimil concentrează, de fapt, atributul ficțional al operei, definit ca posibilitate, nu ca realitate vizibilă. Așa cum s-a remarcat
by Cecilia Maticiuc [Corola-publishinghouse/Science/1022_a_2530]