399 matches
-
Mircea Ivănescu, poeții ultimelor decenii nu au încetat să caute poezia „în afară”, adică în individualitatea obiectivă și, uneori, în valorile „tranzitive” ale limbajului. Însă această poezie se vrea implicit și teorie a poeziei, tematizând adeseori însăși posibilitatea sau imposibilitatea verosimilității este așadar mai puțin o ilustrare a „transparenței”, cât o tentativă de a proba eficiența mecanismelor reprezentării (fie că se are în vedere o verosimilitate „naturală”, fie una culturală, având ca punct de reper doxa, opinia comună). În orice caz
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
această poezie se vrea implicit și teorie a poeziei, tematizând adeseori însăși posibilitatea sau imposibilitatea verosimilității este așadar mai puțin o ilustrare a „transparenței”, cât o tentativă de a proba eficiența mecanismelor reprezentării (fie că se are în vedere o verosimilitate „naturală”, fie una culturală, având ca punct de reper doxa, opinia comună). În orice caz, această poezie nu presupune renunțarea la acele „cadre” ce asigură, ca și în cazul diferitelor forme (mai simple sau mai sofisticate) ale jocului, marcarea distanței
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
unui moment de revelație nu este întotdeauna suficientă. Intuind probabil că o poezie incapabilă să dialogheze cu proza își pierde treptat inventivitatea și vigoarea, el recurge adeseori la instrumente considerate multă vreme apanajul exclusiv al acesteia din urmă (nu disprețuiește verosimilitatea, succesiunea lineară, desfășurările pe orizontală) și reușește astfel - măcar în parte - să depășească impasul orfic al comunicării fondate pe inefabil, pe un moment privilegiat care nu poate fi pe deplin exprimat sau înțeles. În fapt, trăsătura distinctivă a poeziei lui
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
o atitudine pasivă față de limbaj și, în cele din urmă, față de realitate. Observăm cum o întreagă estetică a prozei este contestată aici, pe motiv că lipsa de artisticitate ar fi, înainte de orice, consecința acelor strategii realiste menite să creeze iluzia verosimilității. Nu „actul de a aglutina priveliști și a le pune într-o carte”302 ar ține de adevăratul „har”, de vocația creatorului, ci capacitatea de a substitui „vieții materialelor în libertate o viață esențială, concentrată, compatibilă cu constrângerile și disciplina
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
atitudini de acest fel se simte inaderența clară la un anumit tip de poezie (cea modernistă), dorința de reîntoarcere la comunicare, la catifelarea vocii, la anumite procedee care multă vreme au fost considerate apanajul exclusiv al prozei (epicul, mimesisul, dialogismul, verosimilitatea, tranzitivitatea), dar și - în consonanță cu spiritul obsedat de imanență al lumii postmoderne - aspirația (utopică!?) de a impune un nou construct al realității, unul de o uriașă complexitate și eterogenitate. Acest construct ar fi conotat, după cum afirmă Gh. Crăciun, pe lângă
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
citească gazeta”. Așadar o ocupație cum nu se poate mai banală a unui individ obișnuit (cu care cititorul - instalat probabil și el, la fel de comod, în vreun fotoliu - tinde să se identifice). Astfel se creează, pe nesimțite, un straniu efect de verosimilitate 359, autorul invitându-ne să intrăm - îndată ce întredeschidem cartea - într-o lume ce nu pare cu totul diferită de a noastră. Frazarea „ca de proză” întărește și ea această impresie, contribuind totodată la frustrarea așteptărilor cititorului inocent, convins de atotputernicia
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
dintre vehiculele folosite de Noimann pentru a se (pe)trece din real în imaginar, refăcînd mereu și mereu traseele care le unesc/ despart, totul e lichid, întors cu josul în sus, obsesiile, fantasmele, halucinațiile își găsesc justificarea și, de aici, verosimilitatea, în realitate pentru că, iată, palierele lumii lui Noimann comunică printr-un cordon ombilical: "Suntem, la urma urmei, cu toții niște fetuși expulzați în necunoscut. Un pîntece ne germinează, altul ne digeră și cam asta-i tot. însăși lumea aceasta - dar poate
Un roman al dedublării by Ioan Holban () [Corola-journal/Journalistic/7135_a_8460]
-
credibili în faptele și evoluțiile lor. Nu știu și prea puțin contează dacă grozăviile mai mari sau mai mici povestite de Dan Perșa au sau nu corespondent la nivelul istoriei celei mari. Important este că el reușește să dea suflul verosimilității unor povești care, realmente, se citesc cu sufletul la gură. Așa cum a demonstrat-o încă din Vestitorul,Dan Perșa este un maestru în reproducerea limbajului unor epoci demult trecute. Topica frazei, mulțimea de arhaisme, micile judecăți morale, pildele paremiologice sunt
Parfum de secol XVII by Tudorel Urian () [Corola-journal/Journalistic/7200_a_8525]
-
decât plauzibile, deoarece Împrejurările În care acționăm În treburile noastre se produc aproape Întotdeauna Înainte să putem scăpa de toate Îndoielile; iar când se Întâlnesc mai multe astfel de opinii despre un același subiect, deși poate nu sesizăm mai multă verosimilitate În unele decât În altele, dacă acțiunea nu suferă nici o amânare, rațiunea vrea să alegem una, iar după ce am ales-o, s-o urmăm constant, ca și cum am considera-o foarte sigură”. Dacă din cauza lipsei răgazului necesar pentru deliberare, activitatea curentă
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
decât plauzibile, deoarece Împrejurările În care acționăm În treburile noastre se produc aproape Întotdeauna Înainte să putem scăpa de toate Îndoielile; iar când se Întâlnesc mai multe astfel șde opiniiț despre un același subiect, deși poate nu sesizăm mai multă verosimilitate În unele decât În altele, dacă acțiunea nu suferă nici o amânare, rațiunea vrea să alegem una și, după ce am ales-o, s-o urmăm constant, ca și cum am considera-o foarte sigură. §4. De ce ne putem Îndoi de adevărul lucrurilor sensibile
[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
romanului, nu putem să nu remarcăm și aici, ca și în Întoarcerea din rai, utilizarea foarte largă a punctelor de suspensie. În Nuntă în cer, folosirea lor are un dublu rol. În primul rând se creează o puternică impresie de verosimilitate a faptelor povestite (prin utilizarea lor în dialogurile din trecut). O altă funcție a punctelor de suspensie este de a contribui la autenticitatea confesiunii celor două personaje. Mai ales în cazul lui Mavrodin care, după cum am remarcat deja, oscilează mereu
Mircea Eliade : arta romanului : monografie by Anamaria Ghiban () [Corola-publishinghouse/Science/1263_a_1954]
-
personajelor și cu microuniversul psihic și social cuprins în dramatugia autorului. Dacă izbutim să trecem de stratul cu adevărat stupefiant și năucitor al expresiei lingvistice, vom descoperi o structură literară absolut coerentă, de o logică neîndoielnic carteziană, în care principiile verosimilității, unității psihologice și de caracter, al concordanței tematice și de mentalitate sunt cu multă acuratețe și acribie respectate. Coerența este o operă de o disciplină internă perfectă, nici un personaj nu se dezvoltă de capul lui, ci exact pe schema ecuației
by Werner Schwab [Corola-publishinghouse/Science/1078_a_2586]
-
și de mentalitate sunt cu multă acuratețe și acribie respectate. Coerența este o operă de o disciplină internă perfectă, nici un personaj nu se dezvoltă de capul lui, ci exact pe schema ecuației narative și teatrale prevăzută de autor, mai mult, verosimilitatea caracterologică și de mentalitate ia locul celei a realității materiale, pentru că într-o piesă de teatru totul nu-i decât o punere în scenă. De aceea spațiul narativ al multor piese este chiar o piesă de teatru. Deci o virtualitate
by Werner Schwab [Corola-publishinghouse/Science/1078_a_2586]
-
a citi un plan decât a face un drum; periplul său nu servește decât la a face mai "digerabilă" transmiterea de informații. Această tendință de integrare a descrierilor în intrigă este uneori contrabalansată de cea care acordă întâietate descrierii în detrimentul verosimilității. Se știe, de exemplu, că celebra descriere a caschetei lui Charles cu care începe Doamna Bovary prezintă un obiect imposibil; pornind de la indicațiile furnizate de text, nu reușim să desenăm șapca respectivă; textul reprezintă un exces față de real. Fenomen care
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
angelic” și „demonic” conduce demersul doctorandei spre nuanțări teoretice care încorporează atitudinea mentalității medievale, dar o (re)conexează de o perspectivă modernă a integrării în existență; judecarea personajului feminin demonic traversează astfel maleficitatea spre autenticitate și deplin al personalității, iar verosimilitatea și consistența personajului angelic se estompează spre inconsistent, într-o tendință de demitizare, spre care opțiunile interpretării Oanei Simona Zaharia se întorc adesea, reflectând o perspectivă de valorizare de-a dreptul modernistă. Autoarea are o atitudine bine conturată în hotărârea
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
umane se vor dovedi complementare, deoarece personajul feminin pozitiv, donna angelicata, nu mai este atât de credibil, nu mai reprezintă decât imaginea abstractă a unei calități sau virtuți, pe care intenționează, didactic, să o reliefeze, devine detașat de mundan, de verosimilitate și, mai mult chiar, perfecțiunea sa fizică și morală este umbrită de unele defecte care îi știrbesc din exemplaritate. Pe de altă parte, personajul feminin negativ, donna demonicata, dobândește valențe noi, pozitive: este adevărat că trișează, poate fi concupiscent, se
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
a psihicului Fiammettei.”247 Deși o donna demonicata, prin trădarea de care se face vinovată, Fiammetta este mult mai bine conturată ca personaj decât membrele brigatei, devine mai complexă și mai credibilă, mai bogată spiritual și mai umană. În această verosimilitate, în autenticitatea trăirilor și în bogăția ideatică, feministă de cele mai multe ori, stă pozitivarea personajului negativ, perceput din perspectiva unei lecturi actuale ca unul mult mai modern decât ne-am aștepta. „Giovanni Boccaccio, în acest roman modern, coborând de pe piedestalul divinității
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
pastoral, dar și spiritual. Donnele angelicate (Biancifiore, Fiammetta), deși excelează printr-un cumul de calități fizice, printr-o morală ireproșabilă, prin erudiție și inteligență, nu reușesc totuși să dobândească complexitate și, poate ceea ce este cel mai important pentru un personaj, verosimilitate. Sunt închise în perfecțiunea lor, menită să ofere modele didactice cititorilor, și nu pot evada într-o trăire directă, plenară, autentică a vieții. Comedia delle ninfe fiorentine (1341-1342, cunoscută în secolul al XV-lea sub denumirea, dată de copiști, Ninfale
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
zeiță: Mopsa sau Înțelepciunea este călăuzită de Pallas, Agape sau Caritatea de către Venus. În Comedia delle ninfe fiorentine regăsim o țesătură complicată între influența creștină moralizatoare și bogatele trimiteri la mitologia gracă sau latină. Alegorismul știrbește însă din complexitatea și verosimilitatea personajelor feminine, care nu pot evolua decât în limitele impuse de simbolul pe care îl ilustrează, rămânând previzibile și plate, simple voci în ansamblul narativ al operei. Influența lui Dante se resimte (aceleași terține, cultivarea alegoriilor, titlul), dar opera trimite
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
lumea, tot astfel procedează Virginius, sacrificându-și copila pentru a-i păstra virtutea.”858 Interpretarea aceasta alegorică, la care se reduce textul în ultimă instanță, devine o dovadă în plus că donna angelicata reprezintă mai mult un simbol, nu o verosimilitate concretă. Am avea aici întruchipat, în imaginea tinerei, sufletul creștin care respinge păcatul (cum de altfel se întâmpla și în cazul altor personaje: Constanța, Grizilda, Prudenția). Virginia rămâne „o imagine reușită a unei victime patetice, o sfântă într-un context
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
alta și uneori chiar în cadrul aceleiași scrieri.988 Părerea noastră este că autorul englez, în ciuda unor aluzii ironice antifeministe, rămâne un mare iubitor al acesteia și tocmai latura critică prin care o percepe dovedește nu o idealizare gratuită, lipsită de verosimilitate, ci un realism obiectiv: Chaucer insistă pe faptul că femeia nu este o creatură eminamente negativă, așa cum o portretizau unele scrieri antice sau medievale, are și calități ce nu pot fi contestate, este o complexitate, de aici derivând, după părerea
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
din viața conjugală. Urmărit de patosul și grandilocvența personajelor, îndeosebi tragice, pe care le întruchipa pe scenă (Nero, Lear, Othello, Karl Moor), el are ambiția de a compune drame și tragedii. Mai puțin preocupat de adevărul istoric și chiar de verosimilitatea celor înfățișate, mizează pe efecte menite să impresioneze și să zguduie. Astfel, eroul din Ion Vodă cel Cumplit (piesă jucată în 1896) amintește oarecum de Ivan cel Groaznic. Traian și Andrada, concepută (și publicată) în 1893 împreună cu Grigore Ventura, plasează
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287779_a_289108]
-
Tinerețea Cidului), de Guillem de Castro, precum și din alte texte care redau legenda lui Rodrigo Diaz de Vivar, figură emblematică pentru Spania medievală. Cu alte cuvinte, Corneille a avut prea mare încredere în faptul istoric, ceea ce a dus la sacrificarea verosimilității. Din acest punct încolo însă, întâmplările reale, acreditate istoric, vor suferi modificări importante pentru a se supune rigorilor cerute de noțiunea de verosimil "adică, în fond, de ignoranța publicului" afirmă în mod tranșant Basil Munteanu.29 În acest sens, realitatea
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
unei veridicități spațio-temporale și construirea unor tipuri care se subsumează unui proces opus de înscriere în universal. Împăcarea deplină a celor două aspecte nu este posibilă, de aceea se recurge la un compromis, după cum sugera același Basil Munteanu, accentuându-se verosimilitatea psihologică față de cea geografică și istorică.34 În ceea ce privește conveniențele exterioare și anume subordonarea creațiilor la gustul publicului, aceasta reprezintă una din trăsăturile care unicizează clasicismul francez, fiind singurul curent în care a scrie pentru a plăcea cititorilor nu este considerat
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
într-o singură zi sau chiar doar în câteva ore. Ultima dintre unități cea privitoare la loc, este o regulă care nu este prevăzută în Poetica lui Aristotel, fiind inclusă ulterior de comentatorii italieni ca un fel de consecință a verosimilității și drept un corelativ logic pentru unitatea de timp. În acest sens, se sugerează ca locul acțiunii să fie limitat și unic, pentru a se păstra iluzia realității și totodată pentru a ușura într-o anumită măsură transpunerea publicului în
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]