360 matches
-
În 2005 înî Carcassonne și în 2007 în Béziers au avut loc demonstrări populare pentru occitana dar impactul lor a fost restrâns. În occitana sunt șapte vocale de circulație generală și mai două foneme care apar numai în dialecte. Sistemul vocalic al limbii cunoaște procesul de alternanță. În poziții atone, vocalele mai deschise // și // se închid schimbând în // respectiv //. Lucrul asemănător are loc, printre alte, și în catalană, italiană și portugheză. Sistemul consonantic al limbii occitane este bogat în sunete. Se
Limba occitană () [Corola-website/Science/296959_a_298288]
-
singular "a" și "e" se schimbă la plural în "á", respectiv "é": "utca" - "utcák" „străzi”, "lecke" - "leckék" „lecții”. La singularele cu finală consonantică, semnul pluralului se adaugă cu ajutorul unei vocale de legătură care se alege în general după regulile armoniei vocalice: Uneori forma de singular se folosește pentru mai multe obiecte. Este cazul părților corpului perechi sau mai multe decât două, în construcții posesive: "Mosd meg a fogadat!" „Spală-te pe dinți!”, Fáj a szemem „Mă dor ochii”. Pentru a preciza
Substantivul, adjectivul și numeralul în limba maghiară () [Corola-website/Science/316238_a_317567]
-
următoarele: Există mari diferențe între modurile de exprimare a posesiei în maghiară față de cele din română. În limba maghiară nu există adjective posesive. Substantivul care exprimă obiectul posedat primește sufixe specifice. Cele care conțin vocale au variante în funcție de regulile armoniei vocalice: Exemple: Variantele de sufixe cu "j" se folosesc pentru rădăcinile cu finală consonantică, dar nu totdeauna. Privitor la folosirea lor există doar două reguli precise: În rest se poate vorbi numai de tendințe, excepțiile fiind numeroase: Observații: În general, substantivul
Substantivul, adjectivul și numeralul în limba maghiară () [Corola-website/Science/316238_a_317567]
-
aflată între două consoane) vocalelor scurte neaccentuate "i", "u" : "cal(i)da" non "caldă" ; "vir(i)dis" non "virdis" ; oc(u)luș" non "oclus" 2) Închiderea vocalelor scurte în hiat și transformarea lor în semivocale : "vinea" non "vinia" 3) Asimilarea vocalica totală regresiva la distanță după formula "a"-"e" > "e"-"e" : "passer" non "passar" (va da "pasăre" în Română) 4) Betacismul sau confuzia dintre "v" și "b" : alveus" non "albeus" ( Rom. "albie") 5) Dispariția consoanelor intervocalice "v" și "b" : "rivus" non
Appendix Probi () [Corola-website/Science/323074_a_324403]
-
aceluiași fonem, fără distincție semantică, și percepute de vorbitorii acelor limbi ca fiind unul și același sunet. ele cele mai evidente sînt chiar sunetele limbii respective, așa cum sînt ele percepute de vorbitori. De exemplu, limba română standard folosește 7 foneme vocalice, 20 consonantice și 4 semivocalice. Acest set situează limba română printre limbile cu un număr mediu de foneme. Extremele se consideră a fi limba vorbită de populația "Pirahă" din Brazilia cu doar 10 foneme în total, și limba "! Xóõ" din
Fonem () [Corola-website/Science/314008_a_315337]
-
practicat intuitiv de vorbitori care stăpânesc cel puțin două idiomuri (dialecte și/sau limbi). În sensul cel mai restrâns, un diasistem poate fi stabilit la nivelul unui singur sistem de trăsături ale unui idiom dat. Weinreich dă ca exemplu fonemele vocalice. De exemplu, date fiind două varietăți ale idiomului cu sisteme identice din cinci vocale, /i/, /e/, /a/, /o/ și /u/, diasistemul respectiv poate fi reprezentat prin formula: formula 1, unde 1 și 2 sunt varietățile de limbă, // delimitează diasistemul, iar ≈ reprezintă
Diasistem () [Corola-website/Science/304983_a_306312]
-
prima categorie (spaniola, franceza etc.), iar celelalte, între care și limba română, cad în a doua. În limba română pluralul se formează prin adăugarea de sufixe ("-i", "-e", "-uri", "-le") însoțită și de alte modificări fonetice precum: mutații consonantice, mutații vocalice sau interpunere de alte foneme: "om - oameni", "roată - roți", "fată - fete", "steag - steaguri", "pijama - pijamale". În multe limbi substantivele își modifică forma după caz, marcînd astfel diverse funcții în enunț: subiect, posesor, instrument, obiect, loc etc. În română există cinci
Substantiv () [Corola-website/Science/299435_a_300764]
-
Desinențele la acest timp sunt: Variantele de desinențe care conțin vocale rezultă din necesitatea de a respecta armonia cu vocalele din rădăcină. Rădăcinile cu final consonantic pot atrage după sine folosirea unei vocale de legătură, aleasă tot în funcție de regulile armoniei vocalice. Aceste vocale (în roșu) sunt redate în tabelul de mai jos, cu ajutorul unor exemple. Observații: În limba maghiară actuală nu mai există decât un singur timp trecut. Nuanțele pe care le exprimă în română diferitele timpuri trecute se exprimă în
Verbul în limba maghiară () [Corola-website/Science/316230_a_317559]
-
În fonetică, vocala deschisă posterioară nerotunjită este un tip de sunet vocalic folosit în unele limbi vorbite. Simbolul acestui sunet în Alfabetul Fonetic Internațional este , un a asemănător cu cel din scrierea cursivă engleză. În limba română acest sunet nu există ca fonem de sine stătător, dar, pentru că la vocalele deschise caracterul
Vocală deschisă posterioară nerotunjită () [Corola-website/Science/307511_a_308840]
-
vorbită și în prezent. Ca exemplu, iată mai jos pricipalele caracteristici fonetice ale francezei vorbite în Languedoc și în Provence: Franceza vorbită în Belgia este influențată mai ales de limbile picardă și valonă, iar în Bruxelles de limba flamandă. Sistemul vocalic din franceza belgiană este mai conservator decât cel al majorității variantelor din Franța. De exemplu, se percep bine următoarele opoziții: Alte fenomene: Franceza folosită în Elveția este influențată de limba francoprovensală cândva generală în cantoanele francofone, și de germana elvețiană
Variantele regionale ale limbii franceze () [Corola-website/Science/332825_a_334154]
-
țară la țară, ca limbă de predare și ca a doua limbă în media. De aceea, cel puțin persoanele școlarizate cunosc franceza, dar variantele vorbite de ei sunt influențate de trăsături ale limbii lor materne, araba. Dat fiind că sistemul vocalic al arabei constă numai din trei foneme (/i/, /u/ și / a/), aceasta influențează vocalele franceze în următoarele moduri: /R/ se poate realiza ca [ʁ] (fricativă uvulară sonoră), [ʀ] (vibrantă uvulară), [r] (vibrantă alveolară), [ɾ] (bătută alveolară) sau [x] (fricativă velară
Variantele regionale ale limbii franceze () [Corola-website/Science/332825_a_334154]
-
de asmenea consoana (scris ⟨nt⟩). Consoana vibrantă (scris ⟨rr⟩) și consoanele , și (scris ⟨ll⟩) provin din limba spaniolă. Consoana orală este pronunțat deseori în dialecte , iar alofonul nazal rămâne mereu . Toate cuvintele în limba guarani se termină cu un sunet vocalic, iar accentul se pune în mod normal mereu pe ultima silabă. Sufixe rămân neaccentuate. Limba guarani are o caracteristică specială denumită "oscilație": Multe cuvinte care încep cu sunetul /t-/ schimbă acest sunet dacă sunt folosite în relații posesive. Mai demult
Limba guarani () [Corola-website/Science/327391_a_328720]
-
de exemplu "chantet" „cântă”. Altă consoană, [s], cade între o vocală și o consoană surdă, de exemplu în "coustume" „obicei” se pronunță [kutymə]. În schimb, față de corespondența actuală între scriere și pronunțare, s-ul desinență a pluralului era pronunțat. Sistemul vocalic era mult mai bogat decât cel al francezei moderne. La începutul perioadei, el cuprindea 9 vocale orale, 5 vocale nazale, 11 diftongi orali (toți descendenți), 5 diftongi nazali și 3 triftongi. Vocala [ə] transcrisă e se pronunța și în situațiile
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
sceust comment soy excuser" fr. mod. "S’il ne savait pas comment s’excuser" „Dacă n-ar ști cum să se scuze”), dar în cursul secolului al XVI-lea se generalizează forma neaccentuată. În perioada francezei medii dispar multe alternanțe vocalice din conjugare, de exemplu "parler/il parole" > fr. mod. "parler/il parle" „a vorbi/vorbește”. Conjuncția "que" se răspândește ca morfem al subjonctivului. În secolul al XVI-lea apare interogația parțială cu "est-ce", scris pe atunci "esse": "Ou esse?" „Unde
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
sprijină folosirea alfabetului chirilic, periclitată de cea a alfabetului latin, și promovează înlocuirea împrumuturilor în creștere din limba engleză cu cuvinte sârbești. Aceasta secțiune tratează succint principalele aspecte fonologice, fonetice și prozodice ale limbii sârbe. Limba sârbă are cinci foneme vocalice: Consoanele limbii sârbe sunt în număr de 25: Observații: Observații: Când două consoane, una surda și una sonoră ajung în contact prin adăugarea la un cuvant a unei desinențe sau a unui sufix, ori prin formarea unui cuvânt compus, prima
Limba sârbă () [Corola-website/Science/303910_a_305239]
-
54% dintre suedezi au considerat că "rikssvenska" a fost varietatea pe care ar prefera să o folosească un vânzător în timpul conversației telefonice, iar câteva răspunsuri au inclus și dialectele "gotländska" sau "skånska". Dialectele suedeze au ori 17 ori 18 foneme vocalice, dintre care 9 lungi și 9 scurte. Asemănător celorlalte limbi germanice, majoritatea vocalelor lungi sunt împerecheate din punct de vedere fonetic cu una dintre vocalele scurte, astfel încât cele două vocale au o calitate similară, dar vocala scurtă fiind puțin mai
Limba suedeză () [Corola-website/Science/296642_a_297971]
-
e influențat de copilăria petrecută în mediul urban din Israel. În câteva din creațiile sale, stilul tinde spre abstract și poezie, folosind elemente întâlnite în cărți de rugăciune sau în vechi tractate, cu rânduri scurte, spații largi, paragrafe numerotate, punctuație vocalică (ca în poezii), explicații de cuvinte străine, addende, ilustrații cu desene și fotografii etc. Cărțile sale nu au întotdeauna o intrigă obișnuită sau o intrigă propriu zisă. Apreciat de critica israeliană și internațională (inclusiv de magazinul american „New Yorker”) ca
Yoel Hoffmann () [Corola-website/Science/313886_a_315215]
-
asta include schimbările importante de sunete cunoscute și sub denumire de Legea lui Grimm și Legea lui Verner, care au introdus un număr mare de consoane fricative; limbile proto-indo-europene (PIE) au avut doar una singură, /s/. Cea mai importantă dezvoltare vocalică este contopirea (în majoritatea cazurilor) a vocalelor lungi și scurte /a/ și /o/, creându-se /a/ și /ō/ lung. Asta a afectat, de asemenea, și diftongii, astfel în limbile PIE /ai/ și /oi/ au fost unite în /ai/, iar /au
Limbi germanice () [Corola-website/Science/296679_a_298008]
-
clasele "o/ă") foloseau o combinație de terminații în "o" pentru genurile masculin și neutur și terminații în "ă" pentru genul feminin, însă alte clase cunoscute (cum ar fi clasele "i" și "u") au folosit terminațiile de la o singură declinație vocalică pentru toate genurile, și au existat și alte clase bazate pe alte declinații. Un set relativ diferit de terminații „pronominale” au fost folosite pentru pronume, determinanți și cuvinte cu semantică asociată (de exemplu, „tot”, „doar”) O inovație importantă în limba
Limbi germanice () [Corola-website/Science/296679_a_298008]
-
1-3; MOTIVUL I Acest motiv muzical enescian, poate fi derivat/dedus din diverse formule melodice specific bizantine. În exemplul următor, care este extras din muzica de cult bizantin, notele de pasaj încarcă salturile intervalice, conducând linia melodică spre o particularitate vocalică: mersul treptat. Ex. nr. 2: Motivul muzical enescian poate fi derivat/dedus din melosul bizantin<footnote I. Popescu-Pasărea Axion Duminical, gl. VIII, în: Cântările Sfintei Liturghii, p. 52, s[istemul] 6. footnote> În alte ipostaze, intervalica motivului este regăsită, fără
Revista MUZICA by Stroe-Vlad GHEORGHIŢĂ () [Corola-journal/Science/244_a_482]
-
predilecție în creațiile protopsalților din sec. al XIX-lea și prima jumătate a secolului XX. Prezent în diferite ipostaze ritmice, desenul melodic al celui de-al doilea motiv enescian se regăsește în melodica bizantină, într-un context al logicii evoluției vocalice, unde saltul ascendent de cvartă perfectă poate fi nepregătit, dar rezolvat. Ex. nr. 13: Al doilea motiv muzical enescian corespondență în muzica bizantină<footnote I. Popescu-Pasărea, după N. Apostolescu Laudă, suflete al meu, gl. V, în: Cântările Sfintei Liturghii, p.
Revista MUZICA by Stroe-Vlad GHEORGHIŢĂ () [Corola-journal/Science/244_a_482]
-
cuvânt negativ ( non valable" „nevalabil”) sau al unui afix negativ: un prefix ( illisible" „neciteț”), neadevăr", inegalitate") sau un sufix: "nyugtalan „neliniștit”, "olvashatatlan „neciteț”. În limba română, cuvântul de negație principal este "nu", cu varianta fonetică "n-" (înaintea cuvintelor cu inițială vocalică), considerat adverb în gramatica tradițională. Alte cuvinte de negație sunt: Pentru negarea verbelor la modurile gerunziu, participiu și supin, se poate folosi prefixul negativ "ne-" (neștiind", nefăcut", "de necrezut"), dar sensul propozițiilor ce rezultă astfel este diferit de cel în
Negație (gramatică) () [Corola-website/Science/316336_a_317665]
-
si /v/ au început să se confunde în anumite dialecte începând cu secolul XIV, în procesul numit betacism. Astăzi, diferența între sunetele /b/-/v/ este prezentă doar în Valencia, în Insulele Baleare și în zona de sud a Tarragonei. Sistemul vocalic din catalana medievală este diferit de catalana modernă din Catalonia, chiar dacă există încă în anumite variante dialectale din insulele Baleare. Este format din următoarele unități. Acest sistem este asemănător cu sistemul din latina vulgară cu excepția faptului că fonemul /e/ din
Catalana medievală () [Corola-website/Science/335160_a_336489]
-
gust" ). Limba literară se bazează pe ambele dialecte. Atât limba tătară cât și limbile fino-ugrice au influențat limba ciuvașă, precum și limba rusă, limba mari, mongoleza, limba arabă și limba persană, limbi ce au contribuit din plin la lexicul ciuvaș. "Armonia vocalică" este principiul prin care un cuvânt ciuvaș nativ încorporează fie doar vocale posterioare (а, ă, у, ы) ori exclusiv vocale anterioare (е, ĕ, и, ). Armonia vocalică dictează că un cuvînt nu poate avea atât vocale posterioare cât și din cele
Limba ciuvașă () [Corola-website/Science/316304_a_317633]
-
arabă și limba persană, limbi ce au contribuit din plin la lexicul ciuvaș. "Armonia vocalică" este principiul prin care un cuvânt ciuvaș nativ încorporează fie doar vocale posterioare (а, ă, у, ы) ori exclusiv vocale anterioare (е, ĕ, и, ). Armonia vocalică dictează că un cuvînt nu poate avea atât vocale posterioare cât și din cele anterioare. Așadar, multe sufixe apar su forma: "Шупашкар'та "în Cheboksary" dar "килте "acasă". Excepția o dețin cuvintele împrumutate ori cele din substratul turcic ce au
Limba ciuvașă () [Corola-website/Science/316304_a_317633]