1,721 matches
-
de piatră. Poftim piatră. Arunc-o acum! BĂRBATUL CU BASTON: Ce contează dacă o arunc eu sau dacă o arunci tu? BĂRBATUL CU PĂLĂRIE: Nu contează, dar arunc-o tu. (BĂRBATUL CU BASTON aruncă piatra în fântână. Cei doi așteaptă încordați.) BĂRBATUL CU PĂLĂRIE (După secunde lungi.): Înseamnă că e mort. BĂRBATUL CU BASTON: Ceva îmi spune că totuși nu e mort. BĂRBATUL CU PĂLĂRIE: Ce? BĂRBATUL CU.BASTON: Simt că nu e mort. BĂRBATUL CU PĂLĂRIE: Să caut o piatră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
adus pâine. Și la prânz i-am adus pâine... Pâine da, îi place. Dacă te apleci puțin și stai nemișcat îl auzi cum clepfăie. (BĂRBATUL CU BASTON scoate bucăți de pâine din buzunare și le aruncă în fântână. Amândoi ascultă încordați.) BĂRBATUL CU PĂLĂRIE: Clepfăie? BĂRBATUL CU BASTON: Nu prea clepfăie. (Pauză.) BĂRBATUL CU BASTON: Ciudat. La prânz a clepfăit. BĂRBATUL CU PĂLĂRIE: A clepfăit la prânz? BĂRBATUL CU BASTON: A clepfăit. Și dimineață a clepfăit. BĂRBATUL CU PĂLĂRII: O fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
BĂRBATUL CU PĂLĂRIE: Eu nu cred că fântâna are apă. Dacă fântâna avea apă, câinele s-ar fi înecat. Eu cred că fântâna e secată. Când l-au aruncat au știut ei că fântâna e secată. (Pauză. Cei doi ascultă încordați. BĂRBATUL CU BASTON a încetat să mai arunce pâine.) BĂRBATUL CU BASTON: Nu vrea. BĂRBATUL CU PĂLĂRIE: E clar că a terminat. BĂRBATUL CU BASTON: Nu vrea, afurisitul. Și ce frumos clepfăia la prânz. BĂRBATUL CU PĂLĂRIE: Să încerc și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
A-nceput... GRUBI: Cum? Și-a dat drumul? BRUNO: Nu se poate! BĂRBATUL CU TOMBERONUL: Pe cinstea mea. I-a dat drumul. Ia taci! BRUNO (Ridicându-se și apropiindu-se de buza gropii.): Asta ar fi prea de tot. (Ascultă încordat.) GRUBI (Se târăște până la marginea gropii.): Se aude, se aude! BRUNO: Nu aud nimic... BĂRBATUL CU TOMBERONUL: Fii atent! (Începe să fredoneze, bătând măsura.) Laa-laa-laa... la-la... GRUBI (Jubilând.): Se aude, Bruno! Se aude! înseamnă că am reușit. BĂRBATUL CU TOMBERONUL
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
VOCEA LUI BRUNO: Cam. VOCEA LUI GRUBI: Eu nu știu dacă mai are rost să plecăm de aici. VOCEA LUI BRUNO: Vedem noi. (Pe fondul sunetelor, vocilor și întâmplărilor din groapă cei doi bărbați au dialogul următor.) PRIMUL BĂRBAT (Privind încordat în groapă.): Ăștia au să rupă ceva pe acolo. Au să spargă buba. AL DOILEA BĂRBAT: Las’ s-o spargă. PRIMUL BĂRBAT: N-am mai văzut de mult doi țicniți ca ăștia. AL DOILEA BĂRBAT: Uită-te la noi. PRIMUL
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
pe sunetele muzicii din groapă se aprind luminile în sală; scena e pustie, personajele au fost înghițite de sală.) ACTUL II Începutul actului doi reface atmosfera inițială; BRUNO și GRUBI stau pe marginea gropii și lucrează ceva în groapă; sunt încordați și atenți; au însă pe chip, spre deosebire de primul act, o lumină triumfătoare; în general în jurul lor e mai multă lumină și se pregătește un suspans; în jurul gropii au apărut câteva scaune. GRUBI: Uah! BRUNO: Așa da! GRUBI: Încă puțin ș-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
S-a zis! Asta ne trebuia nouă? MAMA: Prindeți-l! Prindeți-l! Nu-l lăsați să se lovească! UN RECRUT: Ce zici, doamnă! Dumneata știi de la ce înălțime cade ăsta? UN MAȘINIST: N-o să rămână nimic din el... (Toți așteaptă încordați căderea lui GRUBI; mișcarea funiei tot mai rapidă, ecoul însoțitor tot mai alarmant; trec secunde lungi de suspans; de aproape un minut funia cade și GRUBI nu mai apare; încordarea trece în ridicol; funia își mărește din nou viteza dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
tunet.) IOANA: Auzi? Ai auzit? Vine! CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE: Nu, încă nu... Asta încă nu e ploaie... IOANA: Ba da, ba da... Simți vântul? Vântul aduce ploaie. Auzi? Vine ploaie! Auzi? (Tunete ușoare, la mare depărtare; cele două personaje puternic încordate.) CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE: Nu e ploaie... E altceva... E ceva confuz... IOANA: Ba nu, nu... N-ai auzit tunetele? (Vântul se întețește.) Vezi? Vezi? Vine o ploaie grozavă... Hai să plecăm... Hai... CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE: Nu; nu... Mai stai... E
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
tăcere; se aud sunetele ritmice ale muncii lor.) CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE (Lucrând îndârjit.): De fapt... de ce trebuie să le lustruim? HAMALUL: Nu știu. Așa zice domnul Kapunta. CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE: Da... E bine să fie lustruite. (Alte secunde de muncă încordată.) CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE (Întinzându-și spatele.) Până unde le lustruim? HAMALUL: Până unde vreți dumneavoastră. CĂLĂTORUL PRIN PLOAIE: Cum așa? HAMALUL: Nu știu dacă vă dați seama... dar lustruitul șinelor e... așa... ceva care liniștește nervii... care-ți trece prin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
telefonul la ureche. În semiobscuritatea liftului displayul albastru îi aureola capul. - Alo? Am continuat mișcarea și când i-am atins, în sfârșit, talia, a zâmbit și nu s-a retras. Am tras-o spre mine. Voiam să-i sărut gâtul încordat, în care mărul lui Adam vibra într-un mormăit ușor de satisfacție. Faptul că vorbea la telefon mă excita. Mi-am apropiat buzele și m-am gândit că ar fi frumos să-i șoptesc ceva în cealaltă ureche, însă vorbele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
-
am ridicat fără grabă, știind că avioanele urmau să vină abia în cinci minute, iar până la pivniță făceam un singur minut. Servitoarea a trecut indiferentă pe lângă mine și a coborât scările, cu tava în mâini. Kristine nu se mișca. Degetele încordate îi strângeau o tavă nevăzută. Se uita în gol și nu părea că mă aude. Buzele îi murmurau un nume. Am apucat-o de mână, poate mai violent decât aș fi vrut. — Tu ești surdă, Kristine, n-auzi? Mișcă-te
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
-
trase cocoșul revolverului, ridică brațul, făcu trei pași în spate și, fără să-l slăbească din ochi pe reporter, strigă: — Mitch! Împinge-l peste balustradă! De parcă ar fi așteptat multă vreme acest ordin, caporalul se strecură prin masa de corpuri încordate și îl îmbrânci pe intrus cu cotul. Lovitura nu fu suficient de puternică încât să-l facă să cadă, iar Mitch icni și se împinse iar în Fitz, care încerca să se agațe de gulerul lui. Încleștarea dură ceva mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
-
stăpână, e o veche prietenă de-a mea. Rogu-te în genunchi, pot să vorbesc un pic cu ea? Numai dacă-i îndeplinești orice poruncă, spuse stăpâna, înmânându-mi lesa. Avea tocuri atât de înalte încât mușchii pulpelor îi stăteau încordați ca niște pumni încleștați. Am luat lesa cu blândețe. Nu mi-a plăcut niciodată să răspund de alți oameni. Păi, ia-mi ceva de băut, i-am sugerat. Îți ordon. Două, ca de obicei, îi spuse Sally barmanului. Și trece
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2065_a_3390]
-
te simți de parcă totuși ai avea, știți? Îți vine să le spui și de batoanele de Mars pe care le-ai șutit când aveai paișpe ani. Cred că toată lumea se simte așa, zise Hazel. De aceea era Violet așa de încordată. Trebuie să treacă și ea pe acolo după ce ne dă MM notele. — Ce te-au întrebat la poliție? zisei eu către Ben. A, chestii de rutină. Adică, nimic surprinzător. Se sprijini de perete, vârându-și mâinile în buzunare, cu ochelarii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2065_a_3390]
-
părea că pe întuneric aveam voie să fiu sentimentală. *** —Săraca de ea, zise Violet, compătimind-o. Luam un prânz târziu în Islington cu Hugo și Violet. În seara aceea urma să fie reprezentația pentru presă și ambii erau puțin cam încordați. Totuși, discuția despre necazul Tabithei îi mai înveselise. Nici că există o modalitate mai bună să te simți mai bine gândindu-te la iminentele recenzii legate de prestația ta decât o discuție despre dezastrele care li s-au întâmplat altora
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2065_a_3390]
-
și se apropie încet de enormul buldozer care îl speriase atunci când sosise. Se opri la vreo doi metri, adulmecă aerul ca un câine de vânătoare și se încruntă. Începu să se miște încet în jurul mașinii, studiind-o, dar cu mușchii încordați, gata să dea o săritură dacă unealta se mișca. — Nu te teme. Nu-ți face nimic. Stă liniștită. Moartă. Înțelegi? Moartă! Kano nu păru convins, dar se apropie, ascunzându-se pe jumătate. Hai! Nu fi laș. Tu ești un mare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
nu era lumină în tabără. Nici un zgomot, nici o umbră care să se miște, nici o țigară prost ascunsă. Încercă să și-i imagineze și aproape că îi putu vedea ghemuiți în spatele mitralierelor și al puștilor, apărați de lăzi și de mașini, încordați și îngroziți, gata să apese pe trăgaci. Trebuie că le e mai frică decât nouă... Nu primi răspuns. José Correcaminos, „Curierul lui Dumnezeu“, nu mai era lângă el. Dispăruse, înghițit parcă de selvă și se simți mai singur decât oricând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
care apăsarea chipiului Îl Împingea la spate. Avea ochi castanii, iar pielea Încă păstra bronzul verii. Dacă ar fi zâmbit, ar fi fost și mai frumoasă. În schimb, se uită la el direct, cu buzele strânse Într-o linie dreaptă Încordată, și Întrebă: — Dumneavoastră sunteți inspectorul de poliție? — Commissario Brunetti. Am o barcă aici. Ne va duce la San Michele. Văzându-i nedumerirea, explică: — Insula cimitirului. Acolo a fost dus cadavrul. Fără să-i aștepte răspunsul, arătă cu degetul pe direcția
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2078_a_3403]
-
făcut-o ca, pentru prima dată în viața ei, să înceapă să sufere de constipație. Alice era măcar mulțumită că mama ei nu avea nici o intenție s-o viziteze; după cearta cu spălarea creierului, relațiile cu părinții ei deveniseră mai încordate. Dar, cu toate că doamna Duffield evitase, cu grijă și diplomație, să mai discute despre Jake în timpul convorbirilor telefonice ulterioare, Alice se trezise cu sentimentul inconfortabil, și care creștea în intensitate, că mama ei avusese dreptate. Oare de ce entuziasmul perfect admirabil al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2086_a_3411]
-
doctorului Eugen Tomescu, care-și relatează povestea iubirii pentru doctorița Pavelescu, colegă de facultate. Câte personaje, tot atâtea povești de viață. Fiecare cu interpretarea lui. Idila care se înfiripează între Iuliana și doctorul Eugen e menită să mai destindă atmosfera încordată legată de accident. Iustin Dobrescu începe să-și depene amintirile în fața doctorului curant la fel de firesc de parcă s-ar fi aflat în fața unui prieten vechi. Pe alt palier epic și tot sub forma dialogului cu sine, se dezvoltă povestea Laurei, iubita
TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII by Marian Malciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91752_a_92809]
-
mână... Nopțile, diminețile, zilele ce au urmat, au fost pentru Laura o lungă așteptare, însă în sufletul ei se cuibărise cu încăpățânare speranța că, într-o zi, telefonul va suna. * * * Doctorul Tomescu conducea mașina cu viteză redusă, îngândurat și oarecum încordat. Era foarte târziu, dar a hotărât să facă un ocol mare pentru a trece pe la spital și nu direct acasă pentru a se odihni. Ascultase cât se poate de atent tot ce-i povestiseră Iuliana și mama sa, doamna Luiza
TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII by Marian Malciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91752_a_92809]
-
pe mine să am o mașină luxoasă ca asta? Nu te teme! Dar dacă vine șefu’, nici dracu’ nu te scapă. Hai odată! insistă tinerelul, când înțelese motivul pentru care fata refuză să se urce în mașină. Tremurând de frică, încordată și neîncrezătoare, Iuliana a ales soluția ce i s-a părut mai bună în acea situație. A urcat plângând și i-a spus băiatului în ce zonă a orașului locuiește. S-au deplasat păstrând amândoi o tăcere deplină. L-a
TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII by Marian Malciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91752_a_92809]
-
îmi spunea la telefon... cum să ajung acasă... la ea... Iustin a oftat adânc și a făcut o pauză prelungită. Eugen rămăsese dus pe gânduri, departe. Încerca să-și imagineze toate momentele și întâmplările pe care le ascultase cu atenția încordată. Căuta un ceva anume și nu reușea să descopere ce gând îl muncea. „Ah, da! Pentru ce oare s-a simțit dator să-i ceară iertare? Spunea că s-au iubit atât de mult, atât de real... De ce să-i
TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII by Marian Malciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91752_a_92809]
-
a sta de vorbă în toată tihna cu Otilia. Indivizii întrebau și vorbeau numai în legătură cu afacerile lor. După-masă, Pascalopol, scuzîndu-se cu o privire plină de înțeles, intră cu cei trei indivizi în cancelarie, unde se iscă o discuție de specialitate, încordată. - Felix, zise Otilia tânărului, luîndu-l de braț, hai sămergem la stoguri. Și, fără a mai aștepta răspuns, făcând numai un semn lui Pascalopol din pragul cancelariei, trase de mână pe Felix spre ieșire. Livada prin care trecură era înecată în
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]
-
se ducă să se odihnească, fiindcă părea obosit. - Mă duc și eu, vreau să citesc ceva, de mult n-am maipus mâna pe o carte. Felix fugi înainte, ca să nu fie de față la găsirea scrisorii, și așteptă cu respirația încordată. După o îndelungă ciorovăială cu Marina, Otilia urcă scările. Se auzi când intră în odaie, dușumeaua pârâi ușor în câteva puncte greu de precizat, Felix bănui că Otilia se oprise în fața mesei. Apoi urmară mici zgomote indistincte și... nimic. Felix
Enigma Otiliei by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295569_a_296898]