1,135 matches
-
lor de „puteri protectoare”, care promiseseră să garanteze apărarea constituținalității puterii Regatului Greciei, și au cerut regelui să abdice . Constantin a acceptat și, pe 15 iunie 1917, a plecat în exil, abdicând în favoarea fiului său Alexandru, (considerat de Aliați favorabil Antantei), și nu a fiului său mai mare și principe moștenitor, George. Plecarea regelui a fost urmată de deportarea în Franța și Italia a unui mare număr de regaliști importanți, în special ofițeri de armată, așa cum a fost de exemplu Ioannis
Eleftherios Venizelos () [Corola-website/Science/321041_a_322370]
-
stat arab independent în Orientul Mijlociu. În acelaș timp, ei au promis prin Declarația Balfour întemeierea unui cămin național evreiesc în Palestina, ca răspuns la doleanțele cercurilor naționale evreiești grupate în jurul Organizației Sioniste și ca apreciere a contribuției evreilor din puterile Antantei la efortul de război. Începând cu anul 1915, liderul sionist Zeev Jabotinski a făcut repetate demersuri pe lângă britanici pentru ca să accepte formarea unui corp de voluntari sioniști, care să lupte în cadrul trupelor Regatului Unit. Britanicii au acceptat în cele din urmă
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
său urcă pe tronul Greciei sub numele de Constantin I.. În 1917, Constantin I a insistat ca Grecia să rămâne neutră în Primul Război Mondial, în timp ce primul ministru Eleftherios Venizelos a fost determinat să meargă la război în sprijinul Triplei Antante. La invitația lui Venizelos, trupele franceze și britanice au intrat în Grecia și l-au forțat pe Constantin I și pe fiul său cel mare, Prințul Moștenitor, să plece în exil. Tânărul Alexandru, un partizan al Megali Idea, a fost
Alexandru I al Greciei () [Corola-website/Science/321219_a_322548]
-
-a a Regatului Unit, era verișorul ei primar. Când a fost botezată, membrii armatei și ai marinei grecești au devenit nașii ei. Copilăria timpurie a prințesei a fost profund marcată de Primul Război Mondial și de atitudinea amenințătoare a guvernelor Antantei față de părinții ei. Regina Sofia era sora kaiserului Wilhelm al II-lea al Germaniei iar regele Greciei a fost acuzat de aliații săi că politica lui era germanofilă. La 14 iulie 1916 un incediu a izbucnit la Palatul regal Tatoi
Prințesa Ecaterina a Greciei și Danemarcei () [Corola-website/Science/321213_a_322542]
-
și copiii au fost obligați să se ascundă în beciurile palatului timp de două ore pentru a se proteja de explozii. După revoluția rusă din 1917 și detronarea țarului Nicolae al II-lea, Constantin I a pierdut sprijinul Rusiei în cadrul Antantei. Astfel, la 10 iunie 1917, Charles Jonnart, înaltul comisar aliat în Grecia a impus guvernului elen abdicarea regelui și înlocuirea lui cu un alt prinț deoarece prințul George era considerat germanofil. Sub amenințarea debarcării a 100.000 de trupe în
Prințesa Ecaterina a Greciei și Danemarcei () [Corola-website/Science/321213_a_322542]
-
între Alexandru și familia lui. Ecaterina și familia ei s-au stabilit în Elveția, inițial la Saint-Moritz apoi la Zurich. În exilul lor au fost urmați aproape de întreaga familie regală care a părăsit Grecia care intrase în război de partea Antantei. Situația financiară a lui Constantin și Sofia nu era strălucită iar regele, marcat de un puternic sentiment al eșecului, s-a îmbolnăvit. În 1918 el a contactat gripa spaniolă și a fost aproape de moarte. La 25 octombrie 1920, moartea bruscă
Prințesa Ecaterina a Greciei și Danemarcei () [Corola-website/Science/321213_a_322542]
-
Palestina, unde a existat în antichitate Regatul Israelului. În momentul în care Imperiul Otoman se dezintegra, în Palestina exista o minoritate evreiască destul de importantă și o majoritate arabo-musulmană. Imperiul Rus a avut la rândul lui o serie de înțelegeri cu Antanta cu privire la împărțirea Imperiului Otoman, dar după seria de revoluții care a zguduit imperiul, rușii au renunțat să participe la partiționare. Tratatul de la Sèvres a recunoscut oficial mandatele Ligii Națiunilor în Orientul Mijlociu, independența Yemenului și suveranitate britanică asupra Cipruului. Siria a
Împărțirea Imperiului Otoman () [Corola-website/Science/320525_a_321854]
-
Gökçeada) și Tenedos (Bozcaada), regiuni din Anatolia apuseană din jurul orașului İzmir. În mai 1917, după plecarea în exil a regelui Constantin I, premierul elen Eleuthérios Venizélos s-a reîntors la Atena și a făcut ca Grecia să se alieze cu Antanta. Armata elenă, deși împărțită între sprijinitorii monarhiei și cei ai premierului, a început acțiuni militare ofensive împotriva armatei bulgare. În același an, aliații occidentali au promis italienilor controlul asupra Izmirului, în cadrul Acordului de la St.-Jean-de-Maurienne semnat de Franța, Italia și
Împărțirea Imperiului Otoman () [Corola-website/Science/320525_a_321854]
-
conducerea lui Aram Manougian, conducătorul rezistenței din regiunea Van. Naționaliștii armeni au sperat că vor reuși să obțină eliberarea de sub dominația otomană în schimbul ajutorului acordat armatei țariste. Ceea ce nu știau armenii era faptul că rușii aveau o înțelegere secretă cu Antanta în legătură cu anexarea anumitor teritorii din Anatolia. Aceste planuri au fost făcute publice de revoluționarii ruși în 1917, care sperau că astfel vor putea obține sprijinul politic și militar al armenilor.. Între timp, guvernul provizoriu a devenit tot mai stabil, odată cu
Împărțirea Imperiului Otoman () [Corola-website/Science/320525_a_321854]
-
semnat pe 4 iunie 1918 avea să reducă suprafața republicii armene la o suprafață de doar 11.000 km2. Membrii foarte activi ai diasporei armenești au depus eforturi deosebite în timpul Conferinței de Pace de la Paris ca să-i convingă pe negociatorii Antantei că teritoriul istoric al Armeniei, regiunea care rămăsese în afara controlului Imperiului Otoman în anii 1915 - 1918, trebuie să se unească cu Republica Democrată Armeană. Bazându-se pe principiile enunțate de președintele american Woodrow Wilson, (cunoscute ca „Cele 14 puncte”), armenii
Împărțirea Imperiului Otoman () [Corola-website/Science/320525_a_321854]
-
și 44. 795 evrei Armistițiul de la Mudros, care a pus capăt participării Imperiului Otoman la luptele Primului Război Mondial, menționa dreptul Aliaților să ocupe forturile Bosfor și Dardanele. Pe 30 octombrie 1918, Somerset Arthur Gough-Calthorpe, semnatarul britanic al tratatului, a afirmat că Antanta nu intenționa să dizolve guvernul otoman sau să-l plaseze sub regimul ocupației militare prin ocuparea capitalei imperiului. Această promisiune verbală și lipsa unor mențiuni spreciale în textul armistițiului cu privire la ocuparea orașului nu au schimbat însă situația de fapt pentru
Ocuparea Istanbulului () [Corola-website/Science/320702_a_322031]
-
profund în Mișcarea de Independență a Indiei. Ambele mișcări (Misak-ı Milli și Khilafat) împărtășeau la nivel ideologic numeroase noțiuni, asupra cărora Aliații au încercat să se concentreze în timpul Conferinței de la Londra. După ce Imperiul Otoman pierduse războiul și făcuse pace cu Antanta, dezideratele mișcării Misak-ı Milli, la nivel local, și Khilafat, la nivel global, au intrat la rândul lor în atenția planurilor Aliaților. Planurile pentru împărțirea Imperiului Otoman trebuiau să fie definitivate. La Conferința de la Londra de pe 4 martie 1920, Antanta a
Ocuparea Istanbulului () [Corola-website/Science/320702_a_322031]
-
cu Antanta, dezideratele mișcării Misak-ı Milli, la nivel local, și Khilafat, la nivel global, au intrat la rândul lor în atenția planurilor Aliaților. Planurile pentru împărțirea Imperiului Otoman trebuiau să fie definitivate. La Conferința de la Londra de pe 4 martie 1920, Antanta a decis să pună în practică înțelegerile secrete semnate în timpul războiului. După negocieri, s-a ajuns la un act care avea să fie semnat ca Tratatul de la Sèvres. Orice formă de rezistență din partea Imperiului Otoman trebuia să înceteze. Forțele militare
Ocuparea Istanbulului () [Corola-website/Science/320702_a_322031]
-
Aliații au recunoscut independența Republicii Turcia și suveranitatea acesteia asupra Traciei Răsăritene și Anatoliei. Contextul geopolitic al acestui conflict este legat de împărțirea Imperiului Otoman, care la rândul lui era o consecință directă a înfrângerii Imperiului Otoman în timpul luptelor Primului Război Mondial. Antanta a permis Greciei să-și debarce forțele la Smirna, ca parte a înțelegerilor de împărțire a Imperiului Otoman. În timpul războiului, guvernul otoman s-a prăbușit complet, iar Imperiul Otoman a fost împărțit între puterile învingătoare odată cu semnarea Tratatului de la Sevres
Războiul Greco-Turc (1919-1922) () [Corola-website/Science/320700_a_322029]
-
În timpul războiului, guvernul otoman s-a prăbușit complet, iar Imperiul Otoman a fost împărțit între puterile învingătoare odată cu semnarea Tratatului de la Sevres pe 10 august 1920. Au existat mai multe înțelegeri secrete cu privire la împărțirea Imperiului Otoman după încheierea războiului. Puterile Antantei au făcut promisiuni contradictorii Greciei cu privire la aranjamentele postbelice din Asia Mica În timpul negocierilor Conferinței de Pace de la Paris, Eleftherios Venizelos a încercat să impună realizarea Marii Idei, care ar fi trebuit să cuprindă toate comunitățile elene din Epirul de nord-est
Războiul Greco-Turc (1919-1922) () [Corola-website/Science/320700_a_322029]
-
dar eliberarea Constantinopolului nu putea fi făcută decât în condițiile asumării unor riscuri minime. Deși regele era decis să păstreze neutralitatea țării, primul-ministru Eleftherios Venizelos decisese încă de la începutul conflictului că interesele Greciei sunt cel mai bine apărate doar de Antanta și a început negocieri cu Aliații pentru stabilirea concesiunilor teritoriale pe care urma să le primească Atena după o eventuală victorie. Neînțelegerile dintre rege și premier și eliberarea din funcție a celui din urmă de către monarh au dus la adâncirea
Războiul Greco-Turc (1919-1922) () [Corola-website/Science/320700_a_322029]
-
a format un stat separat în nordul Greciei și a reușit cu ajutorul Aliaților să-l forțeze pe rege să abdice. În mai 1917, după ce regele Constantin a fost exilat, Venizelos s-a reîntors la Atena și a aliat țara cu Antanta. Forțele armate elene, deși împărțite la rândul lor între sprijinitorii monarhiei și cei ai premierului, a luat parte la acțiunile militare împotriva armatei bulgare în regiunea frontierei comune. Intrarea în război și evenimentele premergătoare au dus la o divizare politică
Războiul Greco-Turc (1919-1922) () [Corola-website/Science/320700_a_322029]
-
Aliații și-au schimbat radical poziția sunt complexe. Unul dintre motivele invocate ar fi venirea la putere a regelui Constantin I, care se remarcase prin poziția sa neutră din la începutul războiului, spre deosebire de premierul Venizelos, care adusese Grecia în tabăra Antantei. Acest motiv este cel mai probabil doar un pretext. O explicație mai plauzibilă ar fi faptul că populația țărilor învingătoare era epuizată după patru ani de lupte sângeroase și nicio putere a Antantei nu mai avea dorința să se implice
Războiul Greco-Turc (1919-1922) () [Corola-website/Science/320700_a_322029]
-
premierul Venizelos, care adusese Grecia în tabăra Antantei. Acest motiv este cel mai probabil doar un pretext. O explicație mai plauzibilă ar fi faptul că populația țărilor învingătoare era epuizată după patru ani de lupte sângeroase și nicio putere a Antantei nu mai avea dorința să se implice într-un nou conflict pentru a pune în aplicare Tratatul de la Sèvres. În fața puterii crescânde a noii Republici Turcia, Franța și Italia au preferat să semneze acorduri separate, abandonând planurile pentru ocuparea unor
Războiul Greco-Turc (1919-1922) () [Corola-website/Science/320700_a_322029]
-
lideri, regele și primul ministru, amândoi bucurându-se de o mare popularitate, au fost considerați un cuplu formidabil aflat în frunte statului grec. În momentul declanșării Primului Război Mondial, autoritățile elene au avut de alege între statutul de neutralitate și alierea cu Antanta. Alierea cu Puterile Centrale nu reprezenta o opțiune posibilă datorită amenințării care o reprezenta pentru țară marina britanică din Mediterana, cât și datorită faptului că inamicul tradițional al Greciei, Imperiul Otoman, se aliase deja cu Imperiul German și cel Austro-Ungar
Schisma Națională () [Corola-website/Science/320749_a_322078]
-
Centrale. Cu toate acestea, el a considerat că era în interesul superior al Greciei să păstreze statutul de neutralitate al țării, cel puțin atâta vreme cât nu se prefigura nicio tabără învingătoare. Pe de altă parte, premierul Venizelor se în favoarea alianței cu Antanta. În ianuarie 1915, încercând să convingă Grecia să se alăture taberei Aliaților, [[Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei|guvernul de la Londra]] a promis Atenei importante câștiguri teritoriale în dauna Imperiului Otoman în [[Asia Mică]]. Premierul a considerat că o astfel
Schisma Națională () [Corola-website/Science/320749_a_322078]
-
doua jumătate a anului 1918, Krasnov a avansat pe linia Povorino-Kamîșin-Țarițîn, de unde dorea să lanseze un atac împotriva Moscovei, dar a fost înfrânt în cele din urmă de Gărzile Roșii. După capitularea Germaniei, el a încercat să obțină ajutorul Triplei Antante. În ianuarie 1919, trupele de sub comanda sa au fost unite cu „Forțele Armatei ale Rusiei de Sud” de sub comanda lui Denikin. Mai mult chiar, Krasnov, a fost obligat să recunoască autoritatea lui Anton Denikin, care l-a obligat pe 15
Piotr Krasnov () [Corola-website/Science/317301_a_318630]
-
forțele franceze și britanice să lupte împotriva celor otomane și germane. Legiunea Armeană, aflată sub comanda generalului Edmund Allenby, a luptat în Palestina, Siria și în cele din urmă în Cilicia, câștigând aprecierea guvernului Clemenceau și a aliaților acestuia din Antanta Legiunea Armeană a fost redesfășurată în Anatolia (Asia Mică), în confomitate cu planurile inițiale. Legiunea a activat în regiunile orașelor Adana și Mersin, fiind implicată în lupte de hărțuire cu milițiile turce. Acțiunile indisciplinate, atacurile și jafurile împotriva populație locale
Legiunea franco-armeană () [Corola-website/Science/321823_a_323152]
-
sfârșitul Primului Război Mondial. Uriașul conglomerat de teritorii și popoare guvernate în trecut de sultanul Imperiului Otoman a fost împărțit între mai multe noi țări. Dezmembrarea a fost pusă la cale încă din primele zile ale războiului, deși inamicii otomanilor, reuniți în Antanta, nu au căzut de acord asupra dezideratelor lor postbelice și au încheiat acorduri duble sau cel mult triple. După ocuparea Constantinopolului de trupele britanice și franceze în noiembrie 1918, guvernul otoman s-a prăbușit și a semnat tratatul de la Sèvres
Dezmembrarea Imperiului Otoman () [Corola-website/Science/321953_a_323282]
-
-l îndepărteze din funcție la sfârșitul războiului, acesta fiind motivul pentru care a luat inițiativa să poarte un schimb de scrisori cu Înaltul comisar Henry McMahon. Acesta din urmă l-a convins să se alăture eforturilor de război al Triplei Antante și i-a promis în schimb crearea unui imperiu arab care s-ar fi întins din Egipt până în Persia, cu excepția posesiunilor sau zonelor de interes britanice și franceze precum Kuweitul, Adenul și litoralul sirian. Flota franco-britanică distrusese forțele navale otomane
Revolta arabă () [Corola-website/Science/321391_a_322720]