KorAP: Find »[drukola/base=apăsa & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...39 40 41 ...399 >

9,963 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1940_a_3265

Meniul. S-a. Modificat“... Ce Încet mergea! Nerăbdătoare, am apăsat tasta 0. Poate Îmi făcea legătura cu un operator. Îmi pare rău. Nu. Am. Înțeles. Bine ați venit la Ticketmaster...“ De data asta, am ascultat până la capăt și apoi am apăsat tasta 5 pentru cumpărarea de bilete. —Bună ziua. Pentru ce spectacol? Întrebă o voce. Ura! Un om. —MOMA, am zis repede, incoerent. —E o producție de pe Broadway? Iisuse Hristoase! —Muzeul de Artă Modernă, i-am răspuns, Încercând să nu devin isterică

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1940_a_3265]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230

șase dormitoare, patru băi, holul lambrisat cu lemn de pin și sânge care curge pe pereții bucătăriei, a vândut-o de opt ori în ultimii patru ani. — Trebuie să vă pun pe așteptare două minute, îi spune noului proprietar, și apasă butonul roșu. Helen e îmbrăcată cu taior alb și pantofi asortați, dar nu alb ca zăpada; e mai degrabă albul acela când mergi la schi într-o stațiune de lux din Canada, cu mașină închiriată și șofer la dispoziție, cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
pe piept. — Mi-a spus că o să mă protejeze. Cristalul îi lasă o pată umedă, mai închisă la culoare, pe bluza portocalie. — A, și, înainte să pleci, zice Helen, fă-mi și mie legătura cu Billy sau Emily Burrows. Helen apasă butonul cu apel în „așteptare“ și spune „Îmi cer scuze“. Spune că opțiunile sunt destul de clare. Noului proprietar nu-i rămâne decât să se mute, să semneze un document de reziliere, iar problema casei rămâne în seama băncii. Sau, zice

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
că ați primit un transfer în altă localitate. Le spuneți că sunteți îndrăgostit de casa asta. Și, în rest, rămâne secretul nostru. — Bill Burrows e pe linia doi, spune Mona din biroul celălalt. Iar în stație zice: „Recepție?“. Eroina noastra apasă un alt buton și zice: „Bill!“. Îi șoptește Monei cuvântul „cafea“. Își smucește capul spre fereastră și-i șoptește „du-te“. „Mă recepționați?“ zice în stație. Așa era Helen Hoover Boyle. Eroina noastră. Moartă acum, dar nu moartă. Așa arăta

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
ambalat. Cred că o să vă placă. A pus obiectul pe tejghea și l-a lovit ușurel cu mâna. Pachetul e cam de două ori mai mic decât o cutie de pantofi. Nu cântărește nici cât o conservă de ton. A apăsat una, două, trei taste la casă, iar pe ecran a apărut scris 149 de dolari. — Ca să fiți dumneavoastră liniștit, să știți că am închis bine de tot pungile, îmi zice. A pus pachetul într-o sacoșă de plastic, în caz că plouă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
de ce să-și facă griji pentru ceea ce e în mintea noastră. Imaginația tuturor este atrofiată, așa că nimeni nu mai are cum să devină o amenințare pentru lume. Îmi deschei un nasture de la cămașa albă și-mi vâr cravata pe dedesubt. Apăsând puternic cu bărbia pe nodul cravatei, așez cu penseta câte un geam minuscul în fiecare fereastră. Decupez, cu o lamă de ras, draperii de plastic nu mai mari decât un timbru, albastre pentru ferestrele de la etaj și galbene pentru parter

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
zguduie. Motorul frigiderului amuțește și din fiecare bec se aude bâzâitul filamentului. Se aude ticăitul ceasului. O molie se lovește de geamul bucătăriei. În cameră e un frig de poți să-ți vezi răsuflarea. Pui bateriile la locul lor și apeși un mic întrerupător, iar ferestrele minuscule se luminează. Așezi casa pe podea și stingi lumina din bucătărie. Stai în întuneric și privești casa de sus. De la distanța asta, pare perfectă. Perfectă, liniștită și fericită. O căsuță cochetă de cărămidă roșie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
aceeași natură într-o familie este considerat omucidere până la proba contrarie. Pereții dormitorului sunt zugrăviți în verde. Pe pat sunt așternuturi din liână, imprimate cu terieri scoțieni. Singurul miros din încăpere vine de la un acvariu plin de șopârle. Atunci când cineva apasă o pernă pe fața unui copil, legistul califică asta drept „omucidere blândă“. Cel de-al cincilea copil mort la care mă duc e într-o cameră de hotel undeva pe lângă aeroport. La fermă și la apartament găsisem din nou Versuri

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
Tineri însurăței fiind, zice, bănuiesc că a futut-o până a terminat-o și după aia a făcut atac de cord. Pun pariu pe cinci dolari, zice, că o s-o taie și o să-i găsească aer în inimă. Măcar a apăsat pe tasta de redial, întreb, ca să vadă care a fost ultimul număr pe care l-au format? Și Nash zice: — N-aveam cum. De la hotel nu merge. Eu vreau mai mult în schimbul celor cincizeci de dolari pe care i-i

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
dau din cap că nu. Cum de-i omoară pe alții, o-ntreb, dar nu și pe cel care-l rostește? Și, lăsându-și puțin capul într-o parte, Mona zice: — Cum de nu-l omoară pușca pe cel care apasă trăgaciul? E pe același principiu. Își ridică brațele deasupra capului și se-ntinde, întorcându-și palmele spre tavan. Zice: — Lucrurile astea nu funcționează ca o rețetă dintr-o carte de bucate. Nu ai cum să le diseci la microscopul electronic

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
și negre, împestrițat de aur și oglinzi, se înghesuie în jurul nostru. Ici, colo sunt incrustații aurite și oglinzi. Cu o mână își răsucește prețiosul inel de pe mâna cealaltă. Diamantul este masiv și colțuros. Îl învârte până îi ajunge în palmă, apasă cu palma deschisă pe tăblia șifonierului și scrijelește o săgeată cu vârful îndreptat spre stânga. Sapă o cărare prin istorie. În telefon zice: — Îți mulțumesc din suflet. Îi închide clapeta și-l strecoară la loc în geantă. Mărgelele de la gâtul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
se vede un costum albastru-stins. Soarbe ultimele picături de vin și zice: — De pe bar am luat-o. De-acolo, de lângă castronul cu portocale și statueta de alamă. Și Mona își înfige amândouă mâinile în codițele roșii și negre și-și apasă creștetul capului. — Ăla e altarul! zice. Arată cu degetul spre paharul gol și zice: Ai băut ofranda mea pentru Zeiță! Helen înfige paharul gol în palma Monei și zice: Păi ce-ar fi să-i mai aduci o ofrandă Zeiței

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
gol și tânăr, și ridică mâna lui Helen până în dreptul feței. Stă în picioare, bronzat și musculos, și-și plimbă privirea de la inel, de-a lungul brațului, până îi întâlnește ochii și zice: — O piatră atât de pătimașă i-ar apăsa pe mulți cu puterea ei. Și sărută inelul. — Noi practicăm nuditatea rituală, zice Mona, dar nu trebuie să vă simțiți obligați. Chiar nu trebuie, să știți. Dă din cap spre bucătărie și zice: — Stridie, hai să mă ajuți un pic

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
înfipt câte un cartonaș pe care scrie „Sincere condoleanțe“. Și Helen zice: — Acum acoperă-ți fața - și începe să agite un tub de fixativ, apoi îl pulverizează spre ea. Femeia se ghemuiește cu ochii acoperiți, aplecată înainte, cu amândouă mâinile apăsate pe față. Și Helen dă din cap spre camera din capătul celălalt al rulotei. Mă duc. Îndesând o pensulă de rimel în tub, zice: — Nu te superi dacă soțul meu se duce la toaletă, nu? zice Helen. Acum privirea în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
bibliotecă, poate spre următoarea ședință de machiaj; Helen e la volan de mai bine de patru sute de kilometri. Este aproape întuneric, și zice, uitându-se înainte: — Fac bilanțul cheltuielilor. Mona se ridică în capul oaselor, scarpinându-se în cap printre șuvițe. Apasă cu inelarul, cu buricul degetului inelar în colțul ochiului și apoi îl trage rapid de-acolo, cu o urdoare lipită de el. Își șterge urdoarea pe blugi și zice: — Unde ne oprim să mâncăm? Îi spun Monei să-și pună

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
bună zi, își va reveni pe deplin. Agenda ei legată în piele roșie se află pe locul dintre noi. O întreb, în timp ce străbatem Dakota de Nord și Minnesota, cum a dat de descântecul de adormire. Și, cu o unghie roz, apasă un buton, undeva, în întuneric, și trece mașina pe pilot automat. De altundeva, din întuneric, aprinde plafonierele. Pe vremea aia eram agent de vânzări la Skin Tone Cosmetics, zice. Stăteam într-o rulotă destul de amărâtă. Cu soțul meu, zice. În

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
dă ochii peste cap; zice: — Un copil nevăzut închis în peretele dormitorului? Și plânge toată noaptea? Serios? Alte lucruri care apar în povestea asta nu le-am aflat decât după ce am ajuns acasă și am făcut și eu niște investigații. Apăsând telefonul pe piept, Helen îmi zice: — Tot ce vă spun acum este strict confidențial. Până nu găsim Cartea umbrelor, zice, nu putem schimba nimic din ceea ce s-a întâmplat. O să-l vindec pe Patrick cu o vrajă din carte. Capitolul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
ne umple de ketchup drept răsplată? Trecem pe lângă unul dintre Marile Lacuri, o întindere de apă care se pierde la orizont, nimic altceva decât scoici tărcate și lipitori de mare, zice Stridie. Totul pute a pește stricat. Mona își ține apăsată pe față cu amândouă mâinile o pernă umplută cu orz și levănțică. Desenele roșii făcute cu henna de pe dosul mâinilor se întind în lungul fiecărui deget. Șerpi roșii împletiți cu vițe. Sună telefonul, și Stridie îi trage antena. Îl duce

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
un pulover pe gât cu un ecuson de plastic pe care scrie „Symon“. Îi spun că multe vieți atârnă de găsirea acestei cărți. Iar el zice: Nasol. Îi spun că, la drept vorbind, viața lui atârnă de găsirea cărții. Bibliotecarul apasă o tastă și spune că o să cheme poliția. — Stai, zice Helen, și își pune mâinile pe blatul biroului, fiecare deget sclipind încărcat de smaralde tăiate pătrat, de safire irizate șlefuite rotund și de diamante negre cu defect tăiate în hexagon

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
să ne mai și relaxăm în călătoria asta, zice. Helen iese pe ușa bibliotecii și începe să coboare treptele, iar Mona se întoarce și o ia la fugă spre ea, zicând: — Helen, domnul Streator a zis că se poate. Îmi apăs pe piept receptorul telefonului public și zic că nu-i adevărat. Stridie vine și el în spatele lui Helen. Mona ține broșura deschisă în fața lui Helen și zice: — Uite ce bine ne-am distra! La telefon, domnul detectiv Denton zice: — Cine

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
ochii dintr-o parte într-alta, citind pagina în timp ce flăcările o mistuie de jos în sus. Flăcările i-au ajuns la mâini când îi dă drumul, strigând „Nu!“ și băgându-și degetele în gură. Mona se dă înapoi, cu mâinile apăsate pe urechi. Cu ochii strâns închiși. În patru labe, din rigolă, de lângă familiile cuprinse de flăcări, Helen se uită în sus la Stridie. Stridie e un om mort. Coafura lui Helen e distrusă; șuvițele roz i-au intrat în ochi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
limba unui ceas, Helen se ridică în picioare. Fața-i este roșie. Nu roșul acela al rubinului de Birmania. Mai degrabă roșul sângelui care-i șiroiește din genunchi. Stridie în genunchi. Helen în picioare, deasupra lui. Mona cu amândouă mâinile apăsate pe urechi, cu ochii strâns închiși. Stridie răscolește prin cenușă. Helen sângerează. Eu, unul, continui să privesc din cabina de telefon, și un stol de sturzi își ia zborul de pe acoperișul bibliotecii. Stridie, fiul cel rău, resentimentar, violent pe care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
se dă înapoi. Zice, scuturând din cap: Nu vă mai bateți capul cu mine. Eu nu sunt decât un pui de aligator pe care îl aruncați în veceu când nu mai puteți să-l țineți. Helen bagă mașina în viteză. Apasă un buton, și portiera lui Stridie se blochează. Și, din afara mașinii încuiate, înfundat și în surdină, Stridie strigă: N-aveți decât să mă aruncați în veceu, că tot niște oameni de rahat o să rămâneți. Și eu o să tot cresc! Helen

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
mașinii și-ncepe să îndese prin fanta îngustă bărbatul și femeia rupți în bucăți. — Confunzi cu mâna tăiată din Palm Corners, zice Helen. Pender Place e cu fantoma de doberman care mușcă. Îl rog pe omul de la telefon să aștepte. Apăs tasta roșie de așteptare. Mona dă ochii peste cap și zice: — Fantoma care mușcă e în casa spaniolă, cum ieși de pe Millstone Boulevard. Începe să scrie ceva cu o cariocă roșie, în așa fel încât cuvintele să se desfășoare în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
de la o varză roșie cu niște tampoane de vată, colorându-le în mov. Alături de sticluțe, tampoanele de vată și dicționare e o lampă cu mâner. Un fir duce până la o priză din perete. — Lampă fluorescentă, zice Helen. Am închiriat-o. Apasă pe un buton și ține lampa deasupra ceaslovului deschis, dând paginile pe rând până ajunge la una acoperită de cuvinte roz, strălucitoare. — Asta e scrisă cu spermă. Fiecare vrajă e scrisă de altă mână. Mona, care stă la biroul ei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]