2,077 matches
-
revoltei lui Bar Kokhba jucând un rol semnificativ. Mitul Anticristului este, așadar, rezultatul acțiunii unei serii de „operatori” mitologici precreștini, reînviați și revalorificați într‑un context istoric special, extrem de tensionat, și în cadrul unei religii al cărei mesaj originar rămâne fundamental apocaliptic. Nu întâmplător acest mit care apare în „versiune integrală” la primul teolog creștin este susținut de un întreg eșafodaj de pasaje din Scriptură. Aspectul de „construcție hermeneutică” al mitului nostru trebuie avut permanent în vedere. Ca „religie a Cărții”, creștinismul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cartea a V‑a nu sunt în mod direct grupările eretice, ci preoții ortodocși* atrași de interpretarea spirituală a Scripturii, cu toate consecințele care decurg din aceasta: devalorizarea cultului lui Dumnezeu în templu; respingerea ideii de salus carnis; diminuarea tensiunii apocaliptice; pierderea nădejdii în a doua parusie. Într‑adevăr, alungarea iudeilor din Ierusalim de către Hadrian, ca urmare a represiunii revoltei lui Bar Kokhba, a avut repercusiuni indirecte asupra modului de viață și a cultului creștin. Eusebiu spune că din acel moment
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ignoranței și să‑i elibereze de stăpânirea îngerilor răi. Legea, ca una care a fost dictată de aceștia din urmă, trebuie anulată prin autoritatea inspirației divine, cu care Simon se credea învestit. Mesajul magului samaritean este deopotrivă anticosmic, anarhic și apocaliptic. Mai întâi, el pretinde că salvează omenirea întreagă din mâinile îngerilor mincinoși. În același timp, el proclamă un întreg program de sabotare a convențiilor sociale. Preoții simonieni (mystici sacerdotes), spune Irineu, trăiesc libidinose, căci se consideră liberi de orice constrângere
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
urmele lui Franz Cumont, că această tradiție a săptămânii milenare a fost împrumutată de Pseudo‑Barnaba dintr‑un curent rabinic influențat de teoriile magilor elenizați. Cele două motive de care tocmai am vorbit - cel al „mileniului pământesc”, împrumutat din literatura apocaliptică iudaică (fără legătură cu Apocalipsa lui Ioan) și cel al „săptămânii milenare”, propriu mediilor iudeo‑siriace - fuzionează pentru prima dată în fragmentul din Aduersus haereses având drept element catalizator teoria irineică a recapitulării: totul se va relua în Cristosul slavei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
împotriva creștinilor, în anul 64, Nero se impune practic drept paradigmă a persecutorului. Chiar dacă ideea dezvoltării mitului anticristic pornind de la legenda neroniană nu poate fi acceptată, merită remarcat rolul capital pe care figura tiranului păgân l‑a avut în gândirea apocaliptică creștină din toate timpurile. Autorul Urcării la cer a lui Isaia (cap. 4) vede în Nero însăși încarnarea lui Beliar, „marele principe”, întâiul cârmuitor al lumii. Acest Nero‑Beliar se va impune printr‑o serie de minuni false și gratuite
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
și șapte de zile, adică o mie trei sute treizeci și două de zile, dublul lui 666. La finele acestui interval, Domnul cel adevărat va coborî din cel de‑al șaptelea cer - unde este așezat îndeobște Tronul lui Dumnezeu, potrivit tradiției apocaliptice iudaice - și îl va arunca pe uzurpator în gheenă. Urcarea la cer a lui Isaia ridică o problemă teologică delicată, pe care o vom reîntâlni la Chiril al Ierusalimului și la Pseudo‑Hipolit (De consummatione mundi), legată de întruparea diavolului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
care vom primi „viața veșnică” este foarte aproape. El va fi însă precedat de o perioadă de conflicte violente. Primul semn eshatologic este reprezentat de „a șaptea persecuție” împotriva creștinilor, întreruptă de invazia goților, conduși de un rege cu nume apocaliptic, rex Apollion (v. 811; cf. Apoc. 9,11). Acesta cucerește Roma cum multa milia gentis, luând prizonieri senatorii, dar tratând „ca frați” (ut fratres gaudio pleni) pe creștini. Astfel, vechii persecutori își primesc răsplata. Supliciul lor durează cinci luni (cf.
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
această identificare: faptul că poemul se adresează mai întâi păgânilor iudaizanți și, de asemenea, afirmația: Urbis perditio Nero est (v. 935), care apare două versuri mai departe. Distrugerea „Cetății eterne” (aeterna Roma) nu poate avea o semnificație gravă, cu adevărat apocaliptică, decât în ochii păgânilor. De aici putem deduce că acest nobis se referă strict la „păgâni”, categorie din care Commodian făcea parte odinioară și cu care se identifică aici, ca și în alte locuri, printr‑un fel de captatio beneuolentiae
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
vom exploata decât filonul anticristologic. Ipoteza pe care o susținem este aceea că Lactanțiu, în urma destinderii relațiilor dintre Imperiu și Biserică și a intrării sale în cercul puterii, trece printr‑o a doua convertire, de la un creștinism caracterizat de radicalism apocaliptic și antiimperialism roman, la un creștinism tolerant, katechonic, ușor proroman. Anticristologia fermă, expusă în cartea a VII‑a a Inst., dispare aproape cu desăvârșire în ultimele capitole ale Epitomei. Lactanțiu ne oferă, așadar, posibilitatea unui „studiu de caz”. Acest studiu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
nefiind preocupat de proveniența acesteia. Ceea ce‑l interesa, era prezența, foarte importantă pentru el, a unui apostol al lui Cristos alături de două personaje ale Vechiului Testament. Aceasta arată că textul nostru este produs într‑un mediu creștin în care fervoarea apocaliptică nu mai are întâietate, personajele noutestamentare putând sta alături de cele veterotestamentare, fără a surprinde prea mult. Recent, într‑o teză susținută în 1997 la Universitatea din Siena, S. Gennari propune identificarea Anticristului‑diavol din textul nostru cu Iulian Apostatul. Ea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Nu este cazul să ne oprim asupra legitimității și fiabilității acestei sistematizări. Oricum, episcopul Hipponei și‑a atins pe deplin scopul, risipind iluzia corespondentului său, aceea de a putea identifica data exactă a sfârșitului lumii. Detașând cu ingeniozitate pasajele sinoptice apocaliptice, el reușește să arate că orice scenariu „infailibil”, „apodictic” - asemenea scenariilor propuse de diferitele tradiții creștine - este sortit eșecului. Iată care sunt argumentele sale ultime: - profețiile lui Isus vizează simultan trei evenimente, dificil, chiar imposibil de identificat: distrugerea templului, prezența
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
nu mai este un agent extern și fizic al răului, ci o atitudine interioară, de ordin fundamental psihologic. Comentariul la Apocalipsă al lui Tyconius, donatist moderat (mort către anul 390), a avut un rol important în constituirea acestei eshatologii non‑apocaliptice a lui Augustin. Deși comentariul nu s‑a păstrat, unele dintre ideile sale au putut fi reconstituite. Tyconius propunea aici o interpretare ecleziologică și psihologică a simbolurilor Apocalipsei, Anticristul de la sfârșitul veacurilor fiind un fel de sinteză hiperbolică a tuturor
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
află la baza unor modificări fundamentale în registrul teologic. Dacă Biserica trăiește deja în millenium, cum se explică atunci existența păcatului? Potrivit Apocalipsei, instaurarea millenium‑ului coincide cu înlănțuirea diavolului. Augustin se vede nevoit să reinterpreteze în manieră proprie datele apocaliptice. El consideră că diavolul rămâne ascuns în timpul millenium‑ului în „adâncul” sufletelor păcătoase, și nu în vreun loc mitic. Cea de‑a treia caracteristică, psihologizarea, apare ca o consecință firească a demitizării. Individul își asumă existențial datele scenariului tradițional, actualizând
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Cristos este o apocrifă atribuită apostolilor Ioan, Petru și Matei, alcătuită pe baza celor spuse de Isus însuși după învierea sa. În forma în care există astăzi, ea datează din secolul al V‑lea (poate chiar mai târziu), dar secțiunea apocaliptică (capitolele 1‑14) datează din secolul al III‑lea. Potrivit spuselor lui Alfonso M. Di Nola, care a oferit o traducere italiană parțială, scrierea a fost redactată în latină, tradusă apoi în greacă și, din greacă, în siriacă, spre sfârșitul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
triburi din Regatul de Nord au fost deportate de Salmanasar, din pricina nelegiuirii lor. Este vorba deci de o pedeapsă binemeritată pe care Dumnezeu a administrat‑o „slujitorilor celor răi”, prin intermediul regelui asirian. Cu timpul, și mai ales în anumite medii apocaliptice, această imagine este înlocuită cu alta, complet idealizată, lipsită de orice conotație negativă. 2 Baruh și 4 Ezdra fac din acești paria veritabile modele pentru toți iudeii, eroi spirituali care au știut să păstreze, nealterată, Legea lui Dumnezeu. În fine
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Milan, 1993, pp. 137-144. Studii, eseuri, lucrări diverse Abel, F.-M., Les Livres des Maccabées, Paris, 1946. Acerbi, A., L’Ascensione di Isaia. Cristologia e profetismo in Siria nei primi decenni del II secolo, Milan, 1989. Alexander, P. J., Byzantine Apocalyptic Tradition, Berkeley, 1985. Alexandre, M., Philon d’Alexandrie, De congressu eruditionis gratia, Paris, 1967. Alexandre, M., Le Commencement du Livre. Genèse, I-V : la version grecque de la Septante et sa réception, Paris, 1988. Amiot, F., Saint Paul, épître aux Galates
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
the Time of Bar Kokhba”, în Apocrypha, 5, 1994, pp. 7-111. Bauckham, R., „The Two Fig Tree Parables in the Apocalypse of Peter”, în Journal of Biblical Literature, 104, 1985, pp. 269-287. Beale, G. K., Use of Daniel in Jewish Apocalyptic Literature and in the Revelation of St. John, Lanham, 1984. Beasley-Murray, G.R., Jesus and the Future. An Examination of the Criticism of the Eschatological Discourse, Mark 13, with Special Reference to the Little Apocalypse Theory, Londres, 1954. Beasley-Murray, G.R., Jesus
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
T., Jésus et les croyances messianiques de son temps, Strasbourg, 1864. Coleman-Norton, P.R., Roman State and Christian Church, Londres, 1966, 3 vol. Collins, J. J., The Sibylline Oracles of Egyptian Judaism, Missoula, 1972. Collins, J.J., Daniel, with an Introduction to Apocalyptic Literature, Grand Rapids, 1984. Collins, J.J., The Apocalyptic Imagination. An Introduction to the Jewish Matrix of Christianity, New York, 1984. Cope, G.M., An Analysis of the Heresiological Method of Theodoret of Cyrus in the Haereticarum Fabularum Compendium, Washington, D.C., 1990. Coppens
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
temps, Strasbourg, 1864. Coleman-Norton, P.R., Roman State and Christian Church, Londres, 1966, 3 vol. Collins, J. J., The Sibylline Oracles of Egyptian Judaism, Missoula, 1972. Collins, J.J., Daniel, with an Introduction to Apocalyptic Literature, Grand Rapids, 1984. Collins, J.J., The Apocalyptic Imagination. An Introduction to the Jewish Matrix of Christianity, New York, 1984. Cope, G.M., An Analysis of the Heresiological Method of Theodoret of Cyrus in the Haereticarum Fabularum Compendium, Washington, D.C., 1990. Coppens, J., „Le katéchon et le katéchôn : derniers obstacles
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pp. 374‑377. . Este teoria dezvoltată de O. Cullmann în Christ et le temps. La conception du temps et de l’histoire dans le christianisme primitif, Paris, 1946. . Florența, în colecția „Biblioteca patristica” coordonată de Mario Naldini și Manlio Simonetti. . Apocalyptic Spirituality. Classics of Western Spirituality, New York, 1979, de asemenea Vision of the End; Apocalyptic Traditions in the Middle Ages, New York, 1979. . Jenks consacră un întreg capitol scriitorilor secolului al III‑lea. Totuși scopul pe care el îl urmărește este diferit
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
La conception du temps et de l’histoire dans le christianisme primitif, Paris, 1946. . Florența, în colecția „Biblioteca patristica” coordonată de Mario Naldini și Manlio Simonetti. . Apocalyptic Spirituality. Classics of Western Spirituality, New York, 1979, de asemenea Vision of the End; Apocalyptic Traditions in the Middle Ages, New York, 1979. . Jenks consacră un întreg capitol scriitorilor secolului al III‑lea. Totuși scopul pe care el îl urmărește este diferit de al nostru - acela de a analiza și înțelege metamorfozele suferite de figura Anticristului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
24‑51; E. Trocmé, L’Évangile selon Saint Marc, Geneva, 2000. . În legătură cu transmiterea anumitor învățături sau a anumitor experiențe mistice unui grup restrâns de aleși, vezi și Mt. 3,16‑17; 3,18‑19; 9,2; 14,32‑42. Subiectele apocaliptice capătă importanță pe măsura trecerii timpului. În a doua jumătate a secolului I, aceste subiecte sunt „la ordinea zilei”. Conducătorii comunităților se văd obligați să găsească diferite justificări sau explicații privind întârzierea parusiei. Foarte adesea, ei recurg la învățături secrete
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
gânduri rele” în perioada delimitată de Testamentele celor doisprezece patriarhi și primele sinteze creștine. . Écrits intertestamentaires, pp. 817‑826. . Ibidem, pp. 833‑857. . Ibidem, pp. 876‑883. . G.K. Beale a aprofundat acest subiect în cartea Use of Daniel in Jewish Apocalyptic Literature and in the Revelation of St. John, Lanham, 1984. . Cităm aici numai trei: G. Bornkamm, „Die Composition der apokaliptischen Visionen in der Offenbarung Johannis”, în Studien zu Antike und Urchristentum, 1959, pp. 204‑222; J. Lambrecht, „A Structuration of
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Lambrecht (ed.), L’Apocalypse johannique et l’apocalypse dans le Nouveau Testament, Gembloux, 1980, pp. 77‑104; U. Vanni, La struttura dell’Apocalisse, ed. a II‑a, Brescia, 1980. Am tratat aceste probleme în volumul Apocalipsa lui Ioan și literatura apocaliptică iudeo‑creștină, București, 1998, prilej cu care am prezentat de asemenea o bibliografie recentă asupra subiectului. * Traducere după Biblia sau Sfânta Scriptură, ed. cit. Traducerea tuturor versetelor din Apocalipsă, din acest subcapitol, va urma ediția citată (n.t.). . F.D. Mazzaferri
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
VT, „Mesia” eshatologic nu este o ființă supranaturală; este un muritor, descendent din neamul davidic, restaurator al regatului davidic. El va stăpâni cu dreptate și va nimici dușmanii lui Israel. Concepția mesianică creștină a fost influențată decisiv de curentele iudaice apocaliptice, care se radicalizseră începând cu a doua jumătate a secolului al II‑lea î.Cr. Către această perioadă a fost alcătuită Cartea lui Daniel; capitolul 7 al acesteia vorbește de un Mesia supranatural, numit „Fiul Omului” (7,13‑14). Referitor la
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]