1,144 matches
-
Proletarii creează forme noui”). Nota bene, Ion Călugăru va publica, în 1933, prima monografie românească despre Charlie Chaplin, cineastul asupra căruia Mihail Sebastian conferențiase deja într-o întîlnire „cu cîntec” a grupării Criterion. Cu privire la atracția „magică” a pantomimei asupra poeților avangardiști va scrie, mai tîrziu, pagini cald-comprehensive un bun cunoscător al domeniului, Iordan Chimet: „Sentimentul de încredere oferit de pantomima anilor ’20 provine în primul rînd din materialitatea ei, din prezența ei fizică imediată. Nu refuză lumea obiectelor și artistul se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
40 (Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Constantin Nissipeanu, Gherasim Luca), ci doar comentariile dedicate „primei avangarde” și, mai ales, condițiile care au facilitat asimilarea critică a noilor orientări „extremiste”, „periferice” în raport cu canonul epocii. Prima teză de doctorat din România despre fenomenul avangardist. Anarhismul poetic de Const. I. Emilian. Spiritul modern în oglinda conservatorismului academist Susținută în 1931, prima teză de doctorat din România avînd ca obiect lirica avangardistă și modernistă autohtonă („anarhismul poetic extremist și cel moderat”) a fost Anarhismul poetic. Studiu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
orientări „extremiste”, „periferice” în raport cu canonul epocii. Prima teză de doctorat din România despre fenomenul avangardist. Anarhismul poetic de Const. I. Emilian. Spiritul modern în oglinda conservatorismului academist Susținută în 1931, prima teză de doctorat din România avînd ca obiect lirica avangardistă și modernistă autohtonă („anarhismul poetic extremist și cel moderat”) a fost Anarhismul poetic. Studiu critic de Const. I. Emilian (Emil Constantinescu, 1894-1977). Lucrarea a apărut în 1932, la Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, I.E. Torouțiu, dar a fost redactată, potrivit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
modernă”. Textul a apărut apoi în Buletinul medico-terapeutic, o revistă pseudomedicală editată de farmacistul Iteanu (...) Autorii lui se lăudau că prin asemenea „denunțuri” împiedică „procesul de dizolvare a societății contimporane” și dau „directive de viață spirituală, normală și sănătoasă”. Liderul avangardist își nuanțează totuși, retrospectiv, vehemența: „În aprilie al acelui an, (Emilian) tipărise o carte intitulată Anarhismul poetic despre care, la rubrica «Represalii», îmi mărturisisem convingerea că «e o carte de ramolisment precoce a cărei prezentare de lux disimulează, sub o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
fac altceva decît să aducă în public - printr-o greșită înțelegere a teoriilor profesorului Freud - confesiunea tuturor invertirilor și perversiunilor erotice”, de pe urma cărora s-ar resimți nu numai literatura ci și „pictura și sculptura timpului”. În prelungirea acestor afirmații, poetul avangardist citează și un articol publicat la 20 octombrie 1932, în ziarul Dimineața („Literatură și balamuc”), în care autorul cu ambiții de igienist social afirma, sus și tare, că „Psihiatrii au datoria să denunțe marelui public originea maladivă a acestor curente
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
fișa clinică (malarie) a poetului suprarealist Constantin Nissipeanu și „demonstrînd” determinismul maladiv al poeziei sale... Reținem totuși din comunicarea celor doi o nuanță semnificativă, datorată probabil lui C. Emilian: freudismul nu a fost „greșit înțeles” de avangardiștii români, iar arta avangardistă nu e, propriu-zis, „clinică”, ci doar o „răstălmăcire” a teoriilor freudiene... În cursul anului 1932, Gh. Adamescu susținuse - pe aceeași linie de ostilitate conservatoare - o serie de prelegeri la Universitatea „Ateneului Român”, pe care le va publica într-o broșură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de la ideea că „există un raport invers între violența inovațiilor și talentul scriitorilor”, autorul se oprește, „pentru ușurința studiului”, la două categorii mai „cuprinzătoare”: „extremiștii și moderații”. Dacă E. Lovinescu (care folosise, și el, titulatura de „poezie extremistă” în legătură cu lirica avangardistă) vorbea, reluîndu-l pe istoricul latin Tacit, despre existența unui saeculum modern, Emilian vede în „anarhism” (înțeles ca esență a modernului) un „duh al vremii” prezent în toate manifestările sociale, psihologice, spirituale, științifice, artistice. „Sincronismul” și „interdependența” între manifestările artistice ale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
lui Jean Cocteau, jucate în colaborare cu clovnii Fratellini și cu muzicianul „primitivist” Darius Milhaud (fără a uita nici spectacolul cu Parade, parodie neagră a lumii moderne, realizat în colaborare cu Eric Satie și Picasso...), este identificat[ și în cadrul manifestărilor avangardiste din România: „Și la noi, la un festival dat de «Societatea Analelor Române» (...) după conferința dlui Marcel Iancu asupra artei nouă - dna Lilly Popovici a frazat cîteva piese de d. Jacques Costin, iar d-ra Floria Capsali a interpretat în ritm
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Refuzul magistraturii critice. Eclectismul artist al unui „registrator” Prezent, sporadic, cu versuri în paginile Contimporanului, inclus în „antologia vorbită” a poeților români pe scena teatrului poetic „Insula”, Perpessicius a fost, practic, singurul critic interbelic important privit cu simpatie în mediile avangardiste. Brăilean, ca și Nae Ionescu;i Mihail Sebastian, viitorii colegi de la Cuvîntul anilor ’20, Dumitru Panaitescu a „intrat în literatură” alături de scriitorii grupărilor simboliste, novatoare; susținuse în 1910, la bacalaureat, o disertație despre poezia lui Ion Minulescu; audiase prelegerile despre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Le nouveau ésthetisme” al lui Adolphe Basler din penultimul Mercure de France. Sînt materiale și concluzii mai oportune ca oricînd” (Mențiuni critice III, ed. cit., p. 382). Sensibilitatea lui Perpessicius față de proza poetică i-a favorizat relativa deschidere către literatura avangardistă; această sensibilitate simbolistă va fi afirmată și în delimitările surprinzător de drastice (cel puțin în raport cu stilul său amabil) față de critica lui E. Lovinescu. Comentînd volumul IV din Istoria literaturii române contimporane, Evoluția prozei literare, cronicarul își exprima „regretul că un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
pînă la Bernard Shaw s-a înscris împotriva istoriei și a miturilor legendare”. Coerența internă, păstrarea unui oricît de relativ echilibru între tradiție și inovație, virtuozitatea compozițională sînt, pentru Perpessicius, virtuți estetice obligatorii, reclamate în toate comentariile sale asupra literaturii „avangardiste”. Ceva mai tîrziu, comentînd volumul „Ale vieții valuri”, schițe vesele, al lui Tudor Mușatescu („Mușătescu”), va elogia „două excelente momente de comedie peste cari ai impresia că a fluturat puțin aripa marii parodii a lui Urmuz” (idem., p. 474). Fantezismul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
cu aerul de copil teribil, cu spiritul lui iconoclast”, prozatorul convinge în măsura în care „binevoiește să șteargă vechile litere, și, cu creta în mînă, să adauge ici o lulea, dincolo o căciulă, animînd desenul, spre bucuria amatorilor de fantazie”. Volumul cel mai avangardist al scriitorului este, astfel, considerat a fi și cel mai reprezentativ în ordine valorică: „Toată literatura d-lui Ion Călugăru, vorbim de aceea care și-a precizat conturul de la Paradisul statistic încoace, trăiește (...) într-un cer de vis, de halucinație
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Camil Baltazar, dar și lui Francis Jammes. Unele observații critice asupra influențelor franceze din topică și a unei anumite „turnuri eliptice” în sintaxă („în românește nu are rădăcini”) vor fi reluate și în legătură cu alte volume ale autorului, mult mai pronunțat avangardiste. Perpessicius va fi și singurul critic interbelic de prim-plan ce va comenta (cu rezerve, e drept) placheta următoare a poetului, Colomba (Paris, 1927, Imprimerie „Union”, cu o copertă de Sonia Delaunay și două desene de Robert Delaunay). Rezervele sînt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Că poetul va fi urmărit altceva, și că mai ales a luat alt drum, iarăși se înțelege”. Observațiile privind caracterul centrifugal, neunitar, dizarmonic, fragmentarist al poemelor, dominate de imagini autonome ce se anihilează reciproc, scot la iveală distanța între poetica avangardistă, „centrifugă” și estetica prin excelență centripetă a „modernismului moderat”, de sorginte clasicizantă, îmbrățișată de critic. Iată încă un exemplu: „Colomba rămîne mai mult o suită de exerciții. Sînt gamele. Cît de neputincioase însă să urnească poemul din hîrtoapele tuturor versurilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de justificate rezerve la adresa lucrării Anarhismul poetic de Const. Emilian (comentariu în care nu ezită, totuși, să salute prima abordare serioasă a liricii noastre ultramoderne de către critica universitară), Perpessicius evită, din nou, o circumscriere mai precisă a poeziei moderniste sau avangardiste. Cu toate acestea, ceea ce foiletonistul îi reproșează discipolului mihaildragomirescian este confuzia tipologică: elementele denunțate drept „anarhice”, „exhibiționiste” și „deplasate” în poezia unor Vinea, Tzara sau Arghezi sînt, de fapt, mostre de virtuozitate modernă, de o intelectuală, elaborată expresivitate, iar cruzimile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
perioadă, la Contimporanul (unde publică eseuri despre autori moderniști, cel mai important fiind amplul comentariu despre romanul Ulysses al lui James Joyce) și co-director, în 1932, al revistei moderniste Ulise (alături de Em. Ungher) - a fost cel mai apropiat de literatura avangardistă dintre foiletoniștii noștri interbelici. În capitolul dedicat lui Boz din Études sur la littérature roumaine contemporaine, Ed. Corymbe, Paris, 1937, p. 172 (unde, nota bene, publică și un eseu despre onirismul kafkian al lui Urmuz!), Ion Biberi vede în el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Emil Manu are dreptate să vadă în ea o „stabilizare a avangardismului”; cele patru numere, apărute între 15 mai 1932 și 4 ianuarie 1937, nu au avut „o pondere în acțiunea de ruptură, de șoc a modernismului românesc de tip avangardist, ci mai mult în aceea de consolidare a cuceririlor moderniste”. Este de fapt o prelungire a defunctului Contimporanul către reprezentanții tinerei generații. Ilustrată cu desene „suprarealiste” de Elion, revista publică fragmente urmuziano-ezoterizante de Jonathan X. Uranus, fragmente de jurnal de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
privind imanența poeziei acestuia, al cărei principiu constitutiv refuză interpretarea (în sensul de descifrare): „Poemul — o criptografie, hieroglife al căror sens trebuiește căutat — dar nu încercați nici o interpretare, ci lăsați-vă, extatici, în prada valului cu legănări fără contenire”. Poetica avangardistă/suprarealistă (cu reverberații pînă la critica unor Susan Sontag sau Roland Barthes) este asumată astfel în „esența” ei. „Levitația poetică” a imaginilor lui Voronca trimite către „marele său concetățean întru viziune halucinantă, Marc Chagall”, iar „interpretarea” temei volumului Patmos luminează
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Refuzul atitudinii magisteriale se asociază deschiderii comprehensive, neexclusiviste către noile experiențe poetice. Multe dintre observațiile criticului de poezie au fost confirmate de exegeza postbelică. Lucian Boz merită, cel puțin sub acest aspect, recitit. Capitolul XIV. Efectul Urmuz și mitul precursorului avangardist. Aventurile receptării. De la „centrul marginii” la „periferia Centrului”. Un studiu de caz privind canonizarea critică a avangardei românești Evoluția receptării lui Urmuz - pentru mulți, „mitul fondator” al avangardei românești - poate fi considerată ca principalul indicator al asimilării avangardismului de către instituția
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
goale”, al schizofreniei, alienării, dezumanizării și negativității moderne, al impasului autodistructiv. Urmuz — pionierul-explorator de teritorii necunoscute ale spiritului, pînă la găurile negre ale antimateriei. În toate ipostazele, Urmuz apare sub specia absolutului — mitul romantic al geniului cunoaște astfel o metamorfoză avangardistă, sub semnul „infinitului mic”. De fapt, avem de-a face cu un „negativ” al Romantismului Înalt, o variantă răsturnată a acestuia. Urmuz devine astfel un profet al Nimicului, al arbitrariului metafizic și al vidului, al antiumanului, al apocalipsei derizorii și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
cu un „portret sintetic” al idolului, reprodus în clișeu, fără ca desenatorul să-și fi văzut modelul Contimporanul, dar mai ales Punct, începuseră deja de cîțiva ani recuperarea/publicarea scrierilor urmuziene, cu excepția „Fuchsiadei” și a bucății „Puțină metafizică și astronomie”. Mitizarea avangardistă, anunțată deja în Contimporanul, programatică în revista Urmuz a lui Geo Bogza (1928) și amplificată în revista unu condusă de Sașa Pană, însoțește prima editare în volum a textelor sale (în 1930, sub titlul Algazy & Grummer, la Editura Unu a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Cugler - se resimte, în doze variabile, de pe urma „efectului Urmuz” (critica va vorbi despre existența unui „urmuzianism” tipologic, oarecum ca în cazul balzacianismului, proustianismului sau gidismului...) Dar modelul urmuzian va fi asimilat, cu timpul, și de autori mai puțin sau deloc avangardiști. Arghezi din Cimitirul Buna-Vestire și Tablete din Țara de Kuty. Eugéne Ionesco și l-a revendicat drept precursor, alături de I.L. Caragiale și Jonathan X. Uranus. Afinități tipologice au fost identificate în portretistica „balzaciană” a prozatorului G. Călinescu. „Urmuzianismul” va fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Ciprian, V. Voiculescu sau M. Cruceanu) și coincidențe „revelatoare” (de ex.: cele relatate de T. Arghezi). Numai minunile mai lipsesc... Primii „convertiți” - critica modernistă interbelică Dincolo de fervoarea militant-hagiografică a emulilor, „Lectura paginilor urmuziene confirmă, în esență, observațiile și intuițiile descendenților avangardiști, care au pus cîteva accente exacte și prompte acolo unde critica „oficială” a ezitat ori s-a menținut, cu puține excepții, la suprafața textelor” (Ion Pop, Avangarda în literatura română, Ed. Minerva, 1990). În calitate de mărturisitori și apologeți, tinerii poeți „revoltați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
esență sofistică” manifestate prin relațiuni „absurde și totdeodată cu aparențe de corectitudine”. Criticul rămîne însă mereu la suprafața textului. Apropierea „jovialității” lui Urmuz de fumismele lui Alfred Jarry și Charles Cros, stabilită în „Curs...” (și deja loc comun al receptării avangardiste), e corectă; percepția rămîne totuși a unor simple „farse”, fără un sens mai adînc. Este subliniat, apoi, divorțul dintre „stil” și „semnificație” („mișcarea portretistică e cea academică, însă cuprinsul e absurd”), simularea atitudinii clasice fiind - Bergson dixit - generatoare de comic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Through the looking glass - And what Alice found there: „Numele meu înseamnă forma mea”. Sub zodia realismului socialist. Urmuz la index și... la pachet Prejudecățile călinesciene care au însoțit receptarea lui Urmuz sînt bine cunoscute. Unele dintre ele vizează spiritul avangardist în genere. În perioada dogmatică a anilor ’50, Călinescu va respinge atît scrierile lui Urmuz, cît și pe cele ale „transfugului” Eugen Ionescu, de pe poziții „optimiste”, realist-socialiste și - totodată - în numele clasicismului. Dar nu era oare jidanovismul o formă mutantă de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]