KorAP: Find »[drukola/base=barbar & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...39 40 41 ...89 >

2,211 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389

provinciile Africa și Asia. Acela era nesfârșitul Imperiu Roman, al cărui cetățean nu simțea că este și pe care fratele său îl apăra. Stând ghemuit, Valerius se întreba ce căuta acolo, atât de aproape de fratele său cel curajos și de barbarii aceia care erau în stare să-i ia viața la fel de repede ca și cum ar fi scos un dinte. Acela era drumul pe care i-l rezervase destinul? — Tot acolo sunt? — Da. Sunt foarte mulți. Ar trebui să-l prevenim pe fratele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Spre miazăzi? - Antonius bătu cu degetele în masă. Nu mai e nimic de cules în partea aceea, știi prea bine. M-aș întoarce cu carele goale. — Există două posibilități. Să-ți explic? — Le știu. Una e să-i atacăm pe barbarii aceia care de mai multe săptămâni se ascund în gropile din pământ. Cealaltă e să stăm aici, pe loc. Țin să-ți aduc aminte că aveam o alianță cu quazii... un pact pe care noi l-am respectat. Numai că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Am ordonat deja fortificarea castrului. Dacă vrem să atacăm, trebuie să folosim întreaga legiune, și tu știi cât durează și câte vieți omenești costă războiul. În plus, nu am primit de la Galba un ordin cu privire la eventuale acțiuni de război împotriva barbarilor. Ești înțelept, generale - Antonius își impuse să aibă un ton respectuos. Dar prea multă prudență îi face pe generali și pe soldați să se simtă frustrați, provocând discordii și proastă dispoziție. — Sinceritatea ta mă liniștește. Însă îți repet că un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
înțelegere dintre Romulus și Marte? Pui prea multe întrebări, centurionule, zâmbi Antonius. În ce mă privește, ca soldat am respectat întotdeauna înțelegerea dintre Romulus și Marte. Dacă ai fi tu la comanda legiunii, i-ai fi alungat de mult pe barbarii ăia - Errius puse mâna pe botul calului. Nu-i așa? În loc de răspuns, Antonius arătă spre signum manipularis pe care un signifer îl ducea sus, deasupra capetelor soldaților care mărșăluiau. Soarele strălucea pe mâna de fier argintat aplicată la capătul bățului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
în care am luptat împreună? Am interpretat vreodată greșit sunetele trâmbiței? Era foarte orgolios acel signifer, care acum îi arunca lui Antonius priviri arțăgoase. — Dar soldații tăi or să mă apere cum trebuie? Ultima oară, puțin a lipsit ca un barbar să-mi ia gâtul. — Te vor apăra, stai liniștit, răspunse Antonius. Soldații săi aveau să se străduiască să nu-l piardă din ochi pe signifer, punctul de referință pentru toate operațiunile ofensive sau defensive - prin urmare, era cel de care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Antonius din Hispania Tarraconensis, unde se născuse, când Legiunea a șaptea Galbiana fusese transferată în Pannonia. Ca să-l urmeze pe Antonius, își luase adio de la marea cea caldă, de la soarele și de la frumoasele femei hispanice și începuse să lupte cu barbarii care mânacu carne uscată, dormeau în noroi și se ungeau cu grăsime pentru a se apăra de frig. — Dar... Iartă-mi îndrăzneala, Antonius, ți-ai pierdut oare memoria? Știi doar ce i s-a întâmplat lui Rubellius Glaucus acum câteva

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
ne apăra, Antonius. Nu ne vor lăsa să plecăm, după ce vom umple carele. — Nu vom pleca. Vom lupta cu ei. Centurionul rămase tăcut, observându-l pe tribunul care privea linia întunecată a pădurii, încercând parcă să-și dea seama câți barbari erau ascunși după copaci, în spatele tufișurilor sau culcați la pământ. Ce strategie vei folosi? întrebă Errius în cele din urmă. Vom folosi chiar strategia lor. Îi vom bloca în ieslea găinilor. Antonius sări jos de pe cal, apucă frâul și i

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
vor intra în pădurea aceea de pari ascuțiți împinși de oamenii care formează frontul... Să zicem, o sută cincizeci de picioare de front, deci șaizeci de soldați... Douăzeci vor sta în spatele celor două șanțuri laterale, gata să se arunce asupra barbarilor care vor rămâne prinși în castrapila. — Și ceilalți optzeci de oameni? E o centurie întreagă, Antonius! — Vor aștepta semnalul meu în spatele celor trei linii ale frontului principal... În fundul pâlniei, pricepi? Vor tăia în două rândurile dușmanilor, care vor fi lungi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
fi mai mulți... Vom reuși, ai să vezi. Urcă pe cal. Castrul era acum departe, în urmă. Se uită la oamenii săi, care continuau să înainteze. Scrută din nou pădurea și dealul. Simțea că acolo, printre copaci, la poalele dealului, barbarii îl urmăreau, deși nimic nu trăda prezența lor. Se apropie de manipul și ordonă o schimbare de direcție, îndeptându-se spre pădure. 11 — Vin chiar încoace, șopti Valerius. — Nu-ți dai seama că vântul bate spre noi? Vântul duce cuvintele noastre

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Nu-ți dai seama că vântul bate spre noi? Vântul duce cuvintele noastre... Quazii nu au cum să ne audă - răspunse Titus cu voce tare. Și cu atât mai puțin romanii. Privi spre stânga. Știa că în partea aceea mișunau barbarii, dar deocamdată nu se vedea nici unul, căci erau ascunși bine. Am putea să le ieșim soldaților în întâmpinare... Să-i avertizăm... Cel călare e fratele meu. I-am putea avertiza că... — Încetează! Nu avem timp. Dacă ne mișcăm de aici

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
auzul urletelor lor, Valerius îngheță. Îi văzu pe cei care se ocupau de care cum vărsau conținutul coșurilor... Nu erau sfecle și napi, ci pământ. Îl turnară de-a lungul celor două șanțuri, formând două bariere. Ca să treacă peste ele, barbarii trebuiau să sară. — Uite capcana! - agitat, Titus arătă spre un grup de soldați care luau din care castrapila scurte și ascuțite și alergau repede spre cele două valuri de pământ. Quazii urlau, ridicând armele spre cer. Nu-și dădeau seama

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
din fundul pâlniei. Celălalt centurion dirija liniile din față. — Valete! strigă Antonius, ridicându-se în scări. Valerius îl văzu pe centurion întorcându-se spre Antonius. — Și zici că ăsta-i un manipul pentru aprovizionare? îl auzi râzând. Îi răspunseră strigătele barbarilor. Quazii goneau cu toții spre frontul roman; erau vreo patru sute împotriva celor o sută șaizeci de soldați care îi așteptau impasibili, nemișcați, liniștiți ca niște feline. Era liniștea furiei gata să explodeze. Sub privirea hipnotizată a lui Valerius și a tovarășului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Valerius și a tovarășului său, genieri rezistară ciocnirii cu barbarii, reușind să-și mențină pozițiile. Înaintară puțin, ca și cum spaima de a fi călcați în picioare de uriașii aceia le-ar fi dat avânt. Lupta dintre soldații din prima linie și barbari deveni crâncenă. În curând, sângele îmbiba pământul. Strigătele războinice ale barbarilor... Urletele sfâșietoare ale răniților, țipetele muribunzilor, strigătele celor ce reușeau să ucidă și să se salveze... Linia, linia! exclamă centurionul aflat lângă cele trei rânduri paralele ale frontului; se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
să-și mențină pozițiile. Înaintară puțin, ca și cum spaima de a fi călcați în picioare de uriașii aceia le-ar fi dat avânt. Lupta dintre soldații din prima linie și barbari deveni crâncenă. În curând, sângele îmbiba pământul. Strigătele războinice ale barbarilor... Urletele sfâșietoare ale răniților, țipetele muribunzilor, strigătele celor ce reușeau să ucidă și să se salveze... Linia, linia! exclamă centurionul aflat lângă cele trei rânduri paralele ale frontului; se adresa soldaților din a doua linie, care nu luptau. Ghidându-se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
a treia, cei ce luptaseră în prima linie își trăgeau răsuflarea. — Ia-mă de aici... Un soldat rănit, plin de sânge, se întoarse spre cel aflat în spatele său. Îndată, printr-o mișcare a balteus-ului, fu tras în spate, înainte ca barbarii să-l ucidă. Fu dus în spatele liniilor, la adăpost, de un soldat din coloana sa. — Mă duc să-l îngrijesc, izbucni Valerius. Plec. Titus îl opri: — Nu te mișca. Valerius se ghemui la loc și văzu cum quazii, în încercarea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
păianjen între vârfurile ascuțite înfipte în pământ, căzând în ele. Alții, împinși din spate de tovarășii lor, încercau să evite vârfurile, însă deveneau o țintă pentru pila cu vârful lung, îngust și implacabil. Pila străpungeau scuturile de lemn ale germanilor, barbarii aruncau scuturile și rămâneau fără apărare în labirintul de frânghii și vârfuri ascuțite. Încercau să scape din capcană, se împotmoleau în noroi și dădeau peste castrapila, pradă scuturilor soldaților. Sfârșeau sub tăișul lor. De sus, cei doi bărbați ascunși în spatele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
fără apărare în labirintul de frânghii și vârfuri ascuțite. Încercau să scape din capcană, se împotmoleau în noroi și dădeau peste castrapila, pradă scuturilor soldaților. Sfârșeau sub tăișul lor. De sus, cei doi bărbați ascunși în spatele stâncii văzură venind alți barbari care strigau și își roteau armele deasupra capetelor. Ca să evite scuturile și castrapila, se deplasau pe exteriorul pâlniei. Săreau peste cadavre și peste membrele tăiate și împrăștiate în zăpada plină de sânge. 12 Antonius își ținea calul în spatele centuriei din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
de capete - răneau fețele, trupurile și picioarele dușmanilor. Antonius galopa printre oamenii săi și, cu glas puternic, îi îndemna, îi încuraja rotindu-și spada, înfigând-o în piepul vreunui quad sau tăind gâtul altuia care încerca să ucidă un soldat. Barbarii care încercau să se sustragă lentei și implacabilei manevre romane nu reușeau să se apere, fiind prinși între soldați și propriii tovarăși. Puținii care înțelegeau ce se întâmplă se îndreptau spre laturi, ca să nu fie loviți de centuria care înainta

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
erau dezorientați, încercuiți. După schimbarea direcției, centuria din fundul pâlniei se împărți în două, gata să-i zdrobească pe quazi de zidul genierilor și de valurile de pământ; soldații se mișcau cu ușurință prin zăpadă, prin sânge și printre cadavre. Barbarii ezitau, nehotărâți dacă să înfrunte încă o dată dușmanul sau să fugă... Deodată se înălță un glas triumfător: — N-o să stau din nou de pază... Dacă nu-mi dau lorica după miracolul ăsta al lui Antonius Primus... jur că dezertez! Soldatul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
transformaseră Roma în Imperiu. Se gândi că epoca acelor bătălii fantastice ar fi trebuit să se încheie acolo, pe câmpia pustie, unde un manipul de soldați care încă mai credeau în curajul lui Marte reușise să învingă o hoardă de barbari mult superioară ca număr. În ținutul acela de pe Danubius, la granița care separa Imperiul, cu orașele sale splendide, podurile și străzile sale, de un continent sălbatic, alcătuit din păduri și populat de triburi - acolo, în ținutul acela, în ziua aceea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
făceau din armată un templu. Nici un soldat nu avea să mai facă deosebire între curaj și brutalitate. Sfâșiat de lupte interne, Imperiul avea să se frângă. Soldatul avea să ajungă un simplu paznic de graniță sau un instrument în timpul raziilor. Barbarii aveau să invadeze lumea. Epoca marilor cuceriri se încheia cu scena aceea, care se anima din nou în fața ochilor lui Antonius, în fulgerele ultimelor lovituri ale armelor soldaților, în strigătele quazilor muribunzi și ale celor care fugeau. Antonius scutură din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
simți cum i se pune un nod în gât. Strânse din dinți și își lăsă capul în piept, fixând hoarda din fața lui. Trecu repede gladius-ul în mâna stângă și făcu un pas în spate, pentru a le da de înțeles barbarilor că îi aștepta, înainte să-și înceapă fuga prin pădure. Quazii înaintară. Antonius duse la gură fistula de aramă pe care o avea la gât, scoase câteva sunete, unele ascuțite, altele grave, apoi începu să alerge de-a lungul marginii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
grăsimii cu care își ungeau brațele și picioarele dezgolite, și îi obligă să se așeze în semicerc în jurul lui. Antonius se îndreptă fulgerător spre stânga, lăsându-i pe unii în dreapta, prea departe ca să-l poată ataca. Se năpusti asupra primului barbar din semicerc. Quadul masiv ridică spre cer securea de tăiat lemne, dar Antonius fu mai rapid. Fandă spre dreapta, ajungând între el și penultimul din semicerc. Colosul se întoarse, dar, înainte să abată securea asupra lui, fu lovit de scutul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
se ridică, asurzit de strigătele rănitului care se prăbușea cu tendoanele tăiate. Își reluă cursa, îndreptându-se spre un nou adversar. Ridică scutul, se feri de securea acestuia, împlântă sica, apoi o luă din nou la fugă. Îi făcuse pe barbari să vină aproape de marginea pădurii, astfel încât să poată fi atacați de soldații care urmau să vină. Dar unde erau soldații? Calculase toate mișcările, numai că soldații săi dispăruseră. Continuă să alerge, urmărit de quazi. Acum se afla în mijlocul luminișului, neavând

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
astfel încât să poată fi atacați de soldații care urmau să vină. Dar unde erau soldații? Calculase toate mișcările, numai că soldații săi dispăruseră. Continuă să alerge, urmărit de quazi. Acum se afla în mijlocul luminișului, neavând pe unde să scape. Doi barbari îl atacară; o luă repede spre dreapta. Primul adversar se lovi de cel de-al doilea, care se dezechilibră, îngăduindu-i lui Antonius să împingă înainte scutul. Lovi de două ori scurt cu sica, în timp ce rănea fața primului adversar cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]