1,905 matches
-
a doua, prezentarea teatrului ca "școală de moravuri", cu susținerea respectării celor trei unități sau a formei în versuri. Însă, ar fi greșit să considerăm că Muratori nu face decât să vehiculeze aceleași principii în haine noi, căci dincolo de matricea clasicismului, care, de altfel, nu este deloc redundantă pentru spațiul cultural italian, se observă elemente originale, care marchează o diferențiere atât de pregnantă de doctrina secolului al XVII-lea încât s-a vorbit chiar despre o "evadare din clasicism"179 (Ion
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
dincolo de matricea clasicismului, care, de altfel, nu este deloc redundantă pentru spațiul cultural italian, se observă elemente originale, care marchează o diferențiere atât de pregnantă de doctrina secolului al XVII-lea încât s-a vorbit chiar despre o "evadare din clasicism"179 (Ion Constantinescu) sau de o anticipare a romantismului 180 (J.G. Robertson). Aceste "ieșiri din rând" sunt evidente în fragmente precum cel privitor la scopul artistului: "...el trebuie să reliefeze cu putere Natura în deprinderile, faptele, înscrierile și în toate
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
ei mai diforme și mai ridicole, într-un cuvânt mai evidențiate în însușirile lor decât obișnuiește aceasta să ni le înfățișeze." În ce măsură această îngroșare a caracteristicilor mai este clasică? Nu reprezintă aceasta o îndepărtare de claritatea și esențializarea propovăduite de clasicism? În această ordine de idei, definiția dată bunului gust stă sub semnul aceleiași îmbinări oximoronice: "Capacitatea Intelectului nostru de a judeca potrivit regulilor, și de a cunoaște ce este Bun, ce este Frumos și ce este Diform se numește în
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
volum vizează originea, evoluția și esența poeziei, pentru ca următorul să se axeze pe cele două funcții importante ale acesteia delectarea și instruirea. A treia carte este dedicată genului dramatic, iar ultima, poemului epic. Definirea poeziei se face respectându-se coordonatele clasicismului privitoare la imitația naturii în ceea ce are aceasta universal, accentuându-se totodată importanța acelui utile dulci impus de Horațiu și perpetuat apoi de textele doctrinare clasice. Poezia este privită drept "fiica filosofiei morale", sintagmă ce este preluată de la Muratori, ale
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
se înscriu raporturile stabilite între imaginație și rațiune sau propovăduirea regulii celor trei unități. Ca și în cazul celorlalți teoreticieni ai secolului al XVIII-lea, meritele lui Ignacio de Luzán nu trebuie nicidecum diminuate prin prisma unei raportări epigonice la clasicismul francez. Ceea ce a făcut el, și toți ceilalți avuți în vedere aici, nu a fost doar să propună imitarea modelului galic, ci să ducă o luptă crâncenă împotriva haosului și a nonvalorii. Cu o erudiție de invidiat, cunoscând limbile clasice
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
a impus principiile datorită faptului că a aparținut unui moment de stabilitate, pe când toți cei care l-au urmat au trebuit să-și construiască edificiile teoretice pe nisipurile mișcătoare ale unei epoci de tranziție, după cum sugera și Henri Peyre: "orice clasicism este... un moment fericit de echilibru, instabil prin forța lucrurilor. Orice clasicism este, în mod necesar, scurt, căci el este un timp de oprire. El presupune un abandon al acumulării pe care o utilizează și o organizează pentru a ridica
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
pe când toți cei care l-au urmat au trebuit să-și construiască edificiile teoretice pe nisipurile mișcătoare ale unei epoci de tranziție, după cum sugera și Henri Peyre: "orice clasicism este... un moment fericit de echilibru, instabil prin forța lucrurilor. Orice clasicism este, în mod necesar, scurt, căci el este un timp de oprire. El presupune un abandon al acumulării pe care o utilizează și o organizează pentru a ridica un edificiu armonios."187 Neoclasicismele secolului al XVIII-lea trebuie privite din
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
acestea nu au produs capodopere și nici nu au deviat decisiv cursul literaturii de care aparțineau. În toată Europa acestea au fost așadar formule cerebrale, impuse prin prisma dorinței pragmatice de reconstruire a miracolului francez, așa cum observa Paul Hazard: "Persistența clasicismului [...] nu provine numai din forța fatală a modelelor ilustre, din strălucirea aureolelor, din lenea oamenilor care tind să reînceapă ceea ce a reușit odată; ea implică o logică, o complicitate, un consimțământ. Ea este o rezultantă a ordinii pe care rațiunea
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
P. Cornea: imitarea Apusului se făcea în paralel cu impunerea naționalismului și valorificarea tradițiilor; dezamăgirea cauzată de realitățile istorice coexista cu exaltarea dată de idealuri etc.194 În acest context general (și doar în acest context!) nu este paradoxală conviețuirea clasicismului cu romantismul, două curente care, în liniile lor de forță, se situează pe poziții total opuse. Explicația unei astfel de îmbinări oximoronice a fost căutată de numeroși cercetători în diverse direcții de la raportarea la contextul european și la maniera generală
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
granițe clare și irefutabile. Trecerea de la un curent la altul, afirma Vicu Mândra, sintetizând la rândul său concluziile unor exegeți străini, a presupus existența unor perioade complexe, de amestec, care au dus, spre exemplu la o "coexistență dinamică"195 a clasicismului cu romantismul în literatura universală de după 1780. În spiritul lui G. Călinescu, ce susținea imposibilitatea despărțirii radicale a curentelor 196, se afirmă în continuare, că doar excesele didacticiste pot duce la o delimitare în secvențe unitare a perioadei moderne în
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
planul ideologiei estetice un acord general în ceea ce privește misiunea artistului, rolul educativ al artei, dezvoltarea tuturor genurilor și speciilor literare.201 Dincolo însă de aceste coordonate de suprafață, în adâncuri, apele sunt mult mai tulburi, opțiunile particulare oscilând între romantism și clasicism, după cum am mai afirmat. Ceea ce complică însă și mai mult lucrurile, ducând la nuanțări nesfârșite, este faptul că absența coerenței ideologice nu este numai la nivel general, ci și în interiorul sistemului de convingeri particularizate ale fiecăruia dintre scriitorii și teoreticienii
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
influențele romantice pe care scriitorii epocii nu puteau sub nici o formă să le ignore. În fapt, ambele paradigme au reprezentat mai mult haine de împrumut pentru o literatură care nu le-a resimțit profund ontologic pe nici una din ele. Desigur, clasicismul în forma sa vie și concentrată nu s-a manifestat decât în literatura franceză a secolului al XVII-lea, restul reprezentărilor europene constituind doar ecouri, mai puternice sau mai slabe, însă neegalând niciodată originalul. În acest sens, admirația profundă a
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
niciodată originalul. În acest sens, admirația profundă a pașoptiștilor pentru marile figuri clasice mai ales Boileau -, transpunerea fragmentată a câtorva principii ale acestei ideologii sau cultivarea unora din speciile literare specifice curentului, nu ar putea justifica pe deplin existența unui clasicism românesc. De altfel, majoritatea cercetătorilor s-au ferit de o astfel de formulare, preferând, mai degrabă, sintagme de felul "elemente clasice" sau "manifestări clasice". Dim. Păcurariu își întitulează amplul său studiu despre acest aspect Clasicism și tendințe clasice în literatura
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
justifica pe deplin existența unui clasicism românesc. De altfel, majoritatea cercetătorilor s-au ferit de o astfel de formulare, preferând, mai degrabă, sintagme de felul "elemente clasice" sau "manifestări clasice". Dim. Păcurariu își întitulează amplul său studiu despre acest aspect Clasicism și tendințe clasice în literatura română ceea ce sugerează, totuși, ideea unei preluări, fără a se constitui într-o ideologie unitară. La acest critic întâlnim formularea "direcție clasică" cu privire la manifestările din epoca pașoptistă. Este, de altfel, unul dintre puținii autori care
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
română ceea ce sugerează, totuși, ideea unei preluări, fără a se constitui într-o ideologie unitară. La acest critic întâlnim formularea "direcție clasică" cu privire la manifestările din epoca pașoptistă. Este, de altfel, unul dintre puținii autori care analizează această epocă din perspectiva clasicismului, restul exegeților preferând unghiul de vedere romantic. Astfel, majoritatea lucrărilor dedicate pașoptismului subsumează această etapă romantismului românesc, atrăgându-se totuși atenția asupra interferențelor clasice. Sintetizând, se vorbește despre un romantism românesc însă nu și despre un clasicism românesc, deși mărturisirile
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
epocă din perspectiva clasicismului, restul exegeților preferând unghiul de vedere romantic. Astfel, majoritatea lucrărilor dedicate pașoptismului subsumează această etapă romantismului românesc, atrăgându-se totuși atenția asupra interferențelor clasice. Sintetizând, se vorbește despre un romantism românesc însă nu și despre un clasicism românesc, deși mărturisirile de credință la nivel teoretic ar înclina balanța net în favoarea folosirii și a acestui termen. Cu toate acestea, după cum am mai sugerat, prezența disparată a elementelor clasice, lipsa unității ideologice și conceptuale fac să fie îndreptățită absența
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
deși mărturisirile de credință la nivel teoretic ar înclina balanța net în favoarea folosirii și a acestui termen. Cu toate acestea, după cum am mai sugerat, prezența disparată a elementelor clasice, lipsa unității ideologice și conceptuale fac să fie îndreptățită absența sintagmei clasicism românesc. Din acest punct de vedere ar fi preferabil termenul de neoclasicism care ilustrează prin prefixul neo o prelucrare ulterioară, impură a curentului original. Este aceeași părere pe care o exprimă și Paul Cornea sugerând că "clasicismul subzistă, dar nu
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
îndreptățită absența sintagmei clasicism românesc. Din acest punct de vedere ar fi preferabil termenul de neoclasicism care ilustrează prin prefixul neo o prelucrare ulterioară, impură a curentului original. Este aceeași părere pe care o exprimă și Paul Cornea sugerând că "clasicismul subzistă, dar nu în calitate de "curent", ci sub formă de "modalități" sau genuri, așadar, ca tip de stilizare artistică nu ca viziune existențială."204 Pe de altă parte, însă, nici romantismul nu a fost resimțit organic, după cum arăta Șerban Cioculescu: "Experiența
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
axându-se pe apologia modelului asumat sau pe dezvoltarea unor principii generale, cum este cazul Introducției la Dacia literară care a fost perceput drept manifest al romantismului românesc, dar care nu-și constituie corpusul ideologic prin raportare polemică directă la clasicism. Făcând o sinteză a variatelor explicații enumerate anterior, putem afirma că fenomenul coexistenței elementelor romantice cu cele clasice este unul de o complexitate sporită, implicând diverse nuanțări. Din acest motiv, o disociere netă între cele două tendințe, o trasare riguroasă
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
și-au exprimat clar adeziunea la ideologia clasică Gheorghe Asachi, Grigore Alexandrescu, Ion Heliade Rădulescu, Alexandru Odobescu, Timotei Cipariu etc., iar într-un capitol separat, vom avea în vedere principalele teoretizări în ceea ce privește arta dramatică, unul din punctele de bază ale clasicismului. IV.2. Gheorghe Asachi Personalitate oarecum anacronică față de restul pașoptiștilor prin diferența de vârstă (avea deja 60 de ani la Revoluția din 1848), dar și prin atitudinea negativă în ceea ce privește elanurile revoluționare și unioniste, Gheorghe Asachi rămâne, totuși, unul din reperele
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
același titlu: "Omul literat este acela a cărui meserie îl îndatorează a cultiva a sa minte spre a putea spori cunoștința altora"211 Această raportare oarecum altruistă la Celălalt, subsumată unei finalități educative ține, de asemenea, de viziunea ontologică a clasicismului. De altfel, în același articol publicat în Albina în 1839, Asachi reia importanța modelelor și a valorificării ideilor clasice, mai ales ale Antichității. Exemplele pe care Asachi le socotește demne de urmat sunt, bineînțeles, din aceeași sferă: Virgiliu, Racine etc.
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
de factură romantică. Însă, dacă despărțirea apelor în ceea ce privește concretizarea este-tică a unei tendințe sau a alteia la nivelul operei poetului muntean s-a făcut deja în studii importante cum ar fi cel al lui Eugen Simion Dimineața poeților -, Dim. Păcurariu Clasicism și tendințe clasice în literatura română etc., principiile sale artistice mărturisite, într-o formă sau alta, au fost mai puțin cercetate, deși merită toată atenția. În prefața la volumul Suvenire și impresii. Epistole și fabule, publicat în 1847, Grigore Alexandrescu
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
influență a romantismului. În orice caz, proteismul marelui pașoptist a dus la controverse ulterioare în ceea ce privește încadrarea sa. D. Popovici îl consideră mai mult un clasic cu interferențe romantice, pe când ulterior, Paul Cornea îl va desemna un romantic care a perceput clasicismul doar în liniile sale generale 216. Această ultimă perspectivă este, de altfel, cea mai des întâlnită în studiile critice sau istoriile literare unde Heliade figurează printre reprezentanții de seamă ai romantismului românesc. Cu toate acestea, lectura atentă a teoretizărilor scriitorului
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
observă, criteriile unei opere ideale în viziunea lui Heliade privesc în primul rând subsumarea acesteia unui scop moralizator sau surprinderea universalului, criterii profund clasice. Având în vedere aceste linii directoare, se poate atesta faptul că Heliade și-a însușit totuși clasicismul cel puțin la nivel teoretic în resorturile sale profunde. De altfel, esența articolului o constituie încercarea interesantă de analiză a propriilor poezii menționate în titlu cu scopul de a le clarifica pe deplin semnificațiile. Această teamă de echivoc corespunde până la
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
o afiliere tacită, după cum aceeași semnificație o are invocarea drept autoritate absolută pe Boileau în articolul Poezia, în care era analizată creația literară a lui Cezar Bolliac. Deși articolul în sine este laudativ și încurajator, această trimitere finală la mentorul clasicismului francez în contextul unei observații cu privire la o mai mare îngrijire a limbii poetice, declanșează furia oarecum exagerată a lui Bolliac, care concretizează, cu acest prilej una din puținele diatribe explicite împotriva clasicismului sau, mai precis, împotriva regulilor, după cum am mai
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]