KorAP: Find »[drukola/base=clinician & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...39 40 41 ...45 >

1,102 matches

Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319

între 1950 și 1965 aproximativ. Incepând cu anul 1965, terapia comportamentală există în mod oficial. Ea cunoaște o expansiune rapidă pentru care stau mărturie articolele, asociațiile, revistele, congresele, cărțile care se multiplică într-un ritm impresionant. Multe publicații sunt opera clinicienilor entuziaști dar neexperimentați, ale căror texte trădează uneori o lipsă supărătoare de formare în domeniu. Alte scrieri adoptă tonul pasionat al polemicii pentru a desființa, cu argumente stângace uneori, modelul medical introdus în psihopatologie prin intermediul psihanalizei. Pentru a constata noi

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
expuneri, previne subiectul că acesta trebuie să fie atent să suprime toate evitările subtile care pot apare, uneori, fără știrea sa. Două noi tehnici de expunere In ultimii câțiva ani, două noi tehnici bazate pe expunere au atras atenția atât clinicienilor cât și cercetătorilor. EMDR „Desensibilizarea și reprogramarea cu ajutorul mișcărilor oculare” este o formă de expunere prin care se cere subiectului să vizualizeze imagini negative, să-și fixeze atenția asupra reacțiilor fiziologice provocate de acestea, cât și asupra gândurilor care le

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
producerea acestui comportament și a semnalat motivul întăririi sale. Abordarea operantă Dacă este important să cunoaștem modul în care un comportament a fost însușit, este la fel de necesar să știm în ce fel și prin ce variabile este menținut acesta. Interesul clinicianului se îndreaptă deci, mai întâi, asupra fluxului actual cu care este emis un comportament, ceea ce nu se poate realiza decât printr-un examen atent al contingențelor prezente de întărire. Din perspectiva skinneriană, sarcina terapeutului constă, într-o primă etapă, în

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
primă etapă, în identificarea agenților care mențin comportamentul inadaptat; ulterior, în modificarea contingențelor mediului, astfel încât comportamentul să fie controlat într-o manieră nouă, sau în obținerea unor întăriri pornind de la comportamente mai adaptate. O analiză precisă a contingențelor întăririi permite clinicianului să obțină o modificare favorabilă a comportamentului în numeroase cazuri. Uneori, acesta are probleme legate de complexitatea contingențelor. Astfel, se poate întâmpla ca un deficit înăscut sau dobândit ce se manifestă în comportament să provoace o incapacitatea a subiectului de

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
în acest context, asupra faptului că noi nu suntem, în general, decât puțin sensibili la consecințele concrete ale comportamentelor noastre, în afară de cazul în care observăm, în mod foarte conștient, relația care există între evenimente, ceea ce, în general, nu este cazul. Clinicianul știe, într-adevăr, care poate fi schimbarea comportamentală pe care o poate declanșa cu brutalitate pacientului prin simpla evidențiere a relațiilor de cauzalitate dintre antecedentele și consecințele comportamentelor sale. „Credința greșită” în unele interrelații poate susține mult timp diferite comportamente

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
repede ca fiind prea limitate. Această situație se datorează faptului că analiza experimentală a comportamentului n-a putut să dezvolte în manieră empirică o terapie adecvată a proceselor cognitive. Cu siguranță, lucrarea lui Skinner asupra limbajului ar fi putut îndemna clinicienii să dezvolte tehnici aplicabile în clinică. Mult prea teoretică, probabil, această lucrare a rămas, în general, neobservată în domeniul practicii clinice. Primul model cognitiv interesant este, fără îndoială, acela al lui Bandura. Fondată pe cercetări empirice precise, teoria lui Bandura

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
model se datorează, pe de o parte, faptului că, așa cum s-a întâmplat cu Wolpe într-un alt domeniu, acesta oferea în mod direct terapeuților o metodă terapeutică detaliată și, pe de altă parte, faptului că venea în întâmpinarea dorinței clinicienilor de a se ocupa de gânduri, de spirit, evitând astfel criticile acide ale psihanaliștilor care îi acuzau că ar confunda ființa umană cu porumbeii și șoarecii laboratoarelor behavioriste. S-a uitat faptul că tratamentul depresiei, primul obiect de studiu al

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
acesta le-a adus modelului cognitiv dominant în cadrul terapiilor cognitive și comportamentale. Hayes amintește că principiul întăririi se situează la interfața dintre acțiune și contextul său, reunind astfel variabile dependente (comportamentul) și variabile independente (contextul) într-o singură unitate. Atunci când clinicianul aplică conceptul pentru a schimba comportamentul (motor, emoțional și cognitiv), unele variabile independente specifice pot fi manipulate și se poate constata efectul acestei manipulări. Este principiul de bază al primului val al terapiilor cognitive și comportamentale. Ori nu așa se

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
terapiilor cognitive și comportamentale. Ori nu așa se petrec lucrurile în cazul modelelor cognitive utilizate în clinică. Astfel, dacă, de exemplu, dorim să modificăm o schemă - variabila dependentă - , modelul nu precizează care sunt variabilele independente asupra cărora trebuie să acționeze clinicianul pentru a obține schimbarea. Pentru a încerca să umple acest vid, psihologia cognitivă clinică a trebuit să-și creeze propriile sale variabile independente cum ar fi suprageneralizarea, cognițiile iraționale, etc. care n-au nici o legătură cu științele cognitive de bază

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
mai puțin timp. Cererea se situează întotdeauna în cadrul unei „teorii” personale, mai mult sau mai puțin explicită, asupra naturii și cauzei care a generat problema, asupra persistenței sale în absența sau în pofida unor tentative de soluționare. Chiar de la începutul relației, clinicianul își pune întrebări, și el de asemenea, în legătură cu natura și cauzele problemei prezentate, înainte de a propune soluții specifice. Intrebările sale se înscriu în cadrul unui demers diagnostic care are ca obiect: - culegerea datelor (anamneza); - formularea ipotezelor explicative; - elaborarea unei strategii de

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
claritate; - evaluarea efectelor tratamentului. Fiecare etapă implică o activitate cognitivă de prelucrare a informațiilor ale cărei concluzii determină natura și modalitățile de lucru în etapa următoare. Această activitate este modulată de „ideile a priori”, de raționamentul și modelele teoretice ale clinicianului. Toate aceste date particulare au drept consecință preferința pentru anumite fapte sau pentru identificarea altora asemănătoare. Pornind de la unele dintre aceste fapte, clinicianul formulează ipoteze explicative congruente cu unul sau altul dintre modelele teoretice. Demersul diagnostic și raționamentul clinic sunt

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
în etapa următoare. Această activitate este modulată de „ideile a priori”, de raționamentul și modelele teoretice ale clinicianului. Toate aceste date particulare au drept consecință preferința pentru anumite fapte sau pentru identificarea altora asemănătoare. Pornind de la unele dintre aceste fapte, clinicianul formulează ipoteze explicative congruente cu unul sau altul dintre modelele teoretice. Demersul diagnostic și raționamentul clinic sunt, deci, influențate de o multitudine de factori legați de cadrul conceptual, metodologic și teoretic al clinicianului, dar și de experiența sa clinică (factuală

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
asemănătoare. Pornind de la unele dintre aceste fapte, clinicianul formulează ipoteze explicative congruente cu unul sau altul dintre modelele teoretice. Demersul diagnostic și raționamentul clinic sunt, deci, influențate de o multitudine de factori legați de cadrul conceptual, metodologic și teoretic al clinicianului, dar și de experiența sa clinică (factuală), de trăsăturile sale individuale și de mediul său sociocultural. In prezent, studiul și analiza problemelor de sănătate mentală se bazează sau se inspiră din trei abordări: - abordarea medicală, - abordarea psihodinamică, - abordarea cognitiv-comportamentală. Toate

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
sau stării psihopatologice subiacente. Evaluarea critică înseamnă, adesea, compararea efectelor unuia sau a mai multor tratamente diferite (farmacologice/psihosociale) la subiecți regrupați sub o etichetă generică. Confruntate cu problemele unui subiect anume, clasificările nosologice și comparațiile statistice nu ajută deloc clinicianul în analizarea lor, în luarea unei decizii terapeutice și în individualizarea unui tratament. Abordarea psihodinamică Principiile abordării psihodinamice Abordarea psihodinamică se sprijină pe unul sau altul dintre corpusurile teoretice propunând o înțelegere globală a funcționării normale și patologice a psihismului

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
subiect și pentru transformarea sa, deoarece aceasta privește eficiența metodei și gradul său de adecvare, pertinența analizei și a ipotezelor. Ea provoacă, în mod evident, dezbateri asupra naturii și calității criteriilor evaluative. Ea se dovedește utilă în aceeași măsură și clinicianului, pentru a-i întări spiritul critic, a-i îmbogăți cunoștințele și pentru a-i amplifica competența. Astfel, acesta poate evita ceea ce îl speria pe Eysenck: „în absența unui control care l-ar obliga să-și dea seama de numeroasele sale

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
a-i întări spiritul critic, a-i îmbogăți cunoștințele și pentru a-i amplifica competența. Astfel, acesta poate evita ceea ce îl speria pe Eysenck: „în absența unui control care l-ar obliga să-și dea seama de numeroasele sale eșecuri, clinicianul va deveni din ce în ce mai convins de omnisciența sa și de îndemânarea sa cvasi divine”. Discuții Demersul diagnostic în terapiile cognitiv-comportamentale se bazează pe aceleași fundamente epistemologice ca și abordarea medicală și, la fel ca aceasta, este preocupat de validarea științifică a

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
prin fundamentul său epistemologic și prin respingerea cunoștințelor științifice demonstrate deja, cât și la nivelul modelului teoretic de referință, al anamnezei și al evaluării. In ceea ce privește schema explicativă și conceperea tratamentului, constatăm unele similitudini cu modelul medical. Cei mai mulți dintre clinicieni se referă, mai mult sau mai puțin explicit, la una sau alta dintre aceste trei importante abordări diagnostice, ceea ce nu înseamnă, totuși, că adoptă în mod sistematic și exclusiv toate caracteristicile acestora. In fața unui caz concret, raționamentul discursiv face

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
relațiile dintre teorie și practică sunt departe de a fi liniare. Conceperea simplistă a unei relații directe dintre teorie și practică este analizată și reanalizată. Scheele a identificat mai multe tipuri de relație, care se regăsesc în grade diferite la clinicieni. Relația de schimb s-a impus în clinica cognitiv-comportamentală, unde există interacțiuni constante între practică și teorie, fiecare pol stimulându-l pe celălalt. Introducerea cognitivismului, a modelului autoeficienței sau a controlului stresului constituie exemple evidente în susținerea acestei afirmații. Tabel

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
contextuale care contribuie la apariția acestora; - identificarea consecințelor care participă la menținerea lor; - identificarea factorilor organismici sau a evenimentelor care fac parte din istoria individuală susceptibili de a le explica geneza; - selecția scopurilor tratamentului. La capătul a două întâlniri, un clinician experimentat dispune, în mod obișnuit, de date suficiente în legătură cu aceste obiective, chiar dacă trebuie să rămână atent la noile informații capabile să le îmbogățească, să le completeze sau să le modifice. El este atunci capabil să treacă la etapa sintezei explicative

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
închise în legătură cu senzațiile, sentimentele și gândurile consecutive comportamentului problemă cât și cu atitudinile și reacțiile celor apropiați. Unele întrebări pot fi înglobate în tema de auto-observare. Descrierea secvențială, concretă și precisă, a consecințelor evită sau limitează unele „interpretări” abuzive din partea clinicianului. Studiul antecedentelor înnăscute și dobândite Variabilele contextuale și consecințele pot explica cum a apărut comportamentul problemă, modul în care s-a dezvoltat și se menține acesta. Dar ele nu explică de ce unele evenimente au dobândit un rol de stimul discriminativ

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
sunt importante pentru posibilitățile și prognosticul tratamentului. Astfel, convingerea că există o cauzalitate directă exprimată prin evenimente trecute de ordin biologic (ereditate) sau psihologic (relații parentale sau personalitate) poate împiedica acceptarea altor factori explicativi și influența flexibilitatea subiectului la schimbare. Clinicianul nu se focalizează cu prioritate asupra evenimentelor trecute a căror desfășurare poate fi etalată pe parcursul mai multor ședințe. Povestirea prezentată de către subiect se poate reduce la un inventar cronologic de date punctuale, sau se poate construi pornind de la unele evenimente

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
tratamentului Pe parcursul clarificării problemelor sunt discutate cererea și așteptările subiectului și sunt identificate scopurile comune. Acestea se referă la schimbările concrete la care speră subiectul în legătură cu ceea ce face, gândește sau resimte. Ele includ schimbările care sunt de dorit, în opinia clinicianului, în ceea ce privește sentimentele de auto-eficiență, de autocontrol și în legătură cu managementul propriei persoane. Aceste schimbări sunt de natură a consolida rezultatele tratamentului și a diminua probabilitatea „recidivei”. Variabilele contextuale și consecutive constituie obiectivele „tehnice” ale metodelor specifice care au drept scop să

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
analiza antecedentelor înnăscute sau dobândite pot contribui la precizarea și nuanțarea scopurilor tratamentului în funcție de impactul lor presupus asupra mijloacelor de tratament și prognosticului acestuia, asupra acceptării din partea subiectului a metodelor utilizate și însușirii acestora. Sinteză explicativă La sfârșitul primelor ședințe, clinicianul trebuie să aibă o imagine suficient de clară în legătură cu ceea ce face subiectul, cu ceea ce nu mai face sau nu face, cu ceea ce gândește și simte. Sunt descrise topografia, frecvența și intensitatea comportamentelor problemă selectate. Sunt identificați principalii determinanți externi și

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
în mod inevitabil, la explicațiile „corecte” și la terapiile adecvate. Am definit conceptele analizei și i-am ilustrat pe scurt metodologia. Ea poate fi completată cu diverse metode, tehnici sau proceduri. Bogăția și valoarea datelor obținute depind de stăpânirea, de către clinician, a tehnicilor de comunicare și de îngrijire clinică, de cunoașterea metodelor de observație și de instrumentele de evaluare. Prelucrarea informațiilor și pertinența concluziilor sale depind de cunoștințele sale clinice, metodologice și teoretice asupra problemelor studiate. Analiza funcțională nu-i furnizează

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]
atât din partea pacientului cât și din partea terapeutului, și nu este posibilă decât după un interval de timp, ce presupune câteva săptămâni până la câteva luni. Pe de altă parte, a propune o TCC implică un transfer către un alt terapeut, atunci când clinicianul nu-și poate asuma singur această terapie. In unele cazuri, utilizarea imediată a unui medicament este de dorit, chiar indispensabilă. Pe de altă parte, prescrierea medicamentului reprezintă soluția ușor de identificat, a cărei importanță și inconveniente, pe termen scurt și

[Corola-publishinghouse/Science/1994_a_3319]