9,387 matches
-
impresia de artificial, de emfază: Ca un mare actor (...) în imaginara, tragica lume a sa, În carcera grea, de gheață și fum (Memorial) Și sune o muzică (...) Pentru claustrații Într-o ceață de plumb (Cântând) Și intrăm în frig, În disperare Și intrăm în țarc Disperați, disperați... (Trifoiul văzut ca o fiară) Tendința limbajului de a deveni mască este evidentă. Poetul e un mim ciudat, care inventează ceea ce imită și, într-un teatru populat cu propriile măști, nu își mai găsește
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
Emil Botta, și cealaltă jumătate, exhibată, indiferentă la reacțiile pe care le produce, îndrăgostită de sine. Ceea ce rezultă este un joc în care cele două părți își dispută prioritatea și bucuria manifestării: sărbătoare și simulacru, inocență și viclenie, echilibru și disperare. Este o tentativă de recuperare a temporalității, o aventură sortită eșecului. Timpul, ca un ceasornic capricios, își dereglează acele și pornește à rebours, dar mișcarea în sens invers nu duce la un timp câștigat, ci la unul consumat. De aici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
altă parte. Prin vorbire, orice trăire a viului este apropiată morții, asimilată unei iubiri supranaturale și sfâșietoare, de proporții urieșești. Trăirea viului devine astfel poetică, imposibil de exprimat altfel decât oximoronic, amestecând viața și moartea, sublimul și grotescul, speranța și disperarea. Orice ai alege, alegi ambele variante existențiale, care se dovedesc a fi doar aparent ireconciliabile, într-o luptă care se preface că te-ar putea pierde. În realitate, te menține veșnic, agonic între viață și moarte, tristețe și bucurie, cuvânt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
penaj simbolizează tocmai această cădere din spectacol, edulcorată. G. Durand releva eufemizarea mormântului, în folclor, asimilarea valorilor mortuare cu odihna și intimitatea, dând exemplu basmul Frumoasa din pădurea dormită 56. Emil Botta descoperă mormântul din sine, spațiul interiorității absolute, nimicitoare. Disperarea va căpăta o mișcare dinăuntru în afară, dintr-un perimetru morbid spre o strălucire sinistră. Mișcarea de interiorizare duce la o pierdere de sine. Tragicul nu este interior, ci, sub impulsul unor forțe centrifugale, se spulberă în jur. Contextul deliberat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
o adevărată eflorescență, posibilitatea de a se împlini atât în real, cât și în fantastic. "Lenea" este o contemplare ce se autodistruge, o contemplare din afară spre interior, o concentrare a sinelui, obligatorie pentru atingerea mai multor trepte ale ființării. Disperarea, reversul plictisului, este o mișcare dinăuntru în afară. Se face cu un mare consum de energie. Dar nu conduce la autodistrugere totală, ci la autodistrugere care semnifică. În mișcarea ei spre afară, aceasta se poate însoți cu un sentiment al
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
care semnifică. În mișcarea ei spre afară, aceasta se poate însoți cu un sentiment al aspațialității: Noapte, unde sunt punctele cardinale? (Pe fluviul haos) Ala, bala, portocala, Doamne, unde ți-s tunetele, unde chimvalele, Unde cele patru puncte, cardinalele? (Pact) Disperarea cucerește noi spații, prin violență: Claruri de lună, cu târnăcop, cu berbec, am spart pereții și mult s-au muncit spărgătorii. Muream de tristețe, pieream în cenușă... (Monos) Aceste spații sunt ale exhibiției, ale lamentării: Zi și noapte mă lamentez
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
hotărâtă precum muntele. Această formă de relief devine simbolul unui gest încremenit de rugăciune. Dumnezeu, prea "obosit" ca să dea un răspuns, dezamăgește orice așteptare. Ironia amară, care exaltă, de astă dată, solitudinea cosmică și melancolia fără sfârșit, provine dintr-o disperare nedisimulată. Versurile "Râuri, nu vă mai prosternați" și "lemnele varsă lacrimi pentru voi" pun în evidență "un aspect secundar al apei nocturne și care poate juca rolul de motivație subalternă: lacrimile. Lacrimi care pot introduce indirect tema înecului, așa cum reiese
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
reiese limpede din butada lui Laerte în Hamlet: "Și așa ai prea multă apă, Ofelia, de asta îmi rețin lacrimile..." Apa ar fi legată de lacrimi printr-un proces intim, ele ar fi, atât apa, cât și lacrimile, materie a disperării..."62 Râuri, nu vă mai prosternați, câmpii nebuloase, strângeți-vă sul ca un hrisov prăfuit, (...) greierul a uitat să cânte, paserile refuză să zboare și în crâng s-a sinucis un pițigoi. Într-un univers atât de obosit, unde însuși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
își trăiește drama pe viață și pe moarte, dar cu o clipă înainte de lăsarea cortinei se întoarce complice spre public și îi face din ochi, spunându-i parcă: Nu uitați, aici totul e numai un joc, nu luați în serios disperarea mea, încă mai există o șansă. Aveți grijă, nu vă lăsați prinși de mirajul jocului, nu uitați asta." Efortul de a implica o mișcare retractilă elementelor conferă o retragere spre interior întregului poem. Această mișcare, prezentă în Fantasmagoria, este evidentă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
sufletul, chiar dacă este, nu e convingător. Dar nici corpul nu este, în nici un fel, convingător. Capul nu are biruință definitivă; faptul că e muritor îi anulează esențialitatea. Tot ce există în noi și nu ne obligă să ne sinucidem din disperare se cheamă spirit. Renașterea italiană, unde omul este situat în centrul universului, este eretică din punct de vedere creștin. Autonomizarea puterii omului este în sine demonică. Părerea mea este că omul cel mai semnificativ, de fapt singurul care este om
322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea by Petre Ţuţea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1381_a_2692]
-
uman nu e o invitație la fericirea de-a trăi. Singurul mod de a evita neliniștea metafizică a cimitirelor este religia. Cu religia intri în cimitir în plimbare. Cu filozofia intri în cimitir — cum a intrat prietenul meu Cioran — prin disperare. Cine n-a putut fi înlocuită? Religia! Iar filozofia, care speculează autonom, face onanie mintală. Și dacă vrea să scoată, să extragă esențe din științele naturii, e parazit. Atât! Nu îndrăznești să spui despre religie, teologal vorbind, — dacă ești cinstit
322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea by Petre Ţuţea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1381_a_2692]
-
ajuns atunci la maturitate, nu mai avea ochi decât pentru fata soției sale. Când fata Împlinise 16 ani, tatăl vitreg o ceruse să-i fie lui nevastă, după ce o batjocorise. Poate că se temea de pușcărie, sau o iubea cu disperarea vârstei, ce-i apucă pe unii câteodată. Asta numai ei o știu, că noi nu avem cum să știm. I-au reparat mamei fetei, o căsuță batrânească, Flora Stănescu - undeva mai În fundul curții și au silit-o să se retragă
În vâltorile Dunării de Jos by Flora Mărgărit Stănescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1138_a_2049]
-
se scalde În Dunăre, pe care o știau de mici. Cum apa este cea mai Înșelătoare cale, la un moment dat fetele au Început să strige ajutor către tatăl lor, prinse Într-un vîrtej puternic și trase către mijlocul apei. Disperarea omului nu mai cunoștea margini. Neputincios În a-și salva copiii, agitându-se În toate părțile, chemând la rândul lui ajutoare. Totul a fost zadarnic. Copilele au fost găsite abia după trei zile, undeva În aval. Grea durere pentru cei
În vâltorile Dunării de Jos by Flora Mărgărit Stănescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1138_a_2049]
-
salva copiii, agitându-se În toate părțile, chemând la rândul lui ajutoare. Totul a fost zadarnic. Copilele au fost găsite abia după trei zile, undeva În aval. Grea durere pentru cei rămași. O mamă Încă tânără ce-și striga cu disperare pierderea suferită, un bărbat Înnebunit de durere că nu și-a putut salva fetele de la Înec, văzându le cum erau Înghițite de ape. În urma carului funerar o femeie gârbovită de ani și de neajunsuri, bunica fetelor, vărsa lacrimi amare pentru
În vâltorile Dunării de Jos by Flora Mărgărit Stănescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1138_a_2049]
-
sunt în fapt tot monologuri deschise, reflectări ale stărilor de moment. Ceea ce se repeta ca un lait motiv pe tot parcursul expresiilor sale de bine sau de rău interior, este empatizarea totală cu fenomenele naturale, este o consolare permanentă, acceptarea disperării ce s-ar finaliza cu un suicid. În disperarea ei îl caută pe Vâlsan ca pe un salvator, lumea imaginată de ea este o realitate de gradul II, dar impură: “Închise iar ochii, ca să vadă mai bine, ca să se amăgească
Femeia în faţa oglinzii by Corina Alexa-Angheluş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1162_a_1871]
-
de moment. Ceea ce se repeta ca un lait motiv pe tot parcursul expresiilor sale de bine sau de rău interior, este empatizarea totală cu fenomenele naturale, este o consolare permanentă, acceptarea disperării ce s-ar finaliza cu un suicid. În disperarea ei îl caută pe Vâlsan ca pe un salvator, lumea imaginată de ea este o realitate de gradul II, dar impură: “Închise iar ochii, ca să vadă mai bine, ca să se amăgească mai bineă...) Purta dulceața imaginilor plăcute și zadarnice, și
Femeia în faţa oglinzii by Corina Alexa-Angheluş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1162_a_1871]
-
muncim astfel ca, la final, să avem același rezultat pe care-l avem peste hotare. Mai bine e să facem așa, căci atunci, și copiii vor fi mai buni, mai înțelegători, vor simți iubirea părinților, iar acum, copiii strigă de disperare. Chiar nu vedeți că ei nu au nevoie de tot ce le oferiți de acolo? Ei au nevoie să fiți aproape, să-i ascultați, să le dați un sfat. Și, doar atunci, putem să trăim bine căci, dacă plecați, nu
Şoapte by Svetlanu Iurcu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101016_a_102308]
-
cumva vrei să zici că ai și tu scrise poezii?... Zi, mă, ce stai așa, ca o mămăligă? "Mămăligă", gîndi Bărzăunul lovit în amorul propriu. Nu putea găsi oare alt cuvînt?... Clătină de cîteva ori capul cu un fel de disperare mută și nici măcar nu întoarse ochii spre Ilinca. Haide, mă, ce-i cu tine? îl luă iar fata la rost, aplicîndu-i un nou ghiont în coaste. Ai scris, ori n-ai scris? Dar, uitîndu-se ca din întîmplare la ceas, sări
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
a defectat rău de tot! Ela se retrage sub privirile curioase ale Aurorei și ale profesorului. După mai multe minute, cănd profesorul cu Aurora discutau despre harta proiectată pe ecranul din laborator, intră Ela cu bolul de cafea urmată, spre disperarea ei, de către Robo. Ela, asistată de către Robo, servește cafeaua. Aurora: Aha, ce aromă... Robo: Fiartă... Profesorul: și gustoasă. Robo: Dozată. Aurora: Robo, dar te-ai apucat serios de bucătărie?! Ela furiousă: L-am pus să spele vasele, a spart căteva
Invazie extraterestră Volumul 1 by Ion Bălan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1245_a_2206]
-
zădărnicie este totul, "nimic altceva", iar Eminescu, în Rugăciunea unui dac aruncă "blestem mișcării prime, al vieții primul colț" care a fost motivația de a pune în versuri, în jocul sublim al formelor prozodice cât mai perfecte atâta dispreț și disperare? Voința esteticului estompează gravitatea ideației, transformă tragicul în "bucuria" nu doar a unui joc pur semantic, ci a creației, adică a descoperirii unui adevăr neschimbător al vieții, al lumii. Poetul filtrează tot ce trăiește exaltare, deprimare, lumină, beznă prin taumaturgia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
răsunând sinistru în nemărginire și eternitate: Imensitate, veșnicie, Tu, haos care toate-aduni, În golul tău e nebunie Și tu ne faci pe toți nebuni. Imensitate, veșnicie, Pe când eu tremur în delir, Cu ce supremă ironie, Arăți în fund un cimitir. Disperarea este cu atât mai de nevindecat cu cât unica formă de expiere a smintelii cosmice, poezia, l-a părăsit: "Și gândul se-afundă, pierdut vâslaș...Și jalea de-a nu mai putea face un vers.../ Sunt cel mai trist din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ăsta care-și caută ruina cu lumânarea. — O să avem șervete brodate cu scoici și vase mari, cu nuferi roz, la intrarea în fiecare salon. Evgheni simte nevoia să scoată din buzunar o batistă veche și relativ murdară, să-și șteargă disperarea de pe frunte. — O să fac o școală de bucătari la bord. Înapoi în buzunar, batista se mototolește în tusea înecă cioasă a posesorului. — O să-i învăț să facă spumă de morun, pâine cu alge, o să le arăt cum se gătește bine
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
ajungă din urmă grupul; se străduiau să se deplaseze fără zgomot: nu-și dorea nimeni încă un sacrificiu. Și ascultau cu încordare vocile pădurii. Deodată, căprioara rămase țintuită. Percepuse ceva. Înălță botul în aer și-și încordă auzul. Dădu cu disperare la o parte cîntecul păsărilor și zumzetul albinelor, foșnetul vîntului și susurul apelor și așteptă cu răsuflarea tăiată. Căpriorul o privea nedumerit, dar n-o întrebă nimic. Știa că poate avea încredere în instinctele ei materne. Și scîncetul durerii și-
by Crenguţa H. B. Docan [Corola-publishinghouse/Imaginative/1108_a_2616]
-
foc. Fulgerul lovise de două ori, la mică distanță, astfel încît flăcările se strînseseră ca un laț în jurul nefericitului animal. Era atît de aproape de el! Prin ochiurile vîlvătăii, Lupino îi vedea neputința. Spre deosebire de toți ceilalți, vietatea nu se lăsase pradă disperării. Părea a încerca metodic toate posibilitățile de scăpare. Posibilități de scăpare? Era un fel de a spune. Pentru că, judecînd atît de lucid cît îi permitea situația, Lupino fu nevoit să remarce lipsa de șansă a captivului. Orice tentativă de rupere
by Crenguţa H. B. Docan [Corola-publishinghouse/Imaginative/1108_a_2616]
-
de undeva, de departe, purtat de ecou. Împreună ar fi căutat cu mai multă atenție. Împreună ar fi fost de neoprit. Dar, cînd se aștepta mai puțin, vocea i se pierduse. Sperase să apară; chemase din nou, cu mai multă disperare... Era singură și epuizată. Nu înțelegea nimic. Ieri, viața fusese frumoasă ca o primăvară însorită. Ieri erau o familie modestă, dar, la capătul unui drum lung, pe deplin fericită. Colindaseră jumătate din pămîntul ăsta mare, poate, căutîndu-și locul sub soare
by Crenguţa H. B. Docan [Corola-publishinghouse/Imaginative/1108_a_2616]