2,306 matches
-
rețină frumusețea pură (Besançon 54-61). Grabar merge ceva mai departe și pune în relație reflecțiile asupra imaginii la Plotin și în general neoplatonismul cu tiparul iconografic bizantin de mai târziu, concentrat asupra căutării formelor adecvate, non-realiste, pentru a (con)figura divinul: "elongația membrelor, frontalizarea volumelor, descărnarea figurilor, hieratismul posturilor etc". (33). Ca și Besançon, Gilbert Durand identifică în contradicțiile din Vechiul Testament cauza situației paradoxale a imaginarului biblic, create de confluența tendințelor iconoclaste și a celor non-iconoclaste: pe de o parte, interdicția
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
15-20), iar pe de alta, epifaniile divine, puse la baza iconografiei creștine, precum și textul din Geneza 1. 26-27 ("Apoi Dumnezeu a zis: să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră".). Întâlnirea dintre cele două direcții de interpretare a reprezentării divinului a provocat, cum am subliniat și în capitolul precedent, o conciliere creativă conceptual, realizată de filosofia și de dogma creștină, în baza imaginarului biblic, atât de complex, și a interpretării sale filosofice în iudeo-creștinism. Numit de Iustin "fiu", "Domn", "conducător
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
oști" (Dialog cu Trifon LXI. 1), Christos apare ca fiind generat de principiul divin, arché − cum înțelegea și Platon acest din urmă concept, în legătură cu care i-a influențat decisiv pe teologii creștini (Tatakis 30-34); și tot ca la el, "imaginea" divinului este Lógos-ul, ca Virtute întrupată (logiké). Doar că, la iudeo-creștini, aceasta tinde să capete o identitate bine definită, cea christică. După enunțarea Crezului de la Niceea (Bitinia), în anul 325, va fi posibilă reprezentarea doctrinară a lui Christos nu
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
ca Virtute întrupată (logiké). Doar că, la iudeo-creștini, aceasta tinde să capete o identitate bine definită, cea christică. După enunțarea Crezului de la Niceea (Bitinia), în anul 325, va fi posibilă reprezentarea doctrinară a lui Christos nu numai ca întrupare a divinului, ci și ca om. Aceste două ipostaze, divină și umană, în relația lor cu arhēíron, pot fi regăsite în cadrul imaginarului la un nivel paradigmatic, arhetipal, generativ de modele și de tipuri reprezentative. Fiul, care era Numele Tatălui, devine
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
este imaginea filosofului, a prietenului înțelepciunii (tema se va modifica după secolul VI, respectiv după perioada lui Iustinian I), preluată de altfel de la Platon, de către Iustin, Clement din Alexandria și Origene, ce țineau de școala catehetică de la Alexandria. Gânditor asupra divinului, filosoful descoperă "o altă dimensiune care să fie după asemănarea divinității" (Tristan 302), ca și libertatea de a cerceta, posibilitatea de a cunoaște cu ajutorul filosofiei și mai ales "metoda alegorică a interpretării Evangheliilor" (Tatakis 11). Acestei școli din Alexandria i-
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
post-platonician asupra asemănării este reluat prin Epistolele Sfântului Pavel, care induc în spiritul practicii creștine tema imitației și consacră modelul primit de tradiția apostolică. Or, a urma această linie înseamnă tocmai a face să se întâlnească ideea lui Platon despre divin cu accepțiunile din Vechiul Testament acordate înțelepciunii (Ieremia VIII: 9, II Regi XIV: 20, Proverbe V: 21, XI: 3, XXIV: 12, cf. Tristan 486) și cu reformularea sa de către apologeți. Din acest ansamblu de texte reiese ideea generală că transmiterea în
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
planul teologiei imaginii, divine și imperiale, în cel al imaginarului puterii laice, apoi în cel colectiv, ar mai trebui de asemenea menționat și că forma "etajată" a imaginarului antic s-a regăsit ulterior în schema ierarhiei sacrului creștin. În afară de imaginarul divinului moștenit din tradiția parmenidiană și reinterpretat pe linia platonismului (aspect discutat anterior), există și alte lucruri comune transmise de la antichitate către creștinism. Pe de o parte, monstruosul și tenebrele din religia populară, mult influențată și ea de cultele orfice (Besançon
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
cultele orfice (Besançon 61-66), se regăsesc într-o "înfruntare" directă cu semizeii (eroii umanității), la nivele situate în imaginar între celest și teluric, dar și între teluric și sub-pământean. Aceste planuri transversale în ierarhia lumii, în care substanțele se amestecă (divinul și negativul său, demonicul) vor da modelul pentru situarea intercesionară a sfinților-martiri sau a eroilor cavaleri ai creștinismului, a autocraților sanctificați, subordonați totuși, în funcție de dogmă - catolică sau ortodoxă −, divinului, figurii christice și Fecioarei, ea însăși înscrisă într-un viziune mediologică
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
Aceste planuri transversale în ierarhia lumii, în care substanțele se amestecă (divinul și negativul său, demonicul) vor da modelul pentru situarea intercesionară a sfinților-martiri sau a eroilor cavaleri ai creștinismului, a autocraților sanctificați, subordonați totuși, în funcție de dogmă - catolică sau ortodoxă −, divinului, figurii christice și Fecioarei, ea însăși înscrisă într-un viziune mediologică. Pe de altă parte, localizat în imaginarul popular într-un "dincolo" față de Olimp, dar și față de lumea reală (a vechilor greci), "infernul" va fi și el moștenit în mare
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
mediu), atât în ce privește politicul, cât și imaginea (artistică). Religia civică și populară nu se înfruntase în lumea greacă cu filosofia civilă, ci suportaseră chiar un transfer conceptual, dat fiind că adeseori filosofii îl asimilau pe Zeus cu concepția lor despre divin (diferit doar ca explicație). Spiritul grec și imaginarul său nu ne apar azi scindate, ci mai curând complementare, în ciuda viziunilor politice diferite din cetatea antică sau a distanțelor dintre filosofi, guvernare și comunitate. Constantinopolul integrează în identitatea sa culturală și
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
o ia trupul său mistic. Logica monoteistă a acestui proiect al istoriei lineare, care are ca télos obținerea Iertării și a Mântuirii, ... este în consonanță cu teologia lui Plotin: Unul, Zeul trascendent, Gândirea, Zeul mediator, Sufletul, care răspândește divinul la toate nivelurile realității. Ea este în consonanță și cu teologia creștină a lui Origene și Eusebius din Caesareea: Dumnezeu Tatăl transcendent, Logosul care creează și conduce lumea prin Spirit. (Besançon 69). Ca urmare a acestei decantări definitive, în imperiul
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
religioasă dinamică, "umanizată", creatoare; implicit, a dus la mutații majore în câmpul imaginarului. Prin rezistența teologică iconodulă din occidentul catolic, se opune tradiției antice iconoclaste, dar și monoteismului ebraic, una din cele mai coerente și mai puternice reabilitări a imaginii divinului, dar se realizează totodată și o reconfigurare a structurilor imaginarului medieval. III. Oíkonomía creștină În timpul celor două crize religioase (dar și politice), iconoclasmul și isihasmul, s-au aflat în centrul dezbaterii atât problema imaginii naturale, cât
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
crizei iconoclaste, pentru că problematica sa, intelectuală, spirituală, dar și politică ține, încă de la fondarea imperiului, de edificiul conceptual al relației dintre împărat și sacerdot. De-a lungul istoriei, oíkonomía teoretică (abordarea de ordin filosofic a imaginii divinului) și cea iconică (teologia imaginii artificiale a divinului, respectiv a icoanei) au fost teme predilecte de discuție în confruntările pentru hegemonie simbolică (și nu doar) în imperiul bizantin. Mai mult chiar, termenul oíkonomía se regăsește și
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
și politică ține, încă de la fondarea imperiului, de edificiul conceptual al relației dintre împărat și sacerdot. De-a lungul istoriei, oíkonomía teoretică (abordarea de ordin filosofic a imaginii divinului) și cea iconică (teologia imaginii artificiale a divinului, respectiv a icoanei) au fost teme predilecte de discuție în confruntările pentru hegemonie simbolică (și nu doar) în imperiul bizantin. Mai mult chiar, termenul oíkonomía se regăsește și în vocabularul filosofic al politicului la Aristotel și
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
subsumate aceleiași dogme creștine; nu cu abandonarea, însă, a justiției divine, fără de care oíkonomía ar (re)deveni o noțiune cinică și relativă. Polisemia termenului în literatura patristică este relevată mai ales de procesele de "istoricizare" a divinului, prin diseminarea sa în umanitatea creștină, dar și de planul de guvernare (transmis în lumea pre- și post-bizantină și reflectat în imaginarul politic al comunității medievale). Temporalitatea ajunge să fie înțeleasă ca manifestarea istorică și imanentă a modelului divin, etern
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
și post-bizantină și reflectat în imaginarul politic al comunității medievale). Temporalitatea ajunge să fie înțeleasă ca manifestarea istorică și imanentă a modelului divin, etern și transcendental. Oíkonomía a permis formularea laolaltă a unității și a pluralității divinului, mai întâi prin doctrina Treimii și prin cea christologică (reluate în teologia isihastă), apoi, la alt nivel, prin imaginarul hagiografic ortodox. Finalitatea acestei operații teologice de multiplicare a naturii divine a impus și elaborarea unui plan considerat a fi de
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
a cărui organizare, în vederea împlinirii promisiunii christice, folosește toate mijloacele discursive (text, imagine, ritual) și instituționale. Este evidentă diferența ce rezidă în textele patristice dintre teologie și oíkonomía, mai exact diferența dintre discursul care vorbește despre divin și discursul care se situează chiar în planul de gestionare a imaginii divinului. Teologia așează umanul într-un raport de discontinuitate față de sacru, în timp ce oíkonomía este chiar traducerea în practică a relației divinitate−Christos−uman (amintim
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
ritual) și instituționale. Este evidentă diferența ce rezidă în textele patristice dintre teologie și oíkonomía, mai exact diferența dintre discursul care vorbește despre divin și discursul care se situează chiar în planul de gestionare a imaginii divinului. Teologia așează umanul într-un raport de discontinuitate față de sacru, în timp ce oíkonomía este chiar traducerea în practică a relației divinitate−Christos−uman (amintim triada discutată anterior în legătură cu filosofia lui Platon), printr-o reinterpretare spirituală dată Treimii
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
natural și absolut și cel relativ sau asemănarea formală. Pentru doctrina christologică, în această linie, oíkonomía devine un concept major al gândirii similitudinii: pe baza teologiei doctrinale a trinității, ea rămâne fidelă ideii de distribuție a divinului și de gestionare a acestui plan în istorie, pentru întreaga lume creștină. Christos este imaginea naturală a divinului, este relația însăși, pură, cu principiul generator, este unirea dintre etern și trupul muritor, de aceea el dă și sensul deplin al
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
́a devine un concept major al gândirii similitudinii: pe baza teologiei doctrinale a trinității, ea rămâne fidelă ideii de distribuție a divinului și de gestionare a acestui plan în istorie, pentru întreaga lume creștină. Christos este imaginea naturală a divinului, este relația însăși, pură, cu principiul generator, este unirea dintre etern și trupul muritor, de aceea el dă și sensul deplin al planului mântuirii creștine (Mondzain 51). Rezultatul acestei viziuni, inspirate, iată, nu direct de filosofia platoniciană, ci parcă mai
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
muritor, de aceea el dă și sensul deplin al planului mântuirii creștine (Mondzain 51). Rezultatul acestei viziuni, inspirate, iată, nu direct de filosofia platoniciană, ci parcă mai curând de Aristotel și de filosofia sa practică, este încercarea de "iconicizare" a divinului, oíkonómos, gestionarul absolut al creației. Prónoia (providență), pe care o dirijează acest administrator suprem, trebuie să lase totuși pentru ființa liberă un câmp deschis de manifestare. Acesta ar fi spațiul naturii și al frumuseții
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
gestionarul absolut al creației. Prónoia (providență), pe care o dirijează acest administrator suprem, trebuie să lase totuși pentru ființa liberă un câmp deschis de manifestare. Acesta ar fi spațiul naturii și al frumuseții, al armoniei și al glorificării divinului, care constituie chiar spectacolul lumii înseși, complex și contradictoriu (cum crede Ioan Chrisostomos). Creația întreagă devine oglinda enigmatică a celui care a creat-o, care ascunde misterul procesului în sine și al substanței ei și care nu lasă ca nimic
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
substanței ei și care nu lasă ca nimic altceva să organizeze vizibilul, în afară de un ecran doctrinal (rezultatul procesului de creație). Trecerea însă de la mister (imaginea naturală) la enigmă (imaginea iconică) ajută teologia să se raporteze cu mai mult curaj la divin și să reașeze bazele dogmei, adaptate astfel încât să reziste la presiunile istoriei lumii creștine. Oíkonomía se reflectă în imaginarul colectiv al societății post-bizantine medievale ca plan al puterii, de administrare a imaginii diseminate a divinului, dar
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
la divin și să reașeze bazele dogmei, adaptate astfel încât să reziste la presiunile istoriei lumii creștine. Oíkonomía se reflectă în imaginarul colectiv al societății post-bizantine medievale ca plan al puterii, de administrare a imaginii diseminate a divinului, dar și a bunurilor simbolice și a celor materiale; ea este în același timp și o strategie de gestionare a situațiilor istorice reale, pentru depășirea mai ușoară a crizelor spirituale colective și pentru obținerea unor soluții care să-i asigure
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
strategie de gestionare a situațiilor istorice reale, pentru depășirea mai ușoară a crizelor spirituale colective și pentru obținerea unor soluții care să-i asigure comunității drumul către mântuirea mult visată. Faptul că puterea avea drepturi neîngrădite de reprezentare a imaginii divinului îi acorda și privilegiul de a organiza și de a controla absolut toate semnele și formele vizibile ale sacrului (drept clamat și astăzi de ecclesie). Pentru aceasta, instituțiile constantinopolitane au stabilit dogmatic un canon simplist, ușor de memorat vizual (doar
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]