KorAP: Find »[drukola/base=dominație & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...39 40 41 ...262 >

6,536 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

Zoltan), urmașul lui Arpad, iar cetatea Biharea rămâne în stăpânirea lui Menumorut până la moartea sa. Finalul conflictului dintre Menumorut și Arpad pare neverosimil: s-a ajuns mai curând la o alianță matrimonială și politică decât la o ocupație și o dominație militară efectivă, ceea ce este verosimil pentru zorii epocii medievale în Transilvania. Din cronici rezultă că ducatul Bihorului (fostul voievodat al lui Menumorut) a rămas, până la începutul secolului al XII-lea, în stăpânirea moștenitorului familiei arpadiene.19 Al doilea voievodat condus

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Gyula sau Gyla, derivă, probabil, de la termenul "gylas" (demnitate) sau de la provincia și seminția pecenegă "Gyla". Cert este că voievozii Transilvaniei cu acest nume au fost persoane reale, atestate documentar în mai multe izvoare. Acest voievodat nu se afla sub dominația Arpadienilor, în secolele X-XI. Astfel, Gyla sau Gyula I a primit titlul de patriciu și devine foederat (aliat) sau vasal al Bizanțului, iar împăratul Constantin VII Porfirogenetul îl trimite la Alba Iulia pe Hierotheus, ca episcop, și probabil a trimis

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
rămași aici au conviețuit cu populația autohtonă-conducătorii triburilor maghiare au pierdut roadele victoriei militare asupra voievozilor locali. Izvoarele bizantine susțin că voievodatul transilvan avea independență politică și militară, dar era sub protecția Imperiului și avea o situație economică înfloritoare. Acceptarea dominației politice și militare a pecenegilor era consecința noii conjuncturi istorice din Europa de răsărit. În secolele X-XI, în afară de forța Imperiului bizantin, pecenegii reprezentau cea mai mare putere militară, iar dominația lor politică se exercita pe un spațiu imens. În prima

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sub protecția Imperiului și avea o situație economică înfloritoare. Acceptarea dominației politice și militare a pecenegilor era consecința noii conjuncturi istorice din Europa de răsărit. În secolele X-XI, în afară de forța Imperiului bizantin, pecenegii reprezentau cea mai mare putere militară, iar dominația lor politică se exercita pe un spațiu imens. În prima jumătate a secolului al X-lea, ungurii au efectuat incursiuni în Apus, dar nu și în estul Europei deoarece aceasta se afla sub dominația pecenegilor, iar ungurii se temeau de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cea mai mare putere militară, iar dominația lor politică se exercita pe un spațiu imens. În prima jumătate a secolului al X-lea, ungurii au efectuat incursiuni în Apus, dar nu și în estul Europei deoarece aceasta se afla sub dominația pecenegilor, iar ungurii se temeau de puterea lor. Însă, la începutul secolului al XI-lea, regele Ștefan cel Sfânt, în urma unor expediții militare, reușește să cucerească o parte a Transilvaniei-el învinge pe ducele (voievodul) Gyula III și îl ia prizonier

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
extra-carpatice Teritoriile respective erau dominate, în secolele X-XIII, de populații nomade, pecenegi și cumani. Împotriva acestora, regii unguri au adus în sud-estul Transilvaniei pe cavalerii teutoni (1211-1225). După îndepărtarea acestora, Ungaria, regii Andrei II și Bela IV au urmărit instalarea dominației proprii, la sud și est de Carpați, inclusiv prin creștinarea cumanilor. Episcopia cumanilor După înfrângerea lor la Kalka (1223), de către mongoli, cumanii supraviețuitori, prin haganul Bortz Membrok, au hotărât să primească botezul creștin, datorită și activității misiunilor catolice în teritoriile

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
trei ținuturi vechi ale Moldovei, adevărate republici țărănești, în Câmpulung, Vrancea și Tigheciu. Alte posibile formațiuni erau în estul Moldovei, în părțile Orheiului și Lăpușnei. După invazia mongolă din 1241, întreg spațiul estic dintre Carpați și Nistru a intrat sub dominația lor politică pentru un secol. Ca și la sud de Carpați, în părțile estice, pe lângă cnezii și voievozii de-aici se aflau ierarhi ortodocși care săvârșeau slujbele cuvenite la "curtea" acestor stăpânitori, hirotoneau preoți și sfințeau biserici. Pe la mijlocul secolului al

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
treptată a Bizanțului s-a produs odată cu dinastia Comnenilor-Alexie I (1081-1118), dar situația tensionată din Paristrion a creat mari dificultăți Imperiului (vezi mai jos). După victoria de la Lebunion (1091), bizantinii preiau încă o dată controlul teritoriilor nord-dunărene, care își vor menține dominația în zonă pănă la sfârșitul secolului al XII-lea. Ca o paranteză, trebuie să spunem că politica bizantină la Dunărea de Jos s-a interferat uneori cu aceea a cnejilor Rusiei kievene. Ulterior, spre mijlocul secolului al XII-lea, în ciuda

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
că politica bizantină la Dunărea de Jos s-a interferat uneori cu aceea a cnejilor Rusiei kievene. Ulterior, spre mijlocul secolului al XII-lea, în ciuda succeselor expedițiilor din nordul Dunării, în anii 1148 și 1160, Imperiul nu și-a extins dominația politică la sud și est de Carpați din cauza prezenței aici a triburilor cumane.1 După revenirea la Dunăre (971), conducerea bizantină nu putea să nu manifeste interes față de populația nord-dunăreană, de rit ortodox, cu care întreținea legături și pe care

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
reprezentată numai de împărat și patriarh. În nordul Dunării, ierarhia bisericească locală era sub autoritatea patriarhiei de Constantinopol, care nu era contestată de nimeni, dar feudalii autohtoni slavo-români, acei "maiores terrae", din punct de vedere politic-administrativ, se sustrăgeau pretențiilor de dominație politică bizantină activă. Aceasta cu atât mai mult cu cât nu dispunea de mijloace eficace de a-i constrânge să se supună, feudalii locali, români, slavi, turanici, îl respectau pe împăratul de la Constantinopol, dar nu i se supuneau, voiau să

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
XII-lea, s-a afirmat cnezatul Haliciului, unit ulterior cu Wolhynia (Volânia), în regiunea Rusiei apusene. Această formațiune s-a consolidat sub cneazul Iaroslav Osmomâsl (1153-1187)-unii istorici au susținut că, în secolul al XII-lea, Haliciul și-a extins dominația și asupra Moldovei. Este vorba despre o "teorie" tendențioasă a istoriografiei ruse spre ilustrare, se face referire la poemul Cântec despre oastea lui Igor, unde se spune: "ai statornicit stăpânirea ta până la Dunăre" o susținere ireală, o fabulație. În plus

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
despre o "teorie" tendențioasă a istoriografiei ruse spre ilustrare, se face referire la poemul Cântec despre oastea lui Igor, unde se spune: "ai statornicit stăpânirea ta până la Dunăre" o susținere ireală, o fabulație. În plus, în sprijinul susținerii despre o dominație a Haliciului până la Dunărea de Jos este menționată replierea spre cursul ei inferior a lui Ivan Rostislavici (numit și Berladnicul), pretendent la tronul Rusiei haliciene. El este amintit pentru prima dată la Dunăre, în 1144, în momentul în care este

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sudice urme de proveniență haliciană, în Moldova, se întâlnesc în bazinul superior al Prutului, pe cursul mijlociu al Nistrului și în bazinul Răutului (Basarabia centrală). În plus, toponimele și hidronimele slave din Moldova nu sunt argumente pentru a justifica o dominație politică străină, haliciană, ci doar expresia conviețuirii îndelungate a populației autohtone, romanice, cu cea slavă, înainte de asimilarea ei. Fenomenul asimilării slavilor în masa romanică se pare că a durat, în Moldova, un timp mai îndelungat decât în alte provincii românești

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nu includea Moldova, și ele au rămas neschimbate până la integrarea Haliciului la regatul polon, la mijlocul secolului al XIV-lea. Dealtfel, ocuparea de către Halici a regiunilor de câmpie din nordul Dunării era cu totul exclusă, deoarece aceste teritorii se aflau sub dominația politică a cumanilor și erau folosite ca locuri de atac împotriva Ungariei și Bizanțului.2 Revolta vlahilor și bulgarilor din 1185 și constituirea unui stat puternic între Dunăre și Haemus, sfârșitul dinastiei Comnenilor și instalarea Anghelilor au slăbit mult Bizanțul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sa. Urmarea a fost că locul Bizanțului în zonă a fost luat de noul stat (țarat) româno-bulgar, cu centrul la Târnovo, care atingea apogeul sub Ioan Asan II (1218-1241). La începutul secolului al XIII-lea, asupra teritoriilor extra-carpatice se exercita dominația regatului catolic al Ungariei. Astfel, începând de la particiuparea trupelor ungurești la atacarea Kievului de către Boleslav cel Viteaz până la preluarea, în 1206, a titlului de "Galiciae et Lodomeriae rex" (rege al Haliciului și Vladimirului) de către Andrei II (1205-1235), implicarea Ungariei a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
avut ca rezultat recunoașterea suzeranității ungare asupra cnezatului Haliciului. Pentru protejarea hotarelor de est și sud ale regatului, Andrei II a adus, în 1211, pe teutoni în sud-estul Transilvaniei. După îndepărtarea acestora, în 1225, regalitatea ungară a continuat politica de dominație politică la sud și est de Carpați. În acest scop, ea a conlucrat strâns cu papalitatea, cu ordinele călugărești, centre ale prozelitismului catolic printre cumani și români (vezi mai jos).3 Revenirea Imperiului la Dunărea de Jos Bizanțul a promovat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dunărea de Jos (gurile fluviului). Cronicarul bizantin Leon Diaconul nota că împăratul Ioan "a redat romeilor (bizantinilor) Moesia", ceea ce înseamnă că ideologia imperială considera regiunea respectivă (Moesia), aflată între Dunăre și Haemus, ca aparținând de drept Imperiului. Campania pentru restaurarea dominației bizantine la Dunărea de Jos odată încheiată, după victorie, Ioan Tzimiskes a organizat un triumf la Constantinopol, unde țarul bulgar Boris, luat captiv, a fost deposedat de însemnele puterii, depuse spre păstrare în tezaurul statului. Restaurarea puterii imperiale la Dunăre

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
s-a aflat pe Dunăre, iar acțiunea și influența sa s-a exercitat puternic și mai departe pe malul nordic, în teritoriile locuite de "oamenii pământului" (Iorga), românii, chiar dacă migratorii turanici erau și ei prezenți. Pentru populația locală, românească, instaurarea dominației bizantine la Dunărea de Jos a însemnat o modificare (în bine) a condițiilor esențiale în plan politic, cultural și bisericesc. Sursele istorice nu indică schimbări de natură etno-demografică, astfel, teritoriile de la Dunărea de Jos au făcut parte din arealul etnogenezei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
flotei bizantine. Dar înainte de anul 1000, cetatea a fost cucerită, distrusă și abandonată, apoi refăcută la sfârșitul domniei lui Vsile II. În sfârșit, între Axiopolis și Tomis, s-a ridicat, în jurul anului 1000, un val de pământ de 54-61 km. Dominația Imperiului în zona Dunării de Jos a avut urmări și în ceea ce privește organizarea bisericească: exista o arhiepiscopie la Dorostolon, iar Vasile II, în 1019-1020, a extins autoritatea bisericească până la Dunăre. Au fost înființate acum, la începutul secolului al XI-lea, 31

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ales că "cei ce locuiau la sudul fluviului nu se deosebeau prin felul lor de viață de obiceiurile de acolo". În momentul în care dregătorul bizantin, logofătul Nicephoros, vrea să lezeze această autonomie dunăreană, orașele refuză să se supună, preferând dominația pecenegilor care le respectau drepturile. Confruntată cu revolta de la Dunăre, stăpânirea bizantină a hotărât să trimită la fața locului pe vestarhul Nestor, om de încedere al împăratului, de neam ilir (albanez), cu titlul de "katepan de Dristra". Ajuns aici, în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
este cea din Munții Haemus, dintre Dunăre și Balcani. Inclusă în Imperiu înainte de 1018, Bulgaria dintre Dunăre și Haemus cuprindea, în secolele XI-XII, latifundiile unor familii precum Anghellos, Ducas, Comnen, Paleolog. Feudalismul bizantin în Bulgaria, pe parcursul celor două secole, înseamnă dominația stăpânilor de pământ bazată pe aservirea țăranilor, care vor fi deposedați de terenuri și sărăciți. Pământul aparținea atât aristocrației bizantino-bulgare, cât și bisericii ortodoxe din aceste teritorii. Referitor la formațiunile politice de la Dunăre și din sudul Dobrogei, P. P. Panaitescu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a doua jumătate a secolului al XI-lea, teritorii numite de izvoarele istorice "Cumania". Denumirea aceasta indică, pe lângă sensul geografic, și statutul de putere dominantă politică și militară a cumanilor suprapuse celei locale (românești), fără a cunoaște formele instituționale ale dominației. Cumanii reprezentau, în vremea aceasta, o problemă și pentru Imperiul bizantin și Regatul ungar. Izvoarele îi arată pe cumani și pe români ca aliați pe tărâm militar, ca în cazul incursiunilor provocate de constituirea statului româno-bulgar. Asăneștii au fost sprijiniți

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
din 1241. Regalitatea ungară și papalitatea urmăreau extinderea prezenței lor în teritoriile românești extracarpatice, adică în ceea ce se numea "Cumania". În 1222, posesiunile cavalerilor se extind dincolo de munți, probabil la cotul Carpaților. În felul acesta, coroana ungară își extindea influența (dominația) în Țara Severinului, ținut strategic stâpânit de ducele Glad din Banat, în secolul al X-lea, dar ocupat de regele Ștefan cel Sfânt la începutul secolului următor (de pildă, Orșova). Țara Severinului apare frecvent în izvoare, în secolele XIII-XIV, iar

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
voievodatului, a fost nobilimea. Aceasta s-a dezvoltat pe temelia stăpânirii pământului, în cuprinsul teritorial al comitatelor regale, o parte din atribuțiile lor trece la reprezentanții nobilimii. În secolul al XIII-lea, stăpânirea nobiliară de pământ s-a consolidat, iar dominația acesteia a evoluat rapid. Vetrele timpurii ale stăpânirii nobiliare s-au aflat pe Someș și Mureș, în teritoriile cucerite de unguri la instalarea lor în Transilvania. Acei nobili care n-au opus împotrivire centralizării regelui Ștefan cel Sfânt și-au

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
dar problema a fost aplanată temporar prin intervenția papalității, care i-a luat, încă o dată, sub ocrotirea sa. A urmat un conflict mai grav cu regele ungar, determinat de nerespectarea condițiilor de către Ordin, acesta a încercat să-și extindă prezența (dominația) dincolo de hotarele Țării Bârsei, la sud și est de Carpați. Cavalerii au încercat să-și asigure un statut autonom în cadrul regatului Ungariei, cee ce a provocat îngrijorarea acestuia. În aceste împrejurări, în 1225, cavalerii Ordinului Sf. Marii a teutonilor au

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]