2,256 matches
-
Seleucus la sfârșitul lumii”, Ieronim le răspunde: „Este un lucru obișnuit ca Scripturile sfinte să nu vorbească decât despre evenimentele de cea mai mare importanță” și să lase deoparte detaliile mai puțin semnificative (11, 21). La începutul expunerii sale anticristologice, exegetul menționează două „obișnuințe” ale Scripturii: prezentarea selectivă a evenimentelor istorice, despre care tocmai am vorbit, și ambivalența anumitor personaje sau a anumitor simboluri, cum ar fi acest rege despectus care se poate referi tot atât de bine la Antiochos Epiphanes și la
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
asemenea cealaltă opinie care susține instalarea ilegitimă a Anticristului în templul iudeu de la Ierusalim (11). El consideră prima interpretare „mai adevărată” (uerior arbitramur), dar refuză totodată să clarifice situația, preferând ca aceasta să rămână deschisă, din respect, fără îndoială, pentru exegeții care au susținut varianta, mai iudaizantă, a ocupării templului (ceea ce implică reconstrucția sa obligatorie). Apoi, el identifică în mod clar katechonul de la 2Tes. 2,6, cu Imperiul Roman. O dată ce acesta va fi „dat la o parte” nimeni și nimic nu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
convingerea, întemeiată pe două citate din Noul Testament (FA 1,7 și Mt. 24,36), că data exactă nu poate fi nici cunoscută, nici calculată: Nemo potest cognoscere tempora, quae Pater posuit in sua potestate. Cu toate acestea, continuă el, există exegeți care, pornind de la acest verset din Matei, De die autem illa et hora nemo scit, fac distincție între data și „vremurile” parusiei. Dacă data rămâne necunoscută, susțin ei, tempora pot fi identificate și descrise cu oarecare exactitate. Augustin consideră teza
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sferei de înțelegere a intelectului uman. Chiar dacă s‑ar găsi o soluție fiabilă și convingătoare la nivelul intelectului facilius, cum facturum fuerit, probari experiendo, quam legendo, antequam fiat, inueniri potest. Augustin acordă credit lui Ieronim și combate opinia unui alt exeget, rămas în anonimat (cuiusdam opinio), care „îndrăznise” să aplice profeția săptămânilor din Cartea lui Daniel celei de‑a doua veniri a lui Cristos. Episcopul Hipponei vede în versetul celor „șaptezeci de săptămâni” profețirea Întrupării. La scurt timp după această scrisoare
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
acesta trebuind interpretat ca „perioadă eshatologică” prin excelență, fără limită previzibilă și cognoscibilă. Cea de‑a doua communis opinio contestată de Augustin este cea care leagă profeția de la Dan. 9,24‑27 de parusie. Dacă ar fi fost astfel, spune exegetul, atunci Isus l‑ar contrazice pe Daniel, deoarece în „mica Apocalipsă” (Mt. 24,22‑23) se spune clar că zilele persecuțiilor vor fi scurtate din pricina sfinților: „Este oare posibil ca acestea [săptămânile] să fie scurtate așa încât să numere cu o
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ne: - când vor fi acestea [distrugerea templului], și - care este semnul venirii tale și - cel al sfârșitului veacurilor?”. Răspunsul lui Isus este unul singur și același pentru cele trei întrebări, părțile sale componente fiind greu de diferențiat. Este de datoria exegetului să separe unele de altele răspunsurile pentru fiecare întrebare și să le repartizeze în grupe diferite. Desigur, posibilitatea ca ele să fie identificate cu exactitate rămâne destul de precară. Sprijinindu‑se pe anumite indicii, Augustin încearcă să propună o serie de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
și exploatarea textelor. El confruntă fragmentele, compară versiunile și propune criterii hermeneutice. În urma procesului de lectură, extrem de laborios, ajunge la rezultate elocvente. Discursul Mântuitorului apare în cele trei evanghelii sinoptice: Mt. 24,1‑44; Mc. 13; Lc. 21,7‑33. Exegetul trebuie să țină seama de toate versiunile, să le compare, să cântărească informațiile primite în funcție de un „criteriu al adevărului” (incontestabil convențional) și numai apoi să tragă o concluzie mai mult sau mai puțin sigură. Toate versiunile sinoptice redau un singur
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
se știe, marea persecuție împotriva acestora se va petrece la sfârșitul lumii; 2) în vremea distrugerii templului existau în Ierusalim suficient de mulți „iudei circumciși”, adică „sfinți”/„creștini”; pentru aceștia a scurtat Dumnezeu timpul persecuțiilor. Pe parcursul a 51 de capitole, exegetul se ocupă de sistematizarea, cât mai exactă cu putință, a versetelor din „apocalipsele sinoptice” în rubricile rămase libere: venirea lui Isus per Ecclesiam și sfârșitul lumii. Nu este cazul să ne oprim asupra legitimității și fiabilității acestei sistematizări. Oricum, episcopul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
est ista vita, et nescimus tempus quando uenturus est Dominus. Este vorba, de fapt, de o parafrază a cuvintelor lui Isus, consemnate de Mc. 13,33. Prin această imitatio Christi, precum și prin reluarea temei imposibilității cunoașterii datei exacte a eshatonului, exegetul închide cercul demonstrației, încheind o analiză făcută cu multă inteligență, răbdare și exactitate. II. De ciuitate Dei Cel de‑al doilea text important pentru demersul nostru este cartea a XX‑a a tratatului De ciuitate Dei (CD). Fără a insista
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
această privință, Augustin se întreabă mai întâi cine sunt acești sfinți și, apoi, cum anume trebuie să înțelegem ideea „șomajului” milenar al diavolului. Fidel vechii sale metode a triplei interpretări aplicate discursului rostit de Isus în evangheliile sinoptice (epistola 199), exegetul identifică simplu împărăția „de o mie de ani” a sfinților cu „împărăția spirituală” a Bisericii. Sfinții împărățesc deja pe pământ (hic et nunc, In. 5,25) prin intermediul Bisericii. Semnul echivalenței așezat între ceea ce se poate numi „împărăția de o mie
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
iezerul de foc”, alături de „fiară și de proorocul mincinos”. În interpretarea lui Augustin, fiara închipuie Cetatea necredincioșilor, opusă Cetății lui Dumnezeu, în timp ce „profetul mincinos” este Anticristul. Cu toate acestea, soluția propusă nu pare a avea o importanță prea mare pentru exeget, care o prezintă fără prea mare atenție, dornic de a expedia subiectul cât mai repede cu putință (20, 9, 3): Dar cine este această fiară? Problema aceasta ar avea nevoie de o cercetare atentă. Să spunem cel puțin că nu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
perfectă, 10. Aceasta ar simboliza „totalitatea împăraților” romani (20, 13, 1). Ea trebuie interpretată în sens alegoric, ca și millenium‑ul. Al doilea fragment, mai amplu, se referă la 2Tes. 2,1‑11 (20,19). Nu există nici o îndoială pentru exegetul nostru că apostolul se referă la domnia tiranului eshatologic. Rămân totuși două probleme spinoase: instalarea Anticristului în templu și misterul katechonului. Augustin le enunță, citează sistematic principalele interpretări frecvente în epocă, dar se ferește să facă o alegere personală. 1
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ar fi un personaj colectiv, care adună în sine pe toți cei nelegiuiți și necredincioși din sânul Bisericii. Sfârșitul lumii va veni atunci când numărul lor va fi suficient de mare pentru a constitui o armată a Anticristului (20, 29, 3). Exegetul se arată favorabil acestei ultime interpretări, coroborând fragmentul paulin de la 2Tes. cu 2,18‑19 de la In.: „Așa cum înaintea sfârșitului, al acestui ceas pe care Ioan îl numește cel din urmă, vor ieși din sânul Bisericii mulți eretici - pe aceștia
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Theodoret, episcop al Cyrului, un Comentariu la Daniel. Acest iscusit scriitor îi întrece cu mult, în înțelegerea și tâlcuirea scrierilor profetice, nu numai pe Hipolit, ci pe mulți alți autori. [...] Într‑un cuvânt, el se numără printre cei mai buni exegeți și nu este ușor să găsim pe cineva care să tâlcuiască mai bine ca el. Se poate ca și alții să vorbească într‑o limbă limpede și să descopere sensul a ceea ce este cercetat, dar să se exprime cu atâta
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
însă a fi inutile, de aceasta numai remarcabilul Theodoret s‑a îngrijit mai mult ca oricine, nu doar în prezentul tratat, ci aproape în toate scrierile - foarte numeroase - în care se străduiește să lămurească sensul Sfintelor Scripturi”. Într‑adevăr, „episcopul exeget”, potrivit expresiei lui Jean‑Noël Guinot, a consacrat o bună parte a vieții sale comentariului unei părți importante din Vechiul Testament, precum și a tuturor epistolelor sfântului Pavel. Acest demers a fost pregătit prin vaste și aprofundate lecturi în timpul șederii său (413
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ar putea fi înțeleasă în afara contextului. Cele trei contexte 1. Cartea lui Daniel este prima dintre cărțile Profeților care se bucură de un comentariu complet din partea lui Theodoret, către 433. Mai multe scrieri referitoare la același subiect se află la îndemâna exegetului pentru redactarea comentariului în care sunt urmate, în linii mari, interpretările lui Irineu (privind succesiunea celor patru imperii), Hipolit și Ieronim și este condamnată cea a lui Theodor de Mopsuestia, considerată mult prea iudaizantă. Comentariul cărții acestui profet, „rău‑înțeles
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
acestea și atâtea altele, crezând că propria lor declarație este de‑ajuns ca să le confirme minciuna”. Toate pasajele legate de mitul Anticristului trebuie citite din perspectivă antiiudaică. Laitmotivul succesiunii celor patru imperii pare să îl intereseze cel mai mult pe exegetul nostru. Ca și pentru Irineu și Hipolit, apariția Anticristului nu va fi, pentru Theodoret, decât ultimul din cele cinci acte ale tragediei istoriei omenirii. Primele trei (dominația caldeenilor, a perșilor și a macedonenilor) au avut loc deja; mai rămân două
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sens...”, p. 227. . Apud J. Forget, Dictionnaire de théologie catholique, Paris, 1924, vol. 8, col. 964. . Este vorba de faptul că autorul își recunoaște nepriceperea ori de câte ori ajunge la pasaje sau la cuvinte greu de înțeles sau explicat. În aceste cazuri, exegetul trebuie să ceară ajutorul lui Dumnezeu: „Fiindcă toate acestea sunt atât de încețoșate și fragmentul este greu de lămurit, să‑l rugăm împreună pe Domnul, ca spălându‑mă de toate păcatele mele, să pot mai întâi înțelege taina Lui și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
a rămas neexaminat, nedrămuit. Nici un element esențial nu va lipsi, așadar, edificiului înălțat, căci autorul are orgoliul de a epuiza subiectul pe care-l abordează, de a-l clasa, apoi, definitiv, „dosarul” lui nemaiputând oferi nimic inedit unui eventual nou exeget. NICOLAE BALTAG SCRIERI: Viața lui G. Ibrăileanu, București, 1946; Opera lui G. Ibrăileanu, București, 1959; Literatura română veche, București, 1961; Literatura română premodernă, București, 1964; Liviu Rebreanu, București, 1965; C. Negruzzi, București, 1966; G. Ibrăileanu (Viața și opera), București, 1967
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288825_a_290154]
-
are ca obiectiv stabilirea și sublinierea „invarianților”, a unei tipologii a operelor. Deschise către poetică și naratologie, interpretările tind la fixarea momentelor relevante „în aventura căutării unor universalii ale narațiunii”. Varietatea grilelor critice aplicate dă seama de mobilitatea și suplețea exegetului, cercetarea la obiect fiind prezidată de perspectiva istorică și teoretică într-o simultaneitate care îi individualizează demersul. Povestirea. Destinul unei structuri epice (1972) și Aventura formelor. Geneza și metamorfoza „genurilor” (1996; Premiul Asociației Scriitorilor din Cluj-Napoca) sunt, în raport cu celelalte, cărți
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290599_a_291928]
-
unui destin (1986).V. abordează universul prozei sadoveniene ca pe o suită de „cărți” care circumscriu experiențe, trepte ale creației și ale unei biografii interioare: Cărțile tinereții și ale începutului, Cărțile istoriei și ale miturilor, Cărțile înțelepciunii, Cărțile Povestirii ș.a. Exegetul urmărește edificarea progresivă a operei, de la primele scrieri la stadiul calmei contemplații din cele cu subiect „oriental”. Capătul traiectului se află în proza ce cristalizează „spectacolul total” al artei narative sadoveniene, Hanu Ancuței și Divanul persian, ilustrând triumful povestirii și
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290599_a_291928]
-
cerul”. însă, ambițioasele sale proiecte nu au vrut să se realizeze. Doar „una a reușit să urce spre cer”, cea de la Tg. Jiu. Singura coloană monumentală realizată de artist rămâne cea de la Tg. Jiu - adevărată „justiție poetică”, după cum afirmă celebrul exeget al operei lui Brâncuși, sculptorul Sidney Geist (1914-2005). Această capodoperă a sculpturii românești rămâne una dintre marile minuni ale lumii. Doamna Elena Cuza rn destin pentru România Muzeul rnirii din Iași (str. Lăpușneanu, nr. 14), Palatul „Cuza Vodă” din Ruginoasa
În braţele lecturii by Livia Ciupercă () [Corola-publishinghouse/Science/1219_a_2214]
-
lumi” care este „omogenă, coerentă și plină de sens”, multă „energie, întrepiditate, exces”, viziune auctorială, ubicuitate, „preponderența moralului asupra psihologicului...” (Publicat în revista „Constelații diamantine”, Craiova, nr. 7/2012, p. 15-16) Alex. ștefănescu Magnetismul unui critic literar Binecunoscut și remarcabil exeget al literaturii, ALEX. șTEFĂNESCU s-a lăsat surprins în ipostaza de reflector asupra experiențelor cotidiene, învăluit de mantia de lumină a bogăției gândului binefăFător, înlocuind discursul critic printr-un monolog constructiv sau printr-un presupus dialog cu sine însuși. și-
În braţele lecturii by Livia Ciupercă () [Corola-publishinghouse/Science/1219_a_2214]
-
române, concomitent cu altă necesară, tranșantă disociere a valorilor. Criticul preia și radicalizează demersul călinescian de valorificare a postumelor până la schimbarea poziției lor valorice față de antume. La apariția studiului reacția tradiționaliștilor împotriva acestui „sacrilegiu” a fost extrem de vehementă. În realitate, exegetul nu discreditează poezia eminesciană antumă, ci o disociază de cealaltă, rămasă în manuscrise, aplicând în ambele cazuri același criteriu de evaluare, care este strict estetic și vizează lirismul în esențialitatea sa. Există, prin urmare, doi poeți distincți, unul „plutonic”, altul
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288404_a_289733]
-
1991, 5; Gheorghe Grigurcu, „În cunoștință de cauză”, VR, 1991, 7; Gheorghe Grigurcu, Criticul-poet în Cetate, RL, 1991, 32; Gheorghe Grigurcu, Reaua înțelegere, CNT, 1991, 33; Cornel Ungureanu, Istoria literaturii române, versiunea Negoițescu, O, 1992, 7; Cornel Regman, Un profund exeget al prozei, RL, 1992, 18; Radu Călin Cristea, Duh și spirit, RL, 1992, 18; Gabriel Dimisianu, Observații mărunte, RL, 1992, 18; Al. Piru, O nouă istorie a literaturii române, L, 1992, 19-21; Monica Spiridon, Strategii de lectură, RL, 1992, 24
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288404_a_289733]