KorAP: Find »[drukola/base=extaz & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...39 40 41 ...125 >

3,103 matches

Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245

iluzorie. Căci, măcinat de nostalgia Ființei, a Adevărului, Cioran nu se poate debarasa, în fapt, de propria prezență, atât de concretă în vanitatea ei, încât devine singura posibilă. De aici, contradictoriul din care își hrănește deopotrivă voluptatea eșecului și neputința extazului, și care îl proiectează pe Cioran în esențial. În fond, existența îi e construită dintr-o serie de palinodii: totul Ă convingere, credință, idee, atitudine Ă se transformă în opusul său, dacă nu cumva are înscris din start, în chiar

[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
esențial. Fapt care nu atenuează sentimentul eșecului, dar care purifică orice criză teribilă, delirantă, extazică a adevărului. Contemplate acum, vidul și esențialul nu mai dor; prin conștiința eșecului, disperarea e complementară melancoliei. În tinerețe, era complementară doar plictisului, anxietății și extazului. Dostoievskian, Cioran nota în aceeași scrisoare către Eliade: „Îmi e imposibil, dragă Mircea, să scriu despre un gânditor pe care-l iubesc, despre o carte citită, despre o întâmplare trăită. Toate nu ajută la nimic. Gândirea trebuie să fie o

[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
chiar și o minge în acest sens, cumpărată de la Hamburg Ă aruncând-o și prinzând-o, crede că își întărește șira spinării Ă, dar toate acestea nu-l împiedică să propăvăduiască sinuciderea. Doar că, numai aparent necioranian, el crede în extaz, acel moment al libertății absolute, identic Apocalipsei, când timpul nu va mai fi („Timpul nu este un obiect sau lucru, ci un concept. Se va stinge în intelect”, spune el) și omul, “în integritatea lui, va atinge fericirea”. Mai mult

[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
lucru, ci un concept. Se va stinge în intelect”, spune el) și omul, “în integritatea lui, va atinge fericirea”. Mai mult, se va și sinucide, ce-i drept, împins finalmente de o promisiune și nu de dorința liberă a atingerii extazului, căruia îi ia locul grimasa grotescă a limitelor omului. În fine, sunt lucruri asupra cărora atrage atenția și Camus care-și numește un subcapitol din Mitul lui Sisif chiar Kirillov. Dar Kirillov nu are nici umorul, nici scepticismul lui Cioran

[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
martie 1970 (593), Cioran e surprins să afle că, într-o variantă abandonată, acest poem se numise Nirvana. Continuă: „Nu mă pot împiedica să nu mă gândesc că acest neant care nu e unic, căci Nirvana însemnă și vid și extaz, este una dintre obsesiile mele constante”. Așadar: blestem și rugăciune, vid și extaz. Fără s-o spună explicit, Cioran se regăsește în Eminescu, pentru că, asemenea acestuia, e omul unor identice metamorfoze și al unor antinomii care-l situează deasupra perspectivei

[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
acest poem se numise Nirvana. Continuă: „Nu mă pot împiedica să nu mă gândesc că acest neant care nu e unic, căci Nirvana însemnă și vid și extaz, este una dintre obsesiile mele constante”. Așadar: blestem și rugăciune, vid și extaz. Fără s-o spună explicit, Cioran se regăsește în Eminescu, pentru că, asemenea acestuia, e omul unor identice metamorfoze și al unor antinomii care-l situează deasupra perspectivei subiective, adică deasupra timpului. Ba chiar deasupra oricărei disperări, anxietăți, angoase. Este ceea ce

[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
nenorocire. Un popor condamnat la izolare” (27 noiembrie 1976 Ă 313). Dar nu atât admirația transformată în compasiune interesează aici, ci sinteza paradoxală pe care destinul acestei limbi, implicit al poporului care o vorbește, o instituie: rugăciunea este blestem, vidul, extaz, norocul, nenoroc. Totul este și opusul său, dacă nu cumva numai opusul său. Și asta poate tocmai datorită „vacuității cuvântului” (8iulie 1978 Ă 351), expresie pe care Cioran o folosește după ce citește Sentimentul românesc al ființei, cartea lui Noica. Fusese

[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-i opune Cioran coșmarului fără de care el însuși ar fi altul? Ce opune el acestei apocalipse, Infernului care a luat locul visului?! Aparent, proiectul, iluzoriu, al unei reveniri la matcă, la origini, în miezul propriei ființe. De fapt, cu nostalgia extazului, în miezul ființei. În realitate, proiect irealizabil, suplinit însă de evocarea locurilor prin care a trecut cândva. La urma urmelor, singurul proiect la care Cioran ține cu adevărat este cel al melancoliei. Numai ea, pare să spună Cioran, întemeiază. Numai

[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
de credință, a inautenticității, a imposturii: „La vârsta când scriam în românește Cartea amăgirilor (douăzeci și cinci de ani?) trăiam cu o asemenea intensitate că îmi era literalmente teamă să nu sfârșesc ca întemeietor de religie... La Berlin, la München, am trăit extazuri frecventeă ce vor rămâne pentru totdeauna culmile vieții mele. De atunci, n-am mai avut decât simulacre” (II, 304-305). Sunt însă numai supoziții. „N-o să știu niciodată cum eram cu adevărat acum patruzeci de ani!” (III, 216), exclamă. Totuși, cu

[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
este posibilă și în alt fel decât calea, ratată, a misticismului. „Dacă ne-am putea mărgini să privim!, exclamă el. Din nenorocire, ne încăpățânăm să înțelegem” (III, 76). Să privim și să ascultăm, am putea adăuga. Momentele lui Cioran de extaz, de pierdere a sinelui său disperat și a conștiinței de sine torturante țin tocmai de o astfel de resorbire în privire. Asta înseamnă a asculta Bach, a rătăci pe drumuri de țară, a privi marea. Dar acestea sunt momente tranzitorii

[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
metamorfoze, ale unei deveniri. Spune Cioran: „La vârsta când scriam în românește Cartea amăgirilor (douăzeci și cinci de ani?) trăiam cu o asemenea intensitate că îmi era literalmente teamă să nu sfârșesc ca întemeietor de religie... La Berlin, la München, am trăit extazuri frecvente Ă ce vor rămâne pentru totdeauna culmile vieții mele. De atunci, n-am mai avut decât simulacre” (II, 304-305). Altundeva, despre anii berlinezi: „Singurătatea mea berlineză nu poate fi imaginată de un om normal. Cum de nu mi-au

[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
și nepăsător, ce sfâșieri! E însuși fructul unei vitalități precare, adânc vătămate” (I, 144). Finalmente, Cioran va defini scepticismul drept o „voluptate a impasului” (III, 259). Pe sine se va numi, totuși, „un sceptic incomplet”, fapt care atrage încă „presentimentul extazului”, reprezentând acel „sector” din ființa lui „pe care scepticismul n-a reușit să-l invadeze” (III, 260). De reținut, însă, că Cioran numește într-un loc scepticismul ca fiind „forma cea mai subtilă de intoleranță” (I, 260). Or, cum vom

[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
potrivește cu rare accese de umor și de ironie. Ceea ce însă sfințenia nu poate tolera fără să se autodistrugă este ironia sistematică, ironia ca obicei al spiritului, ca dar, ca talent și ca automatism. Căci ea e antipodul însuși al extazului” (III, 292). Și printre păcatele neamului său Ă limită de neiertat și pentru sine Ă se află nu numai refugiul în anonimat din fața istoriei, ci și absența angajării mistice. O spune la un moment dat: „Argumentul zdrobitor împotriva țării mele

[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
de convingeri ca să pot lupta pentru sau contra unui lucru! Eu însă mi-am vlăguit, mi-am secătuit, mi-am golit convingerile, una câte una și toate deodată” (II, 28). Atunci când se angajează, totuși, în ceva, Cioran trăiește clipe de extaz: „Deși nu cred în nici un fel de făptuire, când mă apuc de-o treabă și-o duc la bun sfârșit, ce satisfacție pe mine!” (I, 75). Îi invidiază, oricum, pe toți ei care, diferiți de el, nu sunt paralizați în fața

[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
explorări dureroase a sinelui sau sensul unei întemeieri a lui. Dar, altfel, e limpede: visul energiilor elementare îl obsedează pe Cioran până într-atât, încât se neagă pe sine pentru a supraviețui. Și neputința e chiar neputință. Păcatele eului și extazul anonimatului sau viceversatc "P\catele eului [i extazul anonimatului sau viceversa" În efortul continuu de a-și construi identitatea, Cioran găsește o soluție în negarea de sine. Altfel spus, se construiește negându-se, sau, mai exact, cultivând indiferența de sine

[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
a lui. Dar, altfel, e limpede: visul energiilor elementare îl obsedează pe Cioran până într-atât, încât se neagă pe sine pentru a supraviețui. Și neputința e chiar neputință. Păcatele eului și extazul anonimatului sau viceversatc "P\catele eului [i extazul anonimatului sau viceversa" În efortul continuu de a-și construi identitatea, Cioran găsește o soluție în negarea de sine. Altfel spus, se construiește negându-se, sau, mai exact, cultivând indiferența de sine. Indiferența? E un cuvânt pe care Cioran îl

[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
ar potrivi mai degrabă reversul ei, indiferența, dar iată-l pe Cioran răzvrătit împotriva propriului sine: „Nu sunt nici indiferent, nici detașat Ă sunt abulic Ă iar abulia nu e detașare” (I, 100). Abulic pentru că ezită între tentația gloriei și extazul anonimatului. Or, gloria se dovedește deșartă, iar anonimatul, dureros. Cum în jurul său vede doar inși care caută gloria sau, ține să precizeze, „cel puțin renumele”, Cioran comentează: „Pasiune dezgustătoare și totuși de înțeles, ba chiar inevitabilă” (I, 150). Mai mult

[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
în fața semenilor săi, în loc să aspire la Dumnezeu și, asemenea Lui, să se îngroape în sine, să refuze să se manifeste, să se cufunde în fericirea de a nu lăsa nici o urmă, să adopte condiția de necunoscut, să se piardă în extazul anonimatului” (III, 44). În aceste condiții, este limpede ce caută Cioran în momentele lui de înțelepciune. Cât de surprinzătoar, în fond, cât de neașteptat reproșul că oamenii nu aspiră la Dumnezeu și nu refuză să se manifeste. Finalmente, el însuși

[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
va refuza să se manifeste, dar ca o consecință nu a contopirii cu Dumnezeu, ci ca un refugiu din fața agitației lumii, consecință a naturii sale sfârtecate de contradicții. Uneori, însă, ieșirea din timp și asumarea insignifianței înseamnă o cucerire a extazului. După ce notează „Ideea de a trece pe pământ fără să lași nici o urmă este, în sine, cât se poate de exaltantă. În răstimpul în care o gândești te simți mai pur și mai înțelept decât ceilalți”, Cioran mărturisește: „În chiar

[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
ca pe un indezirabil” (I, 92). Să deducem că vanitatea și gloria înseamnă ineficiență, lașitate și decădere? Mai mult, e renunțarea la miezul ființei cioraniene, care părea să se hrănească cu disprețul de sine. Totuși, la antipod, Cioran vorbește despre extazul anonimatului, despre adevărul ființei neștiute. La câteva rânduri de strigătul din fragmentul anterior, își spune: „N-ar trebui să semnăm ceea ce scriem. Când cauți adevărul, ce importanță are numele? În fond, nu contează decât poezia și gândirea anonimă, creațiile «epocilor

[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
mă adresez Lui, fără să cred cu adevărat în el” (III, 72). Se crede un scuipat al diavolului („Dintr-un scuipat al diavolului; iată din ce sunt plămădit” Ă I, 11), dar ezită între „rugă și blasfemie” (I, 9), între „extaz și rânjet” (I, 295), pentru a mărturisi paradoxul că nu poate trăi „nici cu Dumnezeu, nici fără Dumnezeu” (I, 157). Într-un moment de orgoliu superb, afirmă: „Sunt o natură profund necredincioasă și profund religioasă: sunt un om fără certitudini

[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
Cum am văzut, muzica îi dă sentimentul paradisului; și nu e aceasta singura cale, nici singurul „antidot” Ă toate vor face obiectul unor explorări ulterioare Ă care îl scoate pe Cioran din Infernul prezenței pentru a-l proiecta în trăirea extazului. Căci Paradisul, crede și el, este posibil. Altfel, cum ar putea să simtă „dorul de Paradis. Și poate Ă ca să ne reamintim că Cioran trăiește în plin umor Ă de Spania” (I, 57)? Doar că, deseori, se simte exilat din

[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
tot mai departe de experiența misticilor, pe care nu-i va mai citi: „Când ai devenit incapabil să simți, nu zic o transă, dar nici măcar o umbră de transă, la ce bun să alergi după ale altora? Am trecut pe lângă extaz, ba chiar l-am cunoscut de trei-patru ori în viață; însă în felul lui Kirilov, nu al credincioșilor. Trăiri divine totuși, de vreme ce mă înălțau deasupra lui Dumnezeu” (I, 149-150). Dar la numai câteva pagini de aceste rânduri sceptice, Cioran notează

[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
însă în felul lui Kirilov, nu al credincioșilor. Trăiri divine totuși, de vreme ce mă înălțau deasupra lui Dumnezeu” (I, 149-150). Dar la numai câteva pagini de aceste rânduri sceptice, Cioran notează: „Auzit ieri seară Patimile după sfântul Ioan; fericire vecină cu extazul. Ieșit în stradă, contactul cu abjecția, cotidianul, m-a făcut să mă întreb dacă cele trei ore «sublime» pe care tocmai le petrecusem nu țineau de halucinație. Și, totuși, acele ore îmi dăruiseră deopotrivă certitudinea și emoția realității supreme” (I

[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
făcut să mă întreb dacă cele trei ore «sublime» pe care tocmai le petrecusem nu țineau de halucinație. Și, totuși, acele ore îmi dăruiseră deopotrivă certitudinea și emoția realității supreme” (I, 162). Nu-i vorbă, Cioran vorbește și despre un „extaz al neantului” (I, 66), poate tocmai o confirmare a faptului că extazul aparține experienței mistice. Pe la începutul caietelor, își amintește astfel de experiențe: „«Delirul sfânt», despre care vorbește Tereza d’Avila pentru a numi una din fazele contopirii cu Dumnezeu

[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]