1,201 matches
-
subiectului. Cele două tipuri de flexiune se corelează cu proprietăți diferite. Astfel, flexiunea verbală bogată 35 se corelează cu deplasarea verbului la flexiune (V-la-I), pe când flexiunea nominală bogată se corelează cu disponibilitatea subiectelor nule. Din această diviziunie a tipurilor de flexiune rezultă mai multe categorii de limbi (Biberauer și Roberts 2010: 267): - limbile în care ambele tipuri de flexiune sunt bogate sunt limbi cu deplasare V-la-I și subiect nul (româna, italiana, greaca, spaniola); - limbile în care flexiunea verbală este bogată, însă
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
cu deplasarea verbului la flexiune (V-la-I), pe când flexiunea nominală bogată se corelează cu disponibilitatea subiectelor nule. Din această diviziunie a tipurilor de flexiune rezultă mai multe categorii de limbi (Biberauer și Roberts 2010: 267): - limbile în care ambele tipuri de flexiune sunt bogate sunt limbi cu deplasare V-la-I și subiect nul (româna, italiana, greaca, spaniola); - limbile în care flexiunea verbală este bogată, însă flexiunea nominală este săracă sunt limbi cu deplasare V-la-I, însă fără subiect nul (franceza, engleza medie [engl. Middle
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
diviziunie a tipurilor de flexiune rezultă mai multe categorii de limbi (Biberauer și Roberts 2010: 267): - limbile în care ambele tipuri de flexiune sunt bogate sunt limbi cu deplasare V-la-I și subiect nul (româna, italiana, greaca, spaniola); - limbile în care flexiunea verbală este bogată, însă flexiunea nominală este săracă sunt limbi cu deplasare V-la-I, însă fără subiect nul (franceza, engleza medie [engl. Middle English]); - limbile în care ambele tipuri de flexiune nu sunt bogate sunt limbi fără deplasare V-la-I și fără
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
rezultă mai multe categorii de limbi (Biberauer și Roberts 2010: 267): - limbile în care ambele tipuri de flexiune sunt bogate sunt limbi cu deplasare V-la-I și subiect nul (româna, italiana, greaca, spaniola); - limbile în care flexiunea verbală este bogată, însă flexiunea nominală este săracă sunt limbi cu deplasare V-la-I, însă fără subiect nul (franceza, engleza medie [engl. Middle English]); - limbile în care ambele tipuri de flexiune nu sunt bogate sunt limbi fără deplasare V-la-I și fără subiect nul (engleza, limbile scandinave
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
și subiect nul (româna, italiana, greaca, spaniola); - limbile în care flexiunea verbală este bogată, însă flexiunea nominală este săracă sunt limbi cu deplasare V-la-I, însă fără subiect nul (franceza, engleza medie [engl. Middle English]); - limbile în care ambele tipuri de flexiune nu sunt bogate sunt limbi fără deplasare V-la-I și fără subiect nul (engleza, limbile scandinave continentale); - limbi în care flexiunea nominală este bogată, însă flexiunea verbală este săracă (nu există exemple clare, v. discuția la Biberauer și Roberts 2010: 267
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
limbi cu deplasare V-la-I, însă fără subiect nul (franceza, engleza medie [engl. Middle English]); - limbile în care ambele tipuri de flexiune nu sunt bogate sunt limbi fără deplasare V-la-I și fără subiect nul (engleza, limbile scandinave continentale); - limbi în care flexiunea nominală este bogată, însă flexiunea verbală este săracă (nu există exemple clare, v. discuția la Biberauer și Roberts 2010: 267 și urm.). O ultimă chestiune care trebuie lămurită este statutul adverbelor preverbale; din discuția prezentată mai sus a rezultat că
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
fără subiect nul (franceza, engleza medie [engl. Middle English]); - limbile în care ambele tipuri de flexiune nu sunt bogate sunt limbi fără deplasare V-la-I și fără subiect nul (engleza, limbile scandinave continentale); - limbi în care flexiunea nominală este bogată, însă flexiunea verbală este săracă (nu există exemple clare, v. discuția la Biberauer și Roberts 2010: 267 și urm.). O ultimă chestiune care trebuie lămurită este statutul adverbelor preverbale; din discuția prezentată mai sus a rezultat că poziția adverbelor precum des este
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
poziția de centru al FIN0 (v. §3.4 infra pentru argumentele care arată că să este un complementizator generat în poziție joasă, nu o marcă flexionară) și negația propozițională, care în limbile romanice și în română selectează drept complement grupul flexiune IP (Neg > IP) (Zanuttini 1997), fiind astfel elementul care marchează limita dintre domeniile IP și CP (v. §3.3 infra). (62) a. Pentru ca dessă-i vizitezi pe bunici, ai nevoie de mulți bani pentru că drumul e lung și scump. b. Desnu
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
sincretică C0, astfel că generarea unei periferii stângi nu este posibilă în propoziția infinitivală. În aceste condiții, singura poziție disponibilă pentru adverbul des este poziția postverbală; plasarea adverbului între complementizatorul a și verb indică deplasare joasă / lipsa deplasării verbului la flexiune, opțiune exclusă; plasarea adverbului des la stânga complementizatorului a nu este posibilă, întrucât statutul sintactic al complementizatorului a nu permite generarea unei periferii stângi, astfel că nu există o poziție structurală în care adverbul să fie deplasat din poziția sa de
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
și rafinarea tipologiei deplasării verbului Mai multe cercetări datând din anii '90, culminând cu Giorgi și Pianesi (1997) și Cinque (1999), au arătat că asumarea unei singure proiecții IP nu poate acoperi întregul spectru de variație a deplasării verbului la flexiune în limbile romanice. Proiecția IP a fost inițial scindată într-o serie discretă de proiecții de mod, timp, aspect (MOODP > TP36> ASPP) - ordonate astfel în concordanță cu Principiul oglinzii (engl. The Mirror Principle) formulat de Mark C. Baker, conform căruia
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
domeniul lexical vP, proiecția din domeniul flexionar IP la care se deplasează verbul nu este aceeași în toate limbile romanice. Mai mult, Schifano (2015a) arată că distribuția diferită a formelor verbale nu este accidentală, ci rezultă din interacțiunea dintre morfologie/flexiune (realizare prin morfeme discrete nonsincretice) și sintaxă (deplasarea verbului). În continuare, prezentăm pe scurt rezultatele din Schifano (2015a), preluând, de asemenea și o parte din materialul prezentat spre exemplificare pentru alte limbi decât româna; limbile romanice discutate în Schifano (2015a
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
în domeniul flexionar în limbile romanice, după cum a arătat discuția precedentă. Altfel spus, de ce verbul nu se deplasează în mod sistematic în aceeași poziție în toate limbile romanice? Schifano (2015a) arată că deplasarea verbului este dictată de interacțiunea dintre morfologie / flexiune și sintaxă în următorul mod: instanțierea paradigmatică bogată asociată cu lipsa deplasării vs deplasare a verbului pentru a suplini absența instanțierii paradigmatice. O categorie verbală se instanțiază paradigmatic dacă valorile sale principale se exprimă prin paradigme sintetice și nonsincretice. Absența
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
subiectului, [Spec, vP], sau o poziție marcată pragmatic din periferia internă propozițională, periferia domeniului vP); cuantificatorul flotant(de altfel, nici adverbele probabil, deja, mereu) nu poate disloca structura auxiliar (+ auxiliar) + verb, fapt care arată că deplasarea verbului lexical în domeniul flexiune este independentă de prezența auxiliarului în structură. (86) a. Copiii au (*toți) plecat toți. b. Copiii vor (*toți) pleca toți. c. Copiii vor (*toți) fi (*toți) plecat toți. d. Copiii ar (*toți) fi (*toți) plecat toți. O comparație a românei
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
În literatura asupra cliticelor pronominale din limbile europene (v. Rivero 1997; Roberts 2010a și bibliografia) se insistă asupra existenței a două sisteme de cliticizare, distinse în funcție de "orientarea" pronumelui clitic: clitice orientate spre C(omplementizator)51 vs clitice orientate spre I52 (flexiune). În limbile romanice (moderne), cliticele pronominale sunt în general orientate spre I (dar v. spaniola veche, care - în propozițiile subordonate - amalgamează cele două sisteme, Rivero 1997; v. și nota 54 infra); unele limbi slave prezintă clitice orientate spre C (sârbo-croata
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
Decháine și Wiltschko 2002)56. Ca opțiune parametrică, româna ordonează proiecția de persoană pentru cliticele dativ înainte de cliticele acuzativ (spre deosebire de franceză, unde ordonarea este acuzativ > dativ). Soluția propusă de Săvescu-Ciucivara (2011) și adoptată și aici este în acord cu Parametrul flexiunii scindate (engl. The Split IP-parameter) formulat de Thráinsson (1996) (v. Ștefănescu 1997; Cornilescu 2000; Alboiu 2002 pentru română), conform căruia unele limbi permit proiectarea de grupuri specificate ca [+N] în proiecția verbală extinsă. În conformitate cu condițiile minimaliste de proiectare a grupurilor
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
acomodează clitice este așadar cea din (111): (111) CP > [IP PERSP > MOODP > TP > ASPP Predicția acestei linii de analiză este că diviziunea procliză / encliză se corelează cu opțiuni diferite de deplasare a verbului 57: procliza pronominală indică deplasarea verbului la flexiune (V-la-I), pe când encliza pronominală indică deplasarea verbului în domeniul complementizator (V-la-C). Relația dintre encliza pronominală și deplasarea verbului la C a fost subliniată în repetate rânduri (Rizzi și Roberts 1989; Dobrovie-Sorin 1994; Alboiu, Hill și Sitaridou 2014; Nicolae și Niculescu
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
-le (vs mi le dă) b. dându-mi-le În §3.5 infra vom aduce argumente pentru a susține ideea că proiecția vizată în deplasarea verbului în domeniul C este FINP. Rezultate de reținut • pronumele clitice românești sunt orientate spre flexiune (I-oriented clitics) • cu excepția situațiilor în care encliticizarea este determinată fonologic (v. (103) supra), diviziunea procliză/encliză se corelează cu opțiuni diferite de deplasare a verbului (V-la-I pentru procliză, respectiv V-la-C pentru encliză) Putem astfel revedea reprezentarea din (99), înlocuind una
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
engleză și franceză. Pollock (1989) este primul autor care atribuie negației propoziționale statutul de proiecție sintactică independentă, Grup al Negației (NEGP); Zanuttini (1997) insistă asupra faptului că, în limbile romanice, negația propozițională selectează IP (i.e. MOODP > TP > ASPP, sub ipoteza flexiunii scindate adoptate în această lucrare), care include proiecțiile verbale și proiecția/proiecțiile în care sunt găzduite cliticele pronominale (PERSP). Concluzia a fost extinsă și la analiza românei (Avram 1999; Isac și Jakab 2004; Hill și Alboiu 2016 i.a.). Structura
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
elegant capacitatea gerunziului de a avea subiect propriu, diferit de subiectul din principală, și de a îl marca nonambiguu cu cazul nominativ (124c). O sugestie teoretică din Chomsky (2007, 2008); Richards (2007) privind "moștenirea" trăsăturilor de temporalitate (Feature Inheritance) de către flexiune de la C, combinată cu intuiția lui Ouali (2008) conform căreia C poate dona / păstra / împărți 69 trăsăturile de temporalitate cu flexiunea, poate da seamă de trăsăturile paradoxale ale gerunziului: domeniul complementizator al acestei forme păstrează trăsăturile de temporalitate; astfel, forma
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
nominativ (124c). O sugestie teoretică din Chomsky (2007, 2008); Richards (2007) privind "moștenirea" trăsăturilor de temporalitate (Feature Inheritance) de către flexiune de la C, combinată cu intuiția lui Ouali (2008) conform căreia C poate dona / păstra / împărți 69 trăsăturile de temporalitate cu flexiunea, poate da seamă de trăsăturile paradoxale ale gerunziului: domeniul complementizator al acestei forme păstrează trăsăturile de temporalitate; astfel, forma de gerunziu prezintă trăsături de temporalitate, însă acestea sunt instanțiate în domeniul C, nu în domeniul flexionar; TP nu se proiectează
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
doar centrul. (iii) Domeniul flexionar este scindat într-o serie de proiecții funcționale verbale (MOODP > TP > ASPP), dominate de proiecții de persoană (PERSP) care găzduiesc cliticele pronominale. Din punct de vedere tipologic (Rivero 1997), pronumele clitice românești sunt orientate spre flexiune, nu spre complementizator. (iv) Negația propozițională ocupă cea mai înaltă poziție în ierarhia domeniului flexionar, reprezintând limita dintre domeniul flexionar IP și domeniul complementizator CP. Poziția față de adverbul de negație nu (și față de clitice, v. (iii)) este un diagnostic sintactic
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
servi ca argument pentru justificarea unei analize teoretice; cel mai clar exemplu în această direcție este lipsa atestărilor secvențelor [pronume clitic - negație propozițională (nu)], fapt distribuțional care servește la calificarea pronumelor clitice ale românei vechi drept clitice orientate spre I (flexiune), conform testelor sintactice propuse de Rivero (1997); Roberts (2010a) și aplicate în §III.3.2. 2. Trăsături comune cu româna modernă și caracteristici tipologice constante Obiectivul secțiunilor următoare este de a arăta că analiza propusă în capitolul precedent (§III) pentru
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
sintactică, vom reține ideea că auxiliarele din aceste structuri se generează în MOOD, ca în româna modernă (v. §III.3.1.3) (ii) structuri atestate în limba veche, însă dispărute în trecerea la româna modernă; în aceste structuri, auxiliarul prezintă flexiune după mod și timp, fiind astfel implicat în valorizarea acestor trăsături; auxiliarele din aceste structuri se generează în proiecții funcționale inferioare proiecției MOODP (i.e. TP, ASPP) • româna modernă (§III.3.1.3) prezintă doar structuri de tipul (i), deci gramaticalizarea
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
viitor), însă fi acordat este de asemenea disponibil (la perifrazele subjonctivale, v. nota 5 supra) 2.1.2 Cliticele pronominale În discuția privitoare la statutul pronumelor clitice în limba română veche se împletesc două probleme: orientarea pronumelor clitice (orientare spre flexiune vs orientare spre complementizator) și, în legătură cu această primă problemă, statutul encliticizării (encliticizare determinată sintactic vs encliticizare determinată fonologic, ca efect al legii Wackernagel/Tobler-Mussafia7, v. Tobler 1875; Mussafia 1886; Wackernagel 1892). Studii recente (Alboiu și Hill 2012; Nicolae și Niculescu
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]
-
1886; Wackernagel 1892). Studii recente (Alboiu și Hill 2012; Nicolae și Niculescu 2015, 2016; Hill și Alboiu 2016) au scos în relief următoarele rezultate: (i) la fel ca în româna modernă, în româna veche pronumele clitice obiect sunt orientate către flexiune, nu către complementizator 8; (ii) cu puține excepții (cauzate de intolerența românei față de hiat9), poziția cliticului pronominal prin raportare la verb are cauze sintactice, nu fonologice. Vom prezenta, foarte pe scurt, o serie de argumente (unele extrase din Nicolae și
[Corola-publishinghouse/Science/85002_a_85788]