1,019 matches
-
s-ar putea să nu se înșele foarte tare. Îl visasem pe G.P. în noaptea dinaintea înmormântării. Stătea la o masă cu niște oameni pe care eu nu-i văzusem niciodată. Era un soare puternic. Într-o grădină. Iarbă care foșnea, pocnea, un verde zgomotos. Îmi spunea că se duce să-și vadă locurile copilăriei, ceairul, gârla despre care îmi povestise în reportajul ăla. Era fericit. Întinerise. Arăta așa cum îl știam eu de când eram mic. Râdea acolo la masă. Voia să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
stârnite de întrebarea: cât valorează viața mea? Această întrebare tăbăra imperativ asupra lucrurilor de rând, se întrezărea fugar din clipele cât se poate de „normale“. Nu sufeream de foame, nici nu umblam desculță, iar seara mă culcam în așternutul proaspăt, foșnind de cât de bine fusese călcat. Bunica îmi cânta rugăciunea: „Bevor ich mich zur Ruh begeb/ Zu dir oh Gott mein Herz ich heb“ șMai înainte de a ațipi/ Spre tine, Doamne, inima-mi înalțț, după care stingea lumina. Dar mai
Regele se-nclină și ucide by Herta Muller () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2149_a_3474]
-
alleenig“, ceea ce sună a „wenig“ șpuținț - și chiar așastăteau lucrurile. Tot așa stăteau lucrurile și în plină porumbiște. știuleții cu păr de moșneag, din care ai fi putut împleti cozi, și cu dinți rupți, galbeni - boabele de porumb. Trupul îți foșnea, însemna tot atât de puțin cât și vântul pustiu prin gunoaie. Gâtlejul ars de sete, pe dinăuntru, iar deasupra ta un soare străin ca o tipsie pe care persoanele distinse îi oferă oaspetelui un pahar cu apă. Până și în ziua de
Regele se-nclină și ucide by Herta Muller () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2149_a_3474]
-
jumătate zahăr, pe jumătate nisip. Cuvântul „caise“ e mângâios în germană, „Aprikosen“ sună a „liebkosen“ (a dezmierda). Așa că până la urmă tot am pus pe hârtie un colaj de cuvinte cu textul: pisicile din parcare se preling pe câte cinci-șase lăbuțe foșnind fiecare pe trepte ca tecile de acacii acasă-n sat mâncam caise turtite cu zecile pisicile-n jur miorlăite și-arcuiau coada făcând nasul lung bașca rotindu-și și ochii cât ceașca iar când mergeau să se culce blana li
Regele se-nclină și ucide by Herta Muller () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2149_a_3474]
-
Alexandru Vona scrie în romanul său Ferestrele zidite: „Când vrei să cunoști adevărul trebuie să știi să detectezi aceste cuvinte strecurate printre altele care nu sunt pentru tine“1. Un asemenea cuvânt consider că este și „Hobelschatten“. Umbrișul de rindea foșnea și mirosea amărui. În timp ce bunicul juca șah în verandă, înăuntru în atelier eu îmi făceam peruci din úmbrele de rindea scurte. Iar din spiralele lungi - cordoane, volănașe și șaluri. Într-o cutie mare se găseau litere de aur al căror
Regele se-nclină și ucide by Herta Muller () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2149_a_3474]
-
arăta a fi frumoasă. Cerul senin, pigmentat din loc în loc cu mici pete de nori ca niște clăbuci, soarele ridicat la câteva sulițe deasupra orizontului trimitea peste oraș raze călduțe și gălbui de toamnă târzie. Frunzele copacilor așternute pe pământ foșnesc trist sub pașii trecătorilor. Vremea prielnică este pentru toată lumea o invitație la evadarea din spațiul închis și înghesuit al locuințelor de bloc, pentru o plimbare sau pentru diverse treburi. Trezit la puține ore după miezul nopții, Dumitru Dascălu (Dede, cum
Ediţia a II-a revizuită şi îmbogăţită. In: CHEMAREA AMINTIRILOR by Vasile Fetescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/504_a_769]
-
În posesie lucrurile așa cum sînt, nenumite, cum au fost la Începutul lumii. Propria noastră copilărie e vîrsta de aur trăită cîndva, Olimpul din care am coborît și unde am crezut În toate poveștile, iar frunzele și iarba ude de ploaie foșneau de oracole subiective. Singurul paradis pierdut e această copilărie, acest Olimp În care nu ne mai putem Întoarce decît lucizi, căci ne-am pierdut inocența și puterea de a privi un copac ca pe o poveste. Riscul de a urca
Mitologii subiective by Octavian Paler () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2102_a_3427]
-
pentru a deveni vinovați, ar vrea să ne reproșeze Apolo... Dar ce mi-ar putea dovedi o zi limpede daca nu mă bucur de ea? SÎnt aici, În această zi frumoasă pe care ar fi păcat s-o trădez, marea foșnește la cîțiva pași, albastrul acestei mări arde În amiază ca un foc și mă purifică, iar nisipul e cald ca și trupul meu. Nu vreau să mă gîndesc la nimic altceva pentru că totul e aici, tot ce sînt, tot ce
Mitologii subiective by Octavian Paler () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2102_a_3427]
-
Ideea de artă antică nu trebuie redusă la clasicism. Dacă ne vom Întoarce la izvoare, Îl vom găsi pe Narcis bolnav de setea de absolut și Într-un tufiș din apropiere cadavrul lui Marsyas jupuit de Apolo. Deasupra se aud foșnind aripile lui Icar, care, spre deosebire de Anteu, profund clasic, e și el un personaj baroc. Zburînd, el a spart cercul. Apropiindu-mă de țărm, regăsesc pescărușii țipînd În aer după ritualul cunoscut. O fată Înaltă și osoasă, cu atitudini cam băiețești
Mitologii subiective by Octavian Paler () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2102_a_3427]
-
artei egiptene; buzele senzuale au o febră care lipsește Giocondei; nu le interesează surîsul, ci viața, să muște din fructul vieții pînă la sînge; iar dacă ar surîde, ea și Afrodita ar surîde ca orice femeie frumoasă. La cîțiva pași foșnește o mare languroasă, placidă, vag indolentă, o mare somnoroasă și echivocă, incapabilă parcă vreodată de accese de violență, naivă și cu aluzii sibarite care Încep să mistifice totul, Încît Afrodita poate ieși oricînd din apă cu un zîmbet imprecis și
Mitologii subiective by Octavian Paler () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2102_a_3427]
-
simți obrazul cotropit de o febră ușoară, pleoapele Înroșite și să asculți murmurul mării ca pe un cîntec Îndepărtat; În Hiperboreea cresc aceleași ierburi calde ca și În Elada, dar ele nu decad și nu putrezesc; arbori Înalți și luminoși foșnesc În afara timpului și dacă un hiperboreean ar lovi cu securea unul din acești arbori, tăietura s-ar deschide ca un surîs; nimic din acestea nu lipsea grecilor În realitate, numai că În Hiperboreea ele nu expirau niciodată... Două fecioare hiperboreene
Mitologii subiective by Octavian Paler () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2102_a_3427]
-
în latura evocatoare. Util multora (studenți, asistenți, profesori din învățămîntul secundar), I.D. Lăudat n-a beneficiat - pe cît se aștepta - de gratitudinea acestora. De aceea, cîteodată se simțea „un om rău înțeles”, inactual, neglijat. în nu puține din scrisorile sale foșnesc umbrele nemulțumirilor și mustește amărăciunea. „Ne-au uitat toți cei care ne cunoșteau”, mi-a declarat odată. Eu am devenit corespondentul său deoarece, spre deosebire de alții dintre foștii săi studenți ajunși în presă, îl solicitam la anumite date, eram atent cu
Scrisori către un redactor vol. I by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/859_a_1713]
-
război. Într-o după-amiază, la Începutul aceluiași an, În casa noastră din St. Petersburg am fost dus din camera copiilor În biroul tatei, pentru a spune bună ziua unui prieten al familiei, generalul Kuropatkin. În timp ce corpul lui masiv, strâns În uniformă, foșnea ușor, În dorința de a mă amuza, el a Împrăștiat pe divanul pe care ședea o mână de bețe de chibrit, punând zece dintre ele cap la cap, pentru a alcătui o linie orizontală, și a spus: „Asta e marea
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
aducem În dormitor și să scotocim acolo În ei, ca să asiste și ea la bucuria noastră. După ce m-am trezit, m-am consultat repede cu fratele meu, după care, am Început să pipăim nerăbdători ciorapii Îndesați cu mici daruri și foșnind foarte plăcut; le-am scos pe rând, cu precauție, am desfăcut panglicile, am tras puțin hârtiile de Împachetat, examinând totul În lumina firavă care se strecura printr-o crăpătură a jaluzelelor, apoi le-am Împachetat din nou și le-am
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
tot mai firavă și Închipuindu-mi paradisul ca pe un loc unde un vecin, care n-are somn, citește o carte fără sfârșit, la lumina unei lumânări veșnice. Se petrece inevitabilul: etui-ul pince-nez-ului se Închide cu un țăcănit, revista foșnește pe marmura noptierei și Mademoiselle suflă vijelios cu buzele țuguiate; prima Încercare eșuează, o flăcăruie buimacă se agită, apoi se micșorează; urmează un al doilea atac, și lumina dispare. În acea beznă neagră ca smoala Îmi pierd reperele, patul meu
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
operele marilor poeți ruși am descoperit doar două imagini lepidopterice cu adevărat plastice: impecabila evocare a ceea ce este cu siguranță un fluture Turtoiseshell, realizată de Bunin: Și iată cum În cameră zbura Un fluture, mătase colorată, Bătând din aripi și foșnind, zvâcnea Pe un tavan albastru... și monologul Fluturelui lui Fet: De unde vin și Încotro mă-ndrept Să nu mă Întrebați; Acum respir pe-o grațioasă floare Să nu mă deranjați. În poezia franceză te impresionează cunoscutele versuri ale lui Musset
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
proces de inducție, căci am observat curând că orice evocare a formei feminine era Însoțită de derutantul disconfort care-mi devenise deja familiar. I-am consultat pe părinții mei (veniseră la Berlin să vadă cum ne descurcăm) și tata a foșnit puțin ziarul german pe care tocmai Îl deschisese și a răspuns În engleză (parodiind un posibil citat - o manieră de a vorbi pe care o adopta deseori ca să Înceapă conversația): „Asta este, băiete, una dintre combinațiile absurde ale naturii, cum
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
se mândrește Preafericitul. L-a ajuns blestemele noastre, precizează Duma. Ștefan se lasă încet, în iarbă, alături. Se culcă pe spate. Respiră adânc aroma ierburilor încinse în soare. Un coșaș îi țârâie la ureche. Bate un vânticel și frunzele pădurii foșnesc, șoptesc...Funigeii au pornit alba lor nuntă aeriană. O ciocănitoare bate toaca într-un copac și niște păsări gureșe ciripesc, se hârjonesc de-a dragostea. Ștefan urmărește zborul sacadat al unui fluture alb pe albastru siniliu al cerului. Se uită
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
sângele și pe gură și pe nări. Mă privea blând și ochii i se abureau încet... I-am încolăcit grumazul, mi-am ascuns fața în coama lui și am izbucnit în hohote de plâns. Urlam, mă tăvăleam prin frunzele ce foșneau uscat... Aș fi vrut să mor acolo, odată cu el. Atunci, mi s-a arătat taica, l-am văzut cu ochii minții. Ochii lui albaștri-albaștri mă priveau triști, mirați... Mi-am șters lacrimile, am ridicat ochii spre cer, și-am strigat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
biete gutui viermănoase, căzând la pământ, mi se pare inexplicabil: surd, dar prea amplu, prea îndesat, de parcă ar cădea, izbindu-se de sol, niște săculețe mărișoare umplute cu nisip. Citesc și totodată „prind” ca într-o plasă tot ce scârțâie, foșnește, „mișcă” în jur și aștept, cu inima strânsă, sinistra bufnitură a unui alt... săculeț cu nisip. Pentru variație, ca să-și bată joc de teama mea exagerată, de ins „nevricos”, o gutuie preferă să cadă pe tăblia metalică a mesei rămase
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
mai bine dispusă. Singura soluție era să plecăm pe jos. Un timp am mers tăcute făcând pașii mari și grăbiți, iar când bezna era adâncă de nu se vedea decât linia albă întreruptă din mijlocul șoselei și copacii de pe margine foșneau sinistru, o luam la fugă și alergam până ce oboseam. Ploua mărunt, dar nu mai era foarte frig. Am mers așa mai bine de o oră când în față am văzut două luminițe întâi foarte mici apoi din ce în ce mai mari. Era Aro
BIETUL OM SUB VREMI by DORINA STOICA () [Corola-publishinghouse/Memoirs/531_a_938]
-
ropotele de aplauze le-am considerat a ne fi adresate și nouă. Eram mândru, emoționat, că îi simțisem, pe umeri, mâna; i-am văzut bine costumul, îl țin minte bine și acum, un gri argintiu, asortat cu o cămașă albă, foșnind a mătase. În sfârșit, a început ceea ce nu am mai văzut niciodată, pentru că niciodată nu am mai întâlnit un orator, vrăjitor de cuvinte, spontan, cu rare pauze, când mucalit, când liric, așa cum a fost atunci, în Sala Liceului, Ionel Teodoreanu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
mici note argheziene, bacoviene, voiculesciene și mai ales cu zvâcniri de sensibilitate romantică, trimițând la poemele lui Al. A. Philippide: „Sălbaticele umbre - tăcerea de-nceput / Și le gonea năvalnic și-adânc prin anotimpuri, / Simțindu-se cum cerul în vastele răstimpuri / Foșnește stins de-a lungul taifunului de lut”. Invarianta elocuției lirice este însă hegemonia asupra afectivității și a stilului. Sensibilitatea se află, cum observă Constantin Ciopraga, „sub semnul aspirațiilor către «geometria» versurilor”. Elegiace, meditative, confesive, descriptive, patetice, satirice, poeziile sunt lucrate
ŢAŢOMIR. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290097_a_291426]
-
el”. Cele 10 000 de lumi au răsunat atunci când Gautama a atins omnisciența. Locuitorii cerurilor au fost cuprinși de o imensă bucurie, turmele de animale și păsările nu au scos nici un sunet și până și copacii au încetat să mai foșnească în bătaia vântului. După Trezire, Buddha a intonat faimosul său cânt de victorie: „Căutând pe ziditorul casei, Mi-am urmat cursa în vârtejul nașterilor fără număr, Care nu scapă niciodată de zăgazul morții; Răul, din naștere în naștere se repetă
BUDDHA REALITATE ŞI LEGENDĂ by EMIL VACARIU () [Corola-publishinghouse/Science/463_a_1294]
-
după scîndură, sau la moara din Zvoriștea, după făină, prin lunci și păduri, prin hîrtoape și locuri pustii. Mie îmi era frică, noaptea, să ies pînă la poartă, necum pînă în fundul grădinii unde întunericul părea și mai adînc și unde foșneau suspect frunzele de porumb. De cum se însera, stam cu lampa aprinsă și cu urechile ciulite. Neliniștea mamei și a mea se risipea doar în clipa în care auzeam rînchezatul lui Bicu. Mă repezeam înaintea tatei cu o bucurie fără margini
Provinciale by Constantin Călin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/853_a_1751]