1,226 matches
-
accesibilă deformărilor. În Tempora, naratorul, un martor deloc inocent și evi- dent interesat al înregistrării unui destin excepțional, urmărește cariera studentului în drept, Coriolan Drăgă- nescu. Onomastica reflectă chiasmul unei dereglări de scală, prin altoirea de un ludic subversiv a grandorii prin evocarea confirmativă a numelui unui erou consacrat pe trunchiul comun și infirmativ al banalului. Căci nu există un inamic mai perfid al eroului decât banalul, ordinarul cotidian față de care eroul se situează în ruptură. Chiar onomastica probează din start
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Panza, care înregistrează ficțiunea cu o riglă a locului comun. Există în acest moment două perspective pe care onomastica le înregistrează ca sisteme de măsură. Pe scala Coriolan avem o stilistică specifică întreprinderilor eroice unde totul se înregistrează sub semnul grandorii și care revendică suflul epopeii acolo unde sunt construite astfel de caractere. Pe scala Drăgă- nescu, în schimb, avem ordinul de mărime al convențiilor realiste într-un cadru mic-burghez unde personajele sunt selectate din registrul stării civile, și unde, cel
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
eternizării pe care o presupune canonul literar. Știm că sensul etimologic al cuvântului „monument” provenit din latină este acela de mormânt. Unele morminte, cele ale notabilităților, ale eroilor sunt adesea concepute la o scară „monumentală”, în măsură să reflecte simbolic grandoarea într-un context meritocratic. Monumentele publice erau în măsură să reflecte chiar mai mult decât un merit individual, un moment istoric ridicat la puterea excepționalului, a exemplarului. Monumentul reprezintă deopotrivă și o consacrare publică a unui individ pentru meritele sale
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
exclamația entuziastă a lui Ranetti recuperează și această semnificație. Momentele contribuie la configurarea profilului de scriitor canonic, măresc acest profil până la monumental, îl scot din efe- meritatea clipei și-l fixează în eternitate. Este vocația monu- mentalului de a lega grandoarea de memorie, de durată, depășind ocazionalul momentului. Momentul apogetic care închide progresia îl reprezintă discursul ținut de Coriolan la statuia lui Mihai Viteazul. Tabloul pe care-l configurează naratorul ca lector in fabula este cel al unui câmp de luptă
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
cu care emulează. Ulterior își „construiește” soclul propriei statui prin intermediul maselor studențești exal- tate de temeritatea liderului. Apogeul îl constituie discursul și aici eroicul este catapultat primejdios în retoric, un salt mortal de la act la discurs, într-un delir al grandorii. Deformarea se produce în spațiul discursului, accele- ratorul grandorii se află în operațiunile retorice, iar nara- torul convoacă printr-un trop uzat imaginea vivificării statuii sub semnul discursului febricitat, al orfismului revoluționar al lui Coriolan. Avem un erou al discursului
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
prin intermediul maselor studențești exal- tate de temeritatea liderului. Apogeul îl constituie discursul și aici eroicul este catapultat primejdios în retoric, un salt mortal de la act la discurs, într-un delir al grandorii. Deformarea se produce în spațiul discursului, accele- ratorul grandorii se află în operațiunile retorice, iar nara- torul convoacă printr-un trop uzat imaginea vivificării statuii sub semnul discursului febricitat, al orfismului revoluționar al lui Coriolan. Avem un erou al discursului ca erou al maselor, liderul care reușește să le
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
să văz pe tirani față-n față cu Coriolan Drăgănescu !” Cu această frază, naratorul stabilește raportul echilibrat, simetric, între două instanțe care se situează în același ordin de mărime. Rapor- tul apare ca fiind dezechilibrat în prezentul naratorului, când vocației grandorii, staturii eroului îi lipsește contextul adecvat, cel al tiraniei. Coriolan este prea mare în raport cu niște evenimente nesemnificative, cu un context politic care nu-i poate oferi o scenă istorică pe măsura vocației sale revoluționare. Deficitul nu ține de absența disponi-
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
care nu-i poate oferi o scenă istorică pe măsura vocației sale revoluționare. Deficitul nu ține de absența disponi- bilității și a înzestrărilor eroice, ci în defazajul acestuia față de context, sau chiar în absența contextului potrivit. Însă acest tip de grandoare căreia îi este refuzat contextul adecvat, în măsură să o întrețină basculează numaidecât în grotesc. Hybrisul nu ține doar de inoportuna investiție revoluționară a lui Coriolan Drăgănescu pe care nu avem dreptul să-l socotim nesincer, cât de acest raport
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
nesincer, cât de acest raport inadecvat între Erou și Putere, între Erou și Societate, inadecvare recuperată la nivelul raportului dintre Text/Discurs și Context. Această disproporție urmărește în mod fatal majo- ritatea personajelor caragialiene care mimează sau chiar au vocația grandorii. În aceste situații, disproporția creează deformarea și devine și o sursă inevitabilă a comicului. Nu este Coriolan Drăgănescu produsul unei retorici, a propriei sale retorici, dar mai ales a celei vehiculate în gazetă ? Ne aflăm într-un fenomen de rezonanță
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
propriei sale retorici, dar mai ales a celei vehiculate în gazetă ? Ne aflăm într-un fenomen de rezonanță, discursul patetic al lui Coriolan intră în rezonanță cu discursul jurnalistic, care i se face ecou. Absența unui context care să revendice grandoarea este compensată la nivelul unei retorici grandilocvente instaurată prin practica jurnalistică. Discursul jurnalistic constituie lentila deformatoare în măsură să dea amploare evenimentelor, să transforme non- evenimentul în eveniment, banalul în excepțional. Aparent, naratorul se disociază de discursul augmentativ, „nu voi
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
proprietari, din funcționari etc. Acest Everyman cu numele de Mitică întreține acest hybris care face din discursul jurnalistic propria sa voce. Rică Venturiano nu numai că utilizează acest discurs, dar este creat de discursul pe care-l performează în calitate de personaj. Grandoarea sa este recuperată în momentul în care, departe de pri- mejdia reală întruchipată de un soț gelos și de un amant irascibil, și-a recuperat auditoriul, fapt în măsură să satis- facă o suprapunere a afectelor. Monstruozitatea nu apare ca
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
întrebare pe care nuvela sa o ridica, însă ironia și grotescul desenau din perspectiva unei noi sensi- bilități acutul sentiment de alienare al lumii în care evolua Gregor Samsa. Și funcționarul Lefter Popescu tră iește sub semnul virtual punitiv al grandorii directorului, o gran- doare negativă, strivitoare pentru funcționarul co pleșit. Pentru acesta, exercițiul puterii superiorului con stituie o expresie nu atât a unei autorități legitime, cât a tiraniei, expresia discreționară și opresivă a puterii politice. Pentru că șeful, un oarecare domn
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
citat-o. Este vorba de sublimul kantian, iar citarea comentată ironic o regăsim în O făclie de Paște. Nicio îndoială că Lefter nu se află nici măcar în posesia unei vulgate kantiene, dar el descoperă o formă de sublimare estetică privind grandoarea umbrelor pe care le aruncă noul secol. Ecuația morală urmează scurtei iluminări care conferă un profil statuar, contem- plativ micului funcționar care realizează deodată tabloul vast al timpului său. Avem, desigur, o expresie caricată a acestei sublimități, prin același efect
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
stilistică pe care literatura romantică o consacrase. Știm că îi este impropriu procedeul, de aceea apariția unor astfel de mărci stilistice care vehiculează o mostră de lirism ascund întotdeauna un decalc ironic, și adesea trebuie citite prin antifrază. Însă termenii grandorii împrumutați romantismului merg în aceeași direcție a succesiunii eta- pelor pe care criza lui Lefter le parcurge. „D. Lefter e liniș- tit - acea liniște a mării, care, înțelenită în fine, vrea să se odihnească după zbuciumul unui năprasnic uragan : fața
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
roman al lui Victor Hugo. Fraza va reveni spre finalul textului, reluată în ecou, ca refren și concluzie totodată a întregii istorii, cu un ce meditativ. Avem aici viziunea unui contemplativ, cu acea amplitudine de afect și perspectivă proprie romanticilor. Grandoarea peisajului marin și a adâncurilor sale pusă în relație cu aceea a abisului uman constituie un topos al romantismului, care răstoarnă întreg universul în sufletul celei mai insignifiante ființe umane. Exercițiul grandorii impune o inversare a polilor, sufletul devine abisal
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
acea amplitudine de afect și perspectivă proprie romanticilor. Grandoarea peisajului marin și a adâncurilor sale pusă în relație cu aceea a abisului uman constituie un topos al romantismului, care răstoarnă întreg universul în sufletul celei mai insignifiante ființe umane. Exercițiul grandorii impune o inversare a polilor, sufletul devine abisal. Caragiale grefează un „citat” al sensibilității romantice cu stilistica aferentă, citat prin care înscrie en abîme figura micului funcționar. Antifraza ironică revelabilă prin jocul intertex- tual este a naratorului care „alege” stilul
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
ironică revelabilă prin jocul intertex- tual este a naratorului care „alege” stilul potrivit redactării unui astfel de transformism afectiv. De fapt, naratorul redă personajul sensibilității care a consacrat în literatură arta marilor dezechilibre, arta dezmărginirii, a lipsei de măsură, a grandorii, adică a sensibilității romantice cu pro- priile mărci stilistice, sensibilitate cu care Caragiale-auto- rul nu are nici cea mai mică afinitate. Dimpotrivă. Cu alte cuvinte, naratorul ne vorbește cu o voce străină al cărei timbru diferit ne scapă atât timp cât intervenția
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
resate în mijlocul maloneștilor concetățeni. Nu este vorba la Caragiale de ceea ce Richard Shusterman numește „nos- talgie tolstoïenne pour l’ordinaire, le simple, l’humble.” cu care Wittgenstein dorea să reconcilieze rafinata sa sen- sibilitate estetică, ci de totala absență a grandorii în minimalizare, de realizarea în acest cetățean care își mani- festă interesul electoral al unui act ratat care constituie punerea în abis a întregii piese. Ceea ce s-a pierdut este sensul mecanismului democratic, al mecanismului elec- toral. În jurul acestui centru
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
grandios, declinul marilor imperii, declin fastuos, en beauté, căruia îi servește drept model declinul Imperiului Roman. Sintagma circulă aproape obsesiv la finele secolului al XIX- lea și incorporează un milenarism sublimat estetic. Avem aici o telescopare la această scară a grandorii eve- nimentului istoric al constituirii efemerei Republici de la Ploiești. Asistăm în această introducere reverențioasă în text urmând o serie de artificii retorice la un reglaj al parametrilor, la o focalizare a obiectivului. Dezechilibrul se află în miezul acestei încercări de
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Garibaldi, „vrăjmaș jurat al tiranilor și frate pasionat al poporului”. Figura grandioasă a polițistului este sculptată la scara monumentală a unei retorici patetice care va guverna întreaga relatare a evenimentelor. Dilatarea siste- matică a afectelor corespunde unei sensibilități romantice unde grandoarea este incorporată în metabolismul oricărei sensibilități patriotice. Genuin, Nicolae Filimon își redacta cele două nuvele romantice Mateo Cipriani și Friedrich Staaps în același registru de sensibilitate. Caragiale uzează manipulativ de registrul sensibilității romantice cu accent pe deformarea acestui regim într-
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
și "biserica albastră", ai cărei pereți de sticlă de culoare albastră și violet filtrează o lumină ireala, dându-și o senzație de liniște de pe alta lume. O vizită prin Brasilia te ține mereu "cu sufletul la gură", prin imensitatea spațiilor, grandoarea și noutatea edificiilor, surprinzătoarele, elegantele și decorativele soluții găsite pentru construcții, grădini și fântâni, realizări pentru care capitala avea să primească în 1987 din partea UNESCO statutul de "patrimoniu al umanității". Și toate aceste minunății au apărut, inclusiv șoseaua de 800
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1543_a_2841]
-
curând, femeia mea cu păr de foc de lemn/ Cu gânduri de fulgere de căldură/ Cu talie de clepsidră/ Femeia mea cu talie de castor între dinții tigrului/ Femeia mea cu gura de cocardă și buchet de stele de ultimă grandoare/ Cu dinți de șoareci albi pe pământ alb/ Cu limbă de ambră și sticlă frecate/ Femeia mea cu limbă de anafură înjunghiată...) (tr.a.) Pe curând, femeia mea pe care o iubesc! Ție, ca întotdeauna și pentru totdeauna, René. Miercuri
Jurnal suedez III (1990-1996) by Gabriela Melinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2032_a_3357]
-
un leneș, dar mi-am împrăștiat timpul într-o mulțime de activități minore. Și acum, câteva treburi, în fond nesemnificative, mă împiedică să-mi aștern rândurile, să-mi găsesc tonul simplu, potrivit gândurilor. * Problema mi s-a relevat în toată grandoarea, într-un vis, astă noapte: eram singur, într-o sală imensă, pe care o parcurgeam îndealungul ei către o anume extremitate, ca într-un spațiu pierdut; dar semăna cu Vaticanul, pe care îl cunosc. Eu, singur, dar flancat de coloane
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
MOTANUL LEGENDAR", își aduce aminte foarte bine de Ivan și jură că, dacă nu era un semi-leu, era totuși ceva mai complicat decât o pisică: "o fi fost doar panteră sau tigru". Oricum, neavând alte informații, rețineam esențialul, și anume grandoarea animalului. * Să nu uităm totuși că numele străzii evocă eucaliptul, și nu motanul. Să nu pierdem firul poveștii. Acesta, eucaliptul, este personajul titular. Altfel s-ar fi chemat Strada Ivan. Dar prin partea locului nu se întâlnise până atunci nici un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
fusese botezată "cămila culcată" și, în sfîrșit, a unei foste moschei, transformată în muzeu de antichități, Sofia nu oferea alte monumente vechi de valoare, iar Palatul regal nu era decît rezidență de guvernator turc, modernizată și mărită, dar lipsită de grandoare. Ne-ar fi făcut plăcere, între colegi, să mergem la țară căci eram cinci șefi de misiune dotați cu mașini. Dar cu excepția drumului bine pietruit dintre Sofia și Ceamcuria, stațiune estivală modestă, aflată într-o pădure de brazi la 70
by DIMITRIE GHYKA [Corola-publishinghouse/Memoirs/1001_a_2509]