2,559 matches
-
și definitivă, înfrângerea Iluminismului trebuie susținută în ambele direcții culturale (Geisteswissenschaften și Naturwissenschaften) acreditate prin diviziunea universitară a științelor. În baza distincției epistemologice între contextul descoperirii și contextul justificării, Louth denunță criza metodologică din interiorul științelor umaniste. El recurge la hermeneutica lui Hans-Georg Gadamer, dublată de comentariile epistemologului american Michael Polanyi. Rezultanta acestor doi vectori, care vădesc o nebănuită convergență hermeneutică, este o pledoarie inteligentă și persuasivă pentru întoarcerea la surse. Obsesia rădăcinilor atestă radicalitatea Ortodoxiei. Fără ancorarea dialogului cu lumea
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
baza distincției epistemologice între contextul descoperirii și contextul justificării, Louth denunță criza metodologică din interiorul științelor umaniste. El recurge la hermeneutica lui Hans-Georg Gadamer, dublată de comentariile epistemologului american Michael Polanyi. Rezultanta acestor doi vectori, care vădesc o nebănuită convergență hermeneutică, este o pledoarie inteligentă și persuasivă pentru întoarcerea la surse. Obsesia rădăcinilor atestă radicalitatea Ortodoxiei. Fără ancorarea dialogului cu lumea în sânul marii tradiții dogmatice a Bisericii, fără restaurarea demnității alegoriei în lectura Scripturilor sfinte și, mai ales, fără experiența
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
G. de Nerval (1808-1855), recuperarea unor teme biblice la J. Milton (1608-1674) sau A. de Vigny (1797-1863), toate acestea dau mărturie despre o achiziție dezechilibrată a tradiției culturale europene, care va alimenta, prin Baudelaire, avangardismul decadent al secolului XX3. Pentru hermeneutica romantică, de la G. Vico (1668-1744) până la W. Dilthey (1833-1911), maniera în care tradiția va fi abordată se modulează după o percepție specifică a istoriei, devenită pentru sensibilitate sau rațiune un simplu „efect de sens”. Cultivând cu geniu istoria panoramică, Vico
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
o percepție specifică a istoriei, devenită pentru sensibilitate sau rațiune un simplu „efect de sens”. Cultivând cu geniu istoria panoramică, Vico este doar un mare deschizător de drumuri. Văzând lumea social-istorică drept un artefact narativ al omului, a cărui cheie hermeneutică „se află deja dată în formele limbii”1, Vico definește imaginația (sau introspecția) drept motor al reconstrucției operate de istoric, aflat mereu în situația de a-și înțelege trecutul. Vico dizolvă orice model de reconstrucție mecanicistă a lumii, uzând de
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
în raționalitatea sa progresivă. Deși fascinat de rigoarea științifică - în care logica, fenomenologia și istoria Spiritului coincid - modelul hermeneutic hegelian, în care conceptul de înălțare (Aufhebung) dozează dialectic o memorie a trecutului, a influențat tezele lui Gadamer despre tradiție. Școala hermeneutică germană din secolul al XIX-lea, continuând prin F. Schleiermacher (1768-1834), J.G. Droysen (1808-1884) și W. Dilthey (1833-1911), intuițiile lui G. Vico, nu va reuși să depășească blocajul metodologic și schema epistemologică carteziană (res extensa și res cogitans), prelungind-o
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
descifra în parelel contextul istoric de apariție a operei. Ținta este aceea de a înțelege autorul „mai bine decât s-a înțeles pe sine însuși”1. Numai divinația poate garanta, în ochii lui Schleiermacher, o justă aproximare a imponderabilității geniului. Hermeneutica este forma inversată a actului de vorbire (de unde și concluzia că autorul nu este întotdeauna cel mai bun interpret al operei sale). Tradiția, înțeleasă ca rețea de semnificații, este minimalizată în favoarea unui individualism aleatoriu. Când Schleiermacher recurge la conceptul „intuiției
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
o difuză exaltare a genialității: genial fiind autorul unui text, atunci genial trebuie să îi fie și interpretul. Emul al lui Leopold von Ranke (1795-1886), care comparase demersul istoriografic cu un oficiu sacerdotal 1, Wilhelm Dilthey va căuta o formulă hermeneutică prin care să depășească dogmatismul istorismului hegelian, dar care să conserve unitatea de sens a istoriei umanității. În primul rând, Dilthey este cel care va recunoaște clivajul între „științele naturii” și „științele spiritului” (sau „umanioarele”), refuzând metodei pozitiviste dreptul de
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
studiu ale științelor spiritului. Deși autonomizează cele două domenii ale cunoașterii umane, Dilthey îmbrățișează un dualism epistemologic: natura se explică, omul se înțelege 2. Modelul de reconstrucție a istoriei rămâne cel autobiografic, supus exigenței științifice de obiectivitate, la care școala hermeneutică va renunța în secolul XX3. Dilthey rămâne convins, ca și Schleiermacher, de existența unui sens originar al textelor supuse interpretării (alături de contextul lor istoric). Totalitatea istoriei, pe care nimeni dintre oameni n-o poate experia, este percepută sintetic de către interpret
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
istoric). Totalitatea istoriei, pe care nimeni dintre oameni n-o poate experia, este percepută sintetic de către interpret prin capacitatea de totalizare a afectivității. Trăirea este pentru Dilthey un concept central. Viața, atunci, se înțelege doar retrospectiv, printr-o continuă resemnificare hermeneutică. Trebuie remarcat aici faptul că reconstrucția istoriei de către hermeneut este facilitată de un operator cognitiv: imaginația la Vico, spiritul speculativ (Geist) la Hegel, empatia (Einfühlung) la Schleiermacher, trăirea (Erlebnis) la Dilthey. Pentru cel din urmă, hermeneutica devine o specie a
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
printr-o continuă resemnificare hermeneutică. Trebuie remarcat aici faptul că reconstrucția istoriei de către hermeneut este facilitată de un operator cognitiv: imaginația la Vico, spiritul speculativ (Geist) la Hegel, empatia (Einfühlung) la Schleiermacher, trăirea (Erlebnis) la Dilthey. Pentru cel din urmă, hermeneutica devine o specie a filozofiei vieții (Lebensphilosophie), fără să depășească riscurile relativismului (apropiat „perspectivismului” total al lui Nietzsche). Care este însă principala insuficiență a acestui demers? În primul rând, și în acest caz, tradiția poate fi recuperată doar tematic, ca
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
tradiția poate fi recuperată doar tematic, ca ordine semantică pe care prezentul se obligă să o conserve. Atitudinea paseistă, muzeală și romantică face din tradiție un obiect decorativ. Primatul istorist al cronologiei izolează tradiția într-un sertar al imaginației comunitare. Hermeneutica fenomenologicătc "Hermeneutica fenomenologică" Vechea seducție metodologică a Iluminismului n-a fost învinsă decât prin demersurile fenomenologice husserliene de la începutul secolului, fructificate strălucit de Martin Heidegger (1889-1976) în lucrarea sa Sein und Zeit (1927). Prefigurate deja în analiza dimensiunii antepredicative a
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
fi recuperată doar tematic, ca ordine semantică pe care prezentul se obligă să o conserve. Atitudinea paseistă, muzeală și romantică face din tradiție un obiect decorativ. Primatul istorist al cronologiei izolează tradiția într-un sertar al imaginației comunitare. Hermeneutica fenomenologicătc "Hermeneutica fenomenologică" Vechea seducție metodologică a Iluminismului n-a fost învinsă decât prin demersurile fenomenologice husserliene de la începutul secolului, fructificate strălucit de Martin Heidegger (1889-1976) în lucrarea sa Sein und Zeit (1927). Prefigurate deja în analiza dimensiunii antepredicative a conștiinței umane
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Heidegger (1889-1976) în lucrarea sa Sein und Zeit (1927). Prefigurate deja în analiza dimensiunii antepredicative a conștiinței umane și a fluxului temporalității proprii subiectivității transcendentale (Ur-Ich), propuse de Edmund Husserl, tezele heideggeriene despre structurile anticipative ale comprehensiunii vor constitui premisele hermeneuticii ontologice pe care Hans-Georg Gadamer (1900-2002) a perfectat-o în Adevăr și metodă (1960)1. În fapt, Gadamer se bazează pe ceea ce Jean Greish a numit „sfânta familie hermeneutică”2: Dilthey, Husserl și Heidegger. Heidegger dezvoltă în Ființă și timp
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Husserl, tezele heideggeriene despre structurile anticipative ale comprehensiunii vor constitui premisele hermeneuticii ontologice pe care Hans-Georg Gadamer (1900-2002) a perfectat-o în Adevăr și metodă (1960)1. În fapt, Gadamer se bazează pe ceea ce Jean Greish a numit „sfânta familie hermeneutică”2: Dilthey, Husserl și Heidegger. Heidegger dezvoltă în Ființă și timp o fenomenologie a comprehensiunii pe care omul teoretic (Dasein) o desfășoară în contactul cu lumea. Lumea trebuie aici înțeleasă nu ca un conglomerat de obiectualități, ci ca o rețea
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
joc hermeneutic, la egală distanță de subiectul contemplativ, mediul său de reflecție și opera de artă. Și aici se verifică structurile anticipative ale conștiinței hermeneutice. Iluzia epistemologiei carteziene ținea de convingerea legată de posibilitatea realizării unei obiectivități absolute. După revoluția hermeneutică, asimptoticul ia locul exhaustivului, iar tangenta bănuielii excomunică perpendiculara judecății categoriale. Nici un subiect istoric nu-și poate survola în mod real prejudecățile (die Vormeinungen) stivuite în hotarul tradiției (die Überlieferung). În mod firesc, Gadamer nu crede că orice prejudecată este
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
ambele, știu să îndatoreze. Orice interpretare ce toarce o biografie se constituie prin geniul capilarităților. Folosind altă metaforă, comprehensiunea este un fenomen aluvionar, ieșind la suprafață - în câmpul manifestării - prin confluența dintre bunele vestiri ale genului posibil și vocația actualității. Hermeneutica devine în acest fel o fenomenologie a întâlnirii sinelui prin celălalt. Tradiția rămâne un palimpsest transparent sau, mai corect, un mozaic de semnificații policrome străbătut de lumina înțelegerii. Tradiția are o constituție hermeneutică universală în măsura în care cunoașterea se altoiește pe un
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
vestiri ale genului posibil și vocația actualității. Hermeneutica devine în acest fel o fenomenologie a întâlnirii sinelui prin celălalt. Tradiția rămâne un palimpsest transparent sau, mai corect, un mozaic de semnificații policrome străbătut de lumina înțelegerii. Tradiția are o constituție hermeneutică universală în măsura în care cunoașterea se altoiește pe un trunchi narativ. Născută în matricea unei limbi, tradiția este, pentru fiecare dintre noi, o realitate indepasabilă. Suntem întotdeauna susținuți de o memorie comunitară, iar elementul lingvistic reprezintă factorul de unitate și de autoritate
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
grație puterii revelatoare a limbii, acest lucru se datorează și unei meditații asupra „hristologiei, ce deschide drumul unei noi antropologii care reconciliază într-o manieră nouă spiritul omului, înțeles, în finitudinea sa, cu nemărginirea dumnezeiască. Ceea ce noi am numit experiență hermeneutică își găsește aici adevăratul său teren”2. Limba, care marchează natura profundă a umanului, are capacitatea de a găzdui o infinitate de semnificații, ceea ce confirmă - într-un anumit sens - paradoxul dogmei de la Calcedon (451 d.Hr): firea omenească nu este
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
media - ca și trupul - o sublimă revelație 3. Limba atestă rezervorul inepuizabil de creativitate al gândirii, instituind prin puterea cuvintelor lumi care, departe de-a rămâne producții ficționale, răspund și corespund realității. Deși ilustrată cu exemple din istoria artei, ontologia hermeneutică rămâne structural lingvistică: „în experiența hermeneutică nu se poate separa forma verbală de conținutul transmis”4. Limba nu este un instrument sau o funcție destinată comunicării, ci o rețea poetică de semnificații care articulează generozitatea simbolică a tuturor lumilor posibile
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
revelație 3. Limba atestă rezervorul inepuizabil de creativitate al gândirii, instituind prin puterea cuvintelor lumi care, departe de-a rămâne producții ficționale, răspund și corespund realității. Deși ilustrată cu exemple din istoria artei, ontologia hermeneutică rămâne structural lingvistică: „în experiența hermeneutică nu se poate separa forma verbală de conținutul transmis”4. Limba nu este un instrument sau o funcție destinată comunicării, ci o rețea poetică de semnificații care articulează generozitatea simbolică a tuturor lumilor posibile. Limba nu este „lumea-în-sine” pe care
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
dezastruos al abandonului într-o experiență limită sau absurdă. Codificarea lingvistică a lumii rămâne un reflex al finitudinii, dinăuntrul căreia doar putem desluși adevărul. „Ființa care poate fi înțeleasă este limbă” (Sein, das verstanden kann, ist Sprache); acesta rămâne corolarul hermeneuticii ontologice pentru care „moartea subiectului” n-are sens, câtă vreme raționalitatea practică a conștiinței hermeneutice prevalează. Limba ne păstorește 1, iar sintaxa invizibilă a comprehensiunii include bornele tradiției, dincolo de care putem descoperi tăcerea ultimelor noastre mărginiri. Dacă înțelegerii cugetului omenesc
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
peratologică a matematicilortc " Vocația peratologică a matematicilor" Pledoaria lui Gadamer este o chemare la chenoză, fără de care mintea, abătută de promisiunile neîmplinite ale Iluminismului, nu poate restitui demnitatea paradoxului în geografia vastă a ființei 2. Pe lângă deconstrucția radicală operată de hermeneutica fenomenologică, Louth așază o nouă stație filozofică: opera epistemologului Michael Polanyi. În acest context, ne este reamintit „principiul indeterminării”, al lui Werner Heisenberg (1901-1976 - fiul augustului bizantinolog german A. Heisenberg) și mutația metodologică provocată de succesul epocal al fizicii cuantice
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
în ce măsură munca științifică, în aparență străină, prin conținutul ei, individului, este de fapt dominată de concepțiile sale filozofice”1. Bref, cele două teorii ale relativității, alături de exigențele teoretice fundamentale ale mecanicii cuantice, exprimă în mod neașteptat câteva realități apărate de hermeneutica ontologică a lui H.-G. Gadamer: imposibilitatea comprehensiunii obiective și articularea inevitabilă a cunoașterii în perimetrul cercului hermeneutic (ilustrat remarcabil în proiectul unei ontologii a nonseparabilității, sub semnătura lui David Bohm). Aceste evenimente din istoria științei au nutrit într-un
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
avut criterii obiective de justificare. Adesea, paradigme științifice cu totul revoluționare s-au născut în niște împrejurări iraționale, fiind atașate unor decizii perfect arbitrare. Nu este greu de sesizat elementul comun al tuturor acestor autori, precum și înrudirea lor cu poziția hermeneuticii fenomenologice. Ambele curente de gândire „relativistă” pun accentul pe istoricitatea actului de cunoaștere, îndatorată aportului personal al comunității din care autorul unei interpretări face parte. Ele relevă limitele monismului metodologic iluminist, importanța recunoașterii finitudinii subiective a actului de cunoaștere, emergența
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
posterității o impresionantă operă. Demersurile întreprinse de M. Polanyi nu sunt cele ale unui istoric sau filozof al științei. Discursul este articulat în prisma rezultatelor muncii de laborator, fiind acoperit abia ulterior de referințe culturale din câmpul teologiei, fenomenologiei, existențialismului, hermeneuticii sau esteticii. H.-G. Gadamer a salutat în lucrările sale târzii relația de conivență între presupozițiile filozofice ale hermeneuticii sale fenomenologice și gândirea personalistă a lui Michael Polanyi 1. Creștin practicant 2, M. Polanyi și-a adus un aport filozofic
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]