KorAP: Find »[drukola/base=istoriografic & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...39 40 41 ...56 >

1,396 matches

Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753

latinității pure și continuității etnice (asupra cărora s-a concentrat aproape în totalitate investiția istoriografică a Școlii Ardelene) înspre ideile de unitate, independență și continuitate statală. Însă în locul unei rupturi ori negări avem mai degrabă o schimbare de accent. Patrimoniul istoriografic de factură luministă moștenit de la Școala Ardeleană, fără să fie contestat fățis, a fost preluat în mare mare și supus unei îmbogățiri romantice. Conjugarea celor două paradigme istoriografice (luminismul Școlii Ardelene și romantismul pașoptist) a dat prima formulă completă și

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
unei rupturi ori negări avem mai degrabă o schimbare de accent. Patrimoniul istoriografic de factură luministă moștenit de la Școala Ardeleană, fără să fie contestat fățis, a fost preluat în mare mare și supus unei îmbogățiri romantice. Conjugarea celor două paradigme istoriografice (luminismul Școlii Ardelene și romantismul pașoptist) a dat prima formulă completă și clară a conștiinței naționale românești, de pe platforma căreia s-au ridicat revendicările politice (naționaliste) și sociale (democratice) pe durata întregului secol al XIX-lea. Tot din acest elaborat

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
Ardelene și romantismul pașoptist) a dat prima formulă completă și clară a conștiinței naționale românești, de pe platforma căreia s-au ridicat revendicările politice (naționaliste) și sociale (democratice) pe durata întregului secol al XIX-lea. Tot din acest elaborat al avangardei istoriografice românești se vor decanta, filtrate prin sita cenzurii și a discursul didactic, elementele care vor compune prima formulă a memoriei istorice naționale românești. Ariergarda discursului didactic: decantarea ideilor avangardiste, trecute prin filtrul cenzurii, în memoria colectivă. Chiar dacă unele dintre lucrările

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
un fel de "manuale-surogat" (N. Iorga, spre exemplu, a emis ipoteza că opera lui Samuil Micu, Istoria pentru începutul românilor în Dacia, ar fi putut fi utilizată ca manual didactic [Mârza, 1982-1983, p. 577]), ele rămân plasate în avangarda gândirii istoriografice, creatoare a unei paradigme interpretative. Coordonatele centrale care definesc paradigma latinistă sunt: latinitatea absolută a poporului român, identitatea romano-română, continuitatea romanică după retragerea aureliană, unitatea etnico-teritorială a românilor și a spațiului românesc, spiritualitatea creștină timpurie a poporului român. Cea mai

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
sunt: latinitatea absolută a poporului român, identitatea romano-română, continuitatea romanică după retragerea aureliană, unitatea etnico-teritorială a românilor și a spațiului românesc, spiritualitatea creștină timpurie a poporului român. Cea mai importantă inovație adusă de romantismul pașoptist a constat în centrarea discursului istoriografic pe ideea de unitate politică a neamului românesc în aceeași autoritate statală (cu un accent mai apăsat pe unirea principatelor danubiene, "valachii transdanubieni", cum îi numește Kogălniceanu pe românii ardeleni, neintrând în pragmatica politică a vremii, dar figurând în aspirațiile

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
zugrăvită în manualele de istorie. Centrajul pe conținutul manualelor de istorie special proiectate în scopuri educative permite, pe lângă determinarea conținutului memoriei colective, și detectarea prelungirilor și reflexiile paradigmei latiniste a Școlii Ardelene și mai apoi ale celei romantice (avangarda interpretării istoriografice) în literatura didactică (ariergarda consensului societal). Analiza se va axa pe puținele manualele de istorie publicate în prima parte a secolului al XIX-lea până după momentul unirii principatelor danubiene și al reformei educației din 1864: Manualul de istoria Principatului

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
apartenenței la o paradigmă devenită oarecum desuetă în preajma momentului '48 al secolului al XIX-lea este explicabil tocmai prin caracterul de ariergardă al literaturii didactice. Două trăsături majore caracterizează literatura didactică în raport cu cea plasată în avangarda reflecției politice, culturale și istoriografice: a) decalajul temporal, în sensul că ideile novatoare sunt receptate în consensul oficial și introduse în manualele școlare cu o întârziere care în cazuri extreme poate fi și de câteva decenii; b) moderația și precauția interpretativă, în sensul că, pe

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
a fost condusă de proprii săi principi, până la includerea patriei sub "augusta casă austriacă" (1538-1699). Toate cele trei istorii sunt concepute de pe poziții provinciale, situând fiecare principat în propriul său cadru de referință. Originea. Piesa de rezistență a întregii armături istoriografice a Școlii Ardelene, mai puțin accentuată de către romantici, originea pur latină a românilor este axioma primară a literaturii didactice din prima generație de manuale școlare de istorie, care fundamentează întreaga demonstrație a nobilității și priorității istorice a poporului român în

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
p. 16). Originea pur latină, identitatea romano-română, continuitatea la nord de Dunăre după retragerea aureliană, unitatea etnică a tuturor românilor, precum și unitatea geografică a spațiului românesc, toate acestea sunt înmănunchiate într-o singură frază care sintetizează, de fapt, chintesența paradigmei istoriografice a Școlii Ardelene. Ideea originii pur latine este justificată și fortificată prin teza exterminării dacilor, prin care aceștia sunt excluși din patrimoniul genetic al românilor, singura lor moștenire fiind cea legată de teritoriu. Și în această materie există un consens

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
român nu poate fi pusă sub îndoială - acesta este mesajul categoric promovat de întregul discurs didactic din această perioadă incipientă a educației istorice. Literatura didactică alcătuită din aceste prime manuale dedicate istoriei patriei, deși fundamentate pe pilonii fixați de paradigma istoriografică a Școlii Ardelene, nu îi este total fidelă acesteia. O primă abatere semnificativă de la liniile standard trasate de Școala Ardeleană în ceea ce privește principiul latinității absolute a poporului român survine în privința a ceea ce am numit a fi "momentul cronogenetic". Am arătat că

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
structurează narațiunea istorică pe baza principiului teritorial, legând istoria românilor nu atât de istoria și preistoria romanilor, cât de teritoriul dacic și de vechii săi locuitori. Dacă în Idee repede... (lucrare pe care am catalogat-o ca aparținând avangardei gândirii istoriografice), Aaron deschidea epopeea românilor cu "descălecarea coloniilor romane în Dacia", în Manual... (lucrare pe care am clasificat-o în categoria ariergardei consensului societal), narațiunea istorică izvorăște din "Dacia veche" și de la "Lăcuitorii Daciei" (agatirzii, apoi geții). Albineț, de asemenea, pornește

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
în interiorul cadrelor statului. Independența. Ferm ancorată încă în paradigma latinistă a Școlii Ardelene, literatura didactică din această perioadă absoarde totuși o influență romantică sensibilă în pozitivarea retrospectivă a dacilor. Dacă la cărturarii luminiști ardeleni dacii nu erau demni de atenție istoriografică, odată cu mutația romantică are loc o schimbare de optică, a cărei zenit se va împlini în dacismul care va irumpe în cultura română prin lucrările lui Nicolae Densusianu. Primul pas în această direcție a fost făcut chiar în interiorul paradigmei latiniste

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
al XIX-lea, de la latinism pur, prin revizuirea tezei exterminării dacilor, către asumarea și în cele din urmă integrarea parțială a dacilor în fondul genetic al poporului român. Corifeu al Școlii latiniste, A.T. Laurian (1862) [1859] rămâne fidel paradigmei istoriografice a Școlii Ardelene, centrată pe teza exterminării dacilor, a originii pur romane, a identității romano-române și a provenienței italice a coloniștilor romani. În fapt, în literatura didactică de limbă română din Ardeal, care continuă să trateze Transilvania ca parte integrantă

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
efectul romantismului pașoptist, se trece progresiv înspre o formulă sintetică, inițial duală (paradigma xenopoliană a daco-romanității), iar mai apoi trială (paradigma substrat-strat-adstrat a lui Iorga). Aceste schimbări survenite în genetica românească sunt răsfrângeri tardive ale prefacerilor petrecute în avangarda reflecției istoriografice. Cristalizarea progresivă a filonului dacic în conștiința romanticilor români, transformată ulterior într-un autentic program cultural al dacismului, a fost examinată minuțios de către O. Babu-Buznea (1979). În stadiu embrionar, dacismul virtual se găsește încă în scrierile Stolnicului Constantin Cantacuzino, singurul

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
dat publicării în 1860 decisivul studiu Perit-au dacii? în care afirmă paradigma duală și egalitară, daco-romană, a formării naționalității românești, "din care nici unul n-a fost predominatoriu" (cf. Babu-Buznea, 1979, p. 97). Această concepție hasdeană elaborată în avamgarda reflecției istoriografice în 1860 și consolidată în Istoria critică a românilor (1875) s-a transmis, ulterior, și în ariergarda consensului societal reprezentată de literatura didactică unde a fost articulată în ceea ce am numit a fi paradigma xenopoliană a etnogeniei românești. Continuitatea. Teza

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
venită din partea istoricilor naționaliști români, nu s-a lăsat prea mult așteptată. În 1884, A.D. Xenopol publică Teoria lui Rösler, în care își propune să demonteză piesă cu piesă eșafodajul argumentativ încropit de istoricul austriac. Starea tensională amorsată în avangarda istoriografică prin revigorarea în forță a tezei imigrațiunii, urmată de reacția tăioasă a românilor care au reafirmat teza permanenței neîntrerupte a românității, s-a strecurat și în ariergarda literaturii școlare. Xenopol, protagonismul contra-ofensivei românești, alocă în manualele sale de istorie destinate

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
din prima generație de manuale de istorie. Ele vor fi menținute și în epoca naționalismului etnic pe care o avem în vedere, așa că nu vom insista asupra acestora. Dimensiunile unității retrospective pe care le vom detalia vor fi: a) unificarea istoriografică prin care trecuturile separate ale principatelor sunt înmănunchiate în aceeași structură narativă a cărei idee forță este principiul național; b) unitatea panteonului românesc, în urma căreia Oamenii Mari ai trecutului își pierd identitățile lor locale și capătă în schimb o unică

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
politică, reflectată în revendicările întregirii naționale a tuturor românilor în același stat; d) unitatea intențională, prin care o întreagă pleiadă de domnitori ai uneia sau alteia din țările române sunt considerați a fi acționat în sensul unificării naționale. a. Unitatea istoriografică. Prima generație de manuale de istorie circulate în sistemul școlar aflat în curs de instituționalizare conțineau istorii etatiste, ale principatelor Țării Românești, Moldovei și Transilvaniei, în care trecutul și devenirea lor istorică erau decupate în funcție de frontierele de stat. Privite retrospectiv

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
se citi Țara Românească) (Aaron, 1839), istoria principatului Moldovei (Albineț, 1845), precum și istoria Transilvaniei (Rusu, 1865) sau a Ardealului (Moldovan, 1866), însă nu și o istorie unitară a românilor care să transgreseze granițele care fragmentau politic românitatea. În avangarda reflecției istoriografice, M. Kogălniceanu (1837) a produs o primă istorie sintetică a românilor, în Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques Transdanubiens, din care nu a reușit să livreze decât primul volum. Următoarea piatră de hotar în unificarea istoriografică este reprezentată

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
avangarda reflecției istoriografice, M. Kogălniceanu (1837) a produs o primă istorie sintetică a românilor, în Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques Transdanubiens, din care nu a reușit să livreze decât primul volum. Următoarea piatră de hotar în unificarea istoriografică este reprezentată de lucrarea semnată de A.T. Laurian, care în 1853 a publicat Istoria Romaniloru, în care istoriile particulare ale țărilor române sunt împreunate într-o structură unitară. După cum era de așteptat, unificarea istoriografică s-a produs în avangarda

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
piatră de hotar în unificarea istoriografică este reprezentată de lucrarea semnată de A.T. Laurian, care în 1853 a publicat Istoria Romaniloru, în care istoriile particulare ale țărilor române sunt împreunate într-o structură unitară. După cum era de așteptat, unificarea istoriografică s-a produs în avangarda reflecției istorice înainte de unificarea politică a principatelor din 1859. Ideația istoriografică, plasată în frontul luptei ideologice, trebuie să fi avut o influență în precipitarea evenimentelor politice în sensul unirii principatelor danubiene române. În schimb, în

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
în 1853 a publicat Istoria Romaniloru, în care istoriile particulare ale țărilor române sunt împreunate într-o structură unitară. După cum era de așteptat, unificarea istoriografică s-a produs în avangarda reflecției istorice înainte de unificarea politică a principatelor din 1859. Ideația istoriografică, plasată în frontul luptei ideologice, trebuie să fi avut o influență în precipitarea evenimentelor politice în sensul unirii principatelor danubiene române. În schimb, în ariergarda consensului societal reprezentată de literatura didactică, unificarea istoriografică survine doar după consumarea evenimentelor politice. Primul

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
unificarea politică a principatelor din 1859. Ideația istoriografică, plasată în frontul luptei ideologice, trebuie să fi avut o influență în precipitarea evenimentelor politice în sensul unirii principatelor danubiene române. În schimb, în ariergarda consensului societal reprezentată de literatura didactică, unificarea istoriografică survine doar după consumarea evenimentelor politice. Primul manual de istorie care tratează în același cadru unitar istoria tuturor românilor îi aparține tot lui Laurian, apărând în circuitul cărților școlare chiar în 1859. Evenimentele istorice sunt prezentate intercalate în cadrul aceleași matrici

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
în manualul lui R.G. Melidon (1876, Istoria națională pentru poporŭ), care nu scrie doar "istoria românilor", ci "istoria națională". Într-un sens oarecum convergent, G.G. Tocilescu (1889, Istoria romănă: pentru scólele primare de ambe-sexe) scrie "istoria română". Însă principiul unității istoriografice își primește manifestul său programatic în manualele lui A.D. Xenopol, care urmărește să redefinească punctul de focus al istoriei de pe Oamenii Mari ai trecutului pe dezvoltarea națională a poporului: "Istoria are de scop cunoștința viețeĭ unuĭ popor, și orĭ cât

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
a edificat propriul său panteon al figurilor eroice, în centrul cărora au fost plasați Mihai Viteazul în Țara Românească, Ștefan cel Mare în Moldova, respectiv Iancu de Hunedoara în Transilvania. O altă consecință a Unirii principatelor din 1859, corelativă unificării istoriografice, a constat în construirea unui panteon național unitar, în care "Mihai, Ștefan, Corvine", după cum răsună versul imnului național compus de Andrei Mureșanu în zorii revoluției din 1848, au fost aduși în același cadru de referință istoric. Asistăm în această perioadă

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]