1,257 matches
-
acel „Moșneag”, vindecându-se și lăudând pe Dumnezeu. Mare le-a fost mirarea, dar și încrederea, când din nenorocire, copilul Ionel, devenind student în anul I la Facultatea de farmacie veterinară, a murit lovit de un cal, așa cum a proorocit „Moșneagul” că se va-ntâmpla. Moartea lui Ionel s-a produs în anul 1939, dupâ patru ani cum i-a fost proorocit. Iată mai jos, cum arată în zilele noastre „Locul Sfânt”. CAPITOLUL III O LOCALITATE CU PERSONALITĂȚI PUȚIN CUNOSCUTE DE
Amprentele unor timpuri by ?tefan Boboc ? Punge?teanu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/84040_a_85365]
-
Admirați de aproape întregul sat. După lăsarea nopții, își prezentau spectacolul, selectiv, doar la casele cu fetele lor (adică drăguțele lor). Pe planul doi se situa țurca. era organizată de flăcăii-flăcăi. Cei din jur de 20-21 de ani. Lider era moșneagul, mascat, cu cojoc mițos pe el, ciomagul, traista etc. Venea apoi turcul, îmbrăcat în roșu complet, cu fes pe cap, acompaniat de o damă (de regulă era vorba de băiețandru travestit în damă, cu voal pe față). Urmau oamenii de
Amprentele unor timpuri by ?tefan Boboc ? Punge?teanu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/84040_a_85365]
-
cete de câte 4-5, formate de regulă din neamuri, urând pe la ferestre până își umpleau trăistile cu colaci. În anul 1947 sau‟48, nu-mi mai aduc bine aminte, capra a fost făcută de gașca noastră. Eu am jucat rolul moșneagului. Capra (un țol căptușit pe dinafară cu hârtie colorată tăiată în franjuri crețe și un cap de capră sculptat din lemn care, cu ajutorul unei sforicele, putea clămpăni în ritmul dorit) era jucată de Costică Florea. Frații Lupu o făceau pe
Amprentele unor timpuri by ?tefan Boboc ? Punge?teanu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/84040_a_85365]
-
coefi cient de „obiectivitate“. După Revoluția Franceză, sau după instalarea la putere a sovietelor în Rusia și a regimului comunist în România, afirmații de genul „Nimic nu mai e ca pe vremea mea!“ sună altfel decât în conversația previzibilă dintre moșnegii dintot deauna și tineret. Ruptura e evidentă și radicală. Ceva cvasi-ireversibil s-a produs în măruntaiele istoriei. Lu crurile au luat o turnură cu totul nouă, în iureșul că reia nu mai poți interveni. Eu unul cred că trăim un
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
a strecurat hoțește, ocupînd tot mai mult loc. I se reproșează mai ales că a pătruns în toate școlile publice, de unde reprezentarea nașterii în iesle a lui Iisus este exclusă în mod sistematic. Duminică, la ora trei după-amiaza, nefe ricitul moșneag cu barbă albă a plătit ca mulți inocenți pentru o greșeală de care se făcuseră vinovați cei ce vor aplauda la execuția lui. Focul i-a pîrjolit barba și Moșul a dispărut în fum. La finalul execuției a fost publicat
Toţi sîntem niște canibali by Claude Lévi‑Strauss () [Corola-publishinghouse/Memoirs/613_a_1373]
-
dintre focarele cele mai active ale păgînismului la omul modern. Rămîne de aflat dacă omul modern nu poate să-și apere la rîndul lui drepturile de a fi păgîn. Să facem, în încheiere, o ultimă observație : de la regele Saturnaliilor la Moșneagul Crăciun e o cale lungă ; pe drum, o trăsătură esențială - poate cea mai arhaică - a celui dintîi părea să se fi pierdut definitiv. Căci Frazer a arătat în trecut că regele Saturnaliilor este și el moștenitorul unui prototip din vechime
Toţi sîntem niște canibali by Claude Lévi‑Strauss () [Corola-publishinghouse/Memoirs/613_a_1373]
-
perioada 1-23 martie, adică până la primul eveniment astronomic notabil, chiar dacă nu la fel de evident precum solstițiul, echinocțiul de primăvară adică, cu ceva de genul „teritoriului nimănui“, ceva nedecis Între iarnă și vară, cu cele 9 sau 12 babe, plus tot atâția „moșnegi“, ceva mai blânzi. À propos de acest număr: pare-mi-se că un total de 24, față de altul de 18, acoperă mai bine diferența până la 23 martie, cu atât mai mult cu cât calendarul iulian, oficialul imperiului, cam rămânea În
Gânduri în undă by Cristinel Zănoagă () [Corola-publishinghouse/Journalistic/1186_a_2365]
-
cu fetele. Și tot „dau colțul“ până ce, pe la 85 de ani, la aceeași sută de femei, rămân doar 50 de bărbați. Iar o sută de femei centenare nu-și pot depăna amintirile decât la - vai de capul lor! - 20 de moșnegi, desigur tot centenari... Pentru că mai sunt, ca orice pisică, și deștept - nu degeaba numele meu latinesc e Felis catus, adică pisică isteață -, și analist, să scormon puțin la rădăcini. Rădăcini, pentru că sunt două. Una e cantitatea de apă, mai mică
Gânduri în undă by Cristinel Zănoagă () [Corola-publishinghouse/Journalistic/1186_a_2365]
-
de stat național În favoarea imperiului, ba Începuse deznaționalizarea, mai precis grecizarea. Dar, cum acea zi de sub semnul lui Burebista a existat cu adevărat, ce importanță mai are care a fost? Ea poate fi o convenție, precum data din buletinul vreunui moșneag născut În vremuri nu prea exacte Întru ale stării civile. Haide deci să rămân tot la Întâi decembrie, dar mai pe Înainte de era noastră. Și, cum amicul Cristi mă Înnebunește cu Triticum În loc de grâu, Felis În loc de pisică, Homo În loc de om
Gânduri în undă by Cristinel Zănoagă () [Corola-publishinghouse/Journalistic/1186_a_2365]
-
după cum în pauzele dintre felurile de mâncare trebuie să zică de joc. Jocul se deschide de obicei cu o feciorească, joc cu figuri pe care-l execută exclusiv feciorii și chiar bărbații mai vârstnici, uneori se prind cu ei și moșnegii ce țin să nu se lase cu nimic mai prejos. «Că-s greu bătrânii de pornit/ Dar de-i pornești sunt greu de-oprit.» Femeile nu au loc la acest joc. După feciorească, aproape obligatoriu se face o purtată, joc
Cârțișoara: monografie; vol. II - OAMENII by Traian Cânduleå, Ilie Costache () [Corola-publishinghouse/Memoirs/412_a_1339]
-
ni se află înaintașii și să ni se mai reamintească odată cuvintele marelui om al neamului, Gheorghe Asachi, anume că «singura îngenunchere care nu umilește este îngenuncherea în fața lui Dumnezeu». Este momentul ca fiecare locuitor al satului, fie copil, fie moșneag, să-și pună strai de sărbătoare, să iasă în portiță și bucuroși să-i întâmpine pe cei plecați de pe aici de decenii, de secole, reîntorși acum, ei sau urmașii lor, din București, din Dobrogea, din Rusia, din Germania sau din
Cârțișoara: monografie; vol. II - OAMENII by Traian Cânduleå, Ilie Costache () [Corola-publishinghouse/Memoirs/412_a_1339]
-
adeveri predicția marelui filozof român Petrețuțea care a spus cândva că : numai atunci când va pieri ultimul țăran va pieri de fapt omenirea. Iar în marea horă ce se va încinge acolo în luncă, corurile reunite de copii, tineri, adulți și moșnegi ale celor două jumătăți inseparabile ale satului nostru, să se mai înalțe odată spre ceruri, frumosul imn-cântec patriotic: Din dragoste și din durere Pe-acest pământ noi ne-am născut, Creștini -am fost dela-nceput, Iar tot ce-i românesc nu
Cârțișoara: monografie; vol. II - OAMENII by Traian Cânduleå, Ilie Costache () [Corola-publishinghouse/Memoirs/412_a_1339]
-
și moarte, Traducere din germană de Ionuț Budașcu, București, Editura Humanitas, 2006, p. 11. 8 Ibidem, p. 12. I FEȚELE REALITĂȚII Nu esplicările ce se dau faptelor, ci faptele înșile sânt adevărul. (Cezara) 1. De când eram copii [...] și ne spuneau moșnegii povești Nașterea și copilăria lui Eminescu au intrat în mit. Ipoteștii sunt, priviți din acest unghi, un spațiu sacru. Comun la toate ramurile poporului român, spațiul sacru este [...] moșia satului și vatra satului; moșia străbună și satul-matcă de pe moșie 1
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
nu se putea ca Raluca (întocmai ca Smaranda Creangă) să nu-și fi descântat copiii pentru alungarea vreunei boli, mai ales atunci când era singură cu ei și n-o auzea căminarul. Așa cum nu se putea să nu fi auzit, de la moșnegii ori de la babele satului, descântece pentru chemarea sau alungarea ploilor, basme al căror conținut îl fascina, creații cuprinzând o întreagă mitologie țărănească: Povești și doine, ghicitori, eresuri,/ [...]/ Abia-nțelese, pline de-nțelesuri5. De asemenea, Mama-i știa atâtea povești pe câte
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
dintre ele, anume Zenaida, a spus povestea lui Călin. Mihai a ascultat-o, a luat notițe și a versificat 32. Era și Harieta acolo, care spune același Matei stătea mai mult la Fevronia. Încă mai era vremea când le spuneau moșnegii povești 33. Nici nu se putea altfel, căci întemeierea schitului sta ea însăși sub semnul legendei: biserica cu patronul "Sf. Voievozi" este întemeiată în anul 1780 de către un monah, anume Agafton care trăia în schitul Monastirea Doamnei. Monahul Agafton, umblând
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
din sat. Documentele vorbesc de faptul că toți frații erau școlari la Cernăuți și că numai vacanțele și le petreceau la Ipotești, așa încât Mihai umbla mai mult singur, plăcându-i libertatea în cel mai înalt grad. Căuta mai degrabă compania moșnegilor care-i spuneau povești, iar când a întâlnit prima iubire în sat, cu siguranță că se retrăgea cu draga lui în locuri numai de ei știute, feriți de ochii lumii. Învelită cu olane, mai târziu cu tablă, era numai "casa
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
de familie, dar Mihai o știa, desigur. Unde mai încăpea atâta suferință? Universul real al Ipoteștilor se îndepărtează din ce în ce mai mult; totul se proiectează, încet-încet, în poveste: e mult de-atunci, Harieta, de când eram copii mici de tot și ne spuneau moșnegii povești. Povești sunt toate pe lumea asta...92 Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieții omenești... Cu povești ne leagănă lumea, cu povești ne adoarme... Ne trezim și murim cu ele...93 NOTE 1 Romulus Vulcănescu, Mitologie
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
toate sâmburul, miezul. Mai mult, acolo încep și tot acolo se reîntorc toate, căci iată ce-i scrie poetul uneia dintre surori, într-o scrisoare de maturitate: E mult de-atunci, Harietă, de când eram mici de tot și ne spuneau moșnegii povești. Povești sunt toate pe lumea asta11... Iar altundeva: Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieții omenești. Cu povești ne leagănă lumea, cu povești ne adoarme. Ne trezim și murim cu ele12. Nu încape nici o îndoială că
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
puțini în literatura noastră au știut s-o facă: Caracterul vieței de sat este liniștea și tăcerea. Ziua, oamenii fiind la lucru, numai copiii se joacă cu colbul drumului, babele de tot bătrâne șed torcând la umbră pe prispă și moșnegii adunați la crâșmă își petrec restul vieții lor bând și povestind. Abia sara, când satul devine centrul vieței pământului ce-l înconjură, se începe acea duioasă armonie câmpenească, idilică și împăciuitoare. Stelele izvorăsc umede și aurite pe jumalțul cel adânc
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
cu el într-o consonanță veșnică: La sat copilăria e o vârstă autonomă, care înflorește pentru sine74, la fel ca viața săteanului adult. Într-un fel, copilul și satul său se unesc prin aceeași credință în Tot și în toate. Moșnegii spun așa de frumos povești pentru că ei cred în faptele povestite, fapte care provin la rându-le din timpuri imemoriale. Moșneagul și copilul au aceeași uimire; ei trăiesc și retrăiesc același tors de caier, fiindcă timpul, așezat peste tot în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
săteanului adult. Într-un fel, copilul și satul său se unesc prin aceeași credință în Tot și în toate. Moșnegii spun așa de frumos povești pentru că ei cred în faptele povestite, fapte care provin la rându-le din timpuri imemoriale. Moșneagul și copilul au aceeași uimire; ei trăiesc și retrăiesc același tors de caier, fiindcă timpul, așezat peste tot în aceleași ritmuri lente, curge la fel pentru ei atât în poveste cât și în realitate. La sat, bolta cerească își trăiește
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
realitate. La sat, bolta cerească își trăiește în sufletul și imaginația inocentă a celor căzuți întâmplător pe coaja terestră (probabil din același cer misterios) cu o duioșie dezarmantă și senină liniștea stelară; din cer, Dumnezeul tuturor, imparțial și bun, prototipul moșnegilor tereștri, coboară fire nevăzute de lumină, o mreajă de văpaie 75, și dă semne de un clarobscur halucinant: ca-n vis, așa vii76. Copacul, roditor sau nu, este într-adevăr elementul de legătură între cer și pământ, arborele cerului (mai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
ai sătenilor (cu atât mai mult cu cât apucăturile lor îi erau străine), acesta umbla mai mult singur și după bunul său plac, iubind libertatea mai mult decât orice pe lume, simțindu-se în largul său, căutând mai degrabă compania moșnegilor care îi povesteau în timp de iarnă, ținându-l pe genunchi, povești fantastice despre zâne îmbrăcate în aur și lumină, care duc limpedea lor viață în palate de cristal 128. Nimic nu se compară cu starea de libertate a copilului
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
din preajma satului. În plină zi, tăcerea capătă substanță materială, iar mișcarea este mai mult un simulacru, o umbră a celei considerate, în optica rurală, mișcare adevărată: copiii se joacă tăcuți în praful drumului, babele torc liniștite în umbra prispei, iar moșnegii care nu mai pot să meargă pe câmp la muncă, își petrec restul vieții torcând amintiri pe glasuri molcome, venite din alte timpuri. Întocmai ca în poemul baudelairean, Les correspondances, senzațiile (auditive sau vizuale) se întrețes în mod natural abia
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
văzul,/ Nici că-i pasă lui săracul,/ Că nănașa spune crezul/ Și se leapădă de dracul 63. Atmosfera incintei este cea obișnuită: Marta mânue cociorbe/ Iar Maria toacă hribii.// Iar la colțul marei vetre/ Stau pe laiți, lângă spuze,/ Un moșneag și trei cumetre,/ Povestesc mișcând din buze./ Tinerica puica nașa/ Prejmuiește tot pe moașa,/ Pe când spală la un blid,/ Iar bătrâna gată fașa/ Și cumetrele se râd64. Nici arborii de la Ipotești nu sunt uitați, constituind parte integrantă a incintei, părând
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]