KorAP: Find »[drukola/base=ochelari & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...39 40 41 ...276 >

6,900 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187

gândi o clipă, apoi încuviință dând o dată scurt din cap. Da, desigur. Vreți să încep cu ce știu despre dumneavoastră sau cu ce știu despre rechin? — Știți de ludovician? Vreau să spun, credeți în el? Nimeni se încruntă puțin în spatele ochelarilor de soare. — Da, zise el simplu. În glasul lui se simțea o ușoară confuzie, ca și când l-aș fi întrebat dacă crede în copaci sau în aeroplane sau în China. — Da, am spus cu voce tare, încă puțin uimit. — Vreau să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
și pe mine? — Angajatorul meu e foarte atent la tot ce mișcă. Doctorul dumneavoastră se gândește să scrie un studiu despre „afecțiunea“ de care suferiți. I-a arătat unui coleg câteva ciorne. Randle. N-am spus nimic. Nimeni își împinse ochelarii în sus pe nas. Studiul ludovicienilor mai prezintă o problemă. Chiar dacă reușiți să găsiți un adult de-o dimensiune respectabilă, e aproape imposibil să păstrați în viață un exemplar în captivitate. Un pui, da, dar nu un animal matur. Angajatorul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
genunchi, cu cămașa transpirată lipită de corp, sub coastele surprinzător de vizibile. Și părul își pierduse destul din formă și stătea lipit pe alocuri de cap și de frunte. O picătură de sudoare i se scurse pe lentila stângă a ochelarilor de soare și căzu. Am așteptat în tăcere. — Îmi pare rău, spuse el într-un sfârșit, continuând să-și privească mâinile. — E-n ordine. Nu e nevoie să vorbim despre asta. Îmi cer scuze că am întrebat. Nimeni ridică pricirea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
blocat și am icnit. Din mine a țâșnit un fior lung de salivă, nu însă și vomă. Am înghițit, am icnit, am înghițit din nou. Nimeni tăcu și privi, cu fața-i asudată numai obraji scobiți și oase ascuțite în spatele ochelarilor. Își șterse lacrimile. — Iisuse, am spus, ștergându-mă la gură cu mâneca. Iisuse, îmi pare rău. — Da, zise Nimeni. Curând trebuie să iau niște pilule. Credeți că puteți să-mi aduceți aminte când e timpul să le iau? — Sigur, am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
niște lucruri, apoi... Câte minute? șopti Nimeni, mușcându-și încheietura unui deget. Arăta îngrozitor acum. Cămașa îi era udă leoarcă și lipită de coaste și de stomacul scobit dureros. Părul îi era răvășit, pleoștit și fără nici o formă. Până și ochelarii mari de soare păreau vechi și murdari. Și era atât de ud... Transpirația picura de-a dreptul de pe el, stropi mari atârnându-i și căzându-i de pe nas, bărbie, chiar de pe manșetele jeanșilor. Pic pic pic pic. — Patru, am spus

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
întrevede el, știi cum e înainte de pilule. Nu-mi pasă de asta, nu-mi pasă de găurile și firele tale, treaba e aproape gata, mai trebuie doar să. Șșș, taci, o să te audă. Nimeni se întoarse din nou cu fața la mine. Ochelarii îi săltară pe obraji când gura i se lăți într-un rânjet uriaș, numai dinți maronii și gingii negru-purpurii. Scuze pentru asta, zise el. Apel în conferință. De la birou. Apelurile în conferință. Blestemul secolului XXI. Lichidul șiroia de pe el în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
mici, maronii, în jurul picioarelor scaunului. Pleacă. Pleacă. Pleacă. Mi-am mutat greutatea pe vârfurile degetelor de la picioare, încet-încet, preluând tensiunea în coapse și gambe, pregătit să-mi avânt corpul bolnav într-o tentativă de alergare. Nimeni mă privea fix din spatele ochelarilor. Nu. Nu mă privea fix. Îmi trebuiră câteva secunde ca să-mi dau seama că nu se mișca deloc. În afară de apa care șiroia, încremenise complet. Sub ochii mei, trăsăturile domnului Nimeni începură să se modifice; tensiunea i se scurse din corp

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
mă ridic în picioare. Stomacul mi se revolta și am vomitat din nou fără să scot nimic. — O să-ți arăt ceva acum. Îți va fi greu să înțelegi la început, dar ceea ce reprezintă este pacea. Ridică mâna și apucă brațul ochelarilor de soare. — Nu, am sărit. Nu vreau. Nu vreau asta. Nimeni își dădu ochelarii jos. Ambii ochi lipseau. Structura era prezentă: membrane, cristalini, iriși, dar sensul, comunicația, înțelegerea, ideea fundamentală că ochii sunt oglinzile sufletului lipseau cu desăvârșire. Două găvane

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
să scot nimic. — O să-ți arăt ceva acum. Îți va fi greu să înțelegi la început, dar ceea ce reprezintă este pacea. Ridică mâna și apucă brațul ochelarilor de soare. — Nu, am sărit. Nu vreau. Nu vreau asta. Nimeni își dădu ochelarii jos. Ambii ochi lipseau. Structura era prezentă: membrane, cristalini, iriși, dar sensul, comunicația, înțelegerea, ideea fundamentală că ochii sunt oglinzile sufletului lipseau cu desăvârșire. Două găvane conceptuale, negre, mișunând de minusculi creveți-gând și viermi-impuls, se uitau fix de pe fața lui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
față. Apoi încă unul, și încă unul. În cele din urmă, m-am ridicat, tremurând și ștergându-mi lacrimile de pe față. — Angajatorul meu e un om de știință, ți-am spus asta, nu? Domnul Nimeni stătea lângă scaunul său, cu ochelarii din nou pe nas. Avea geanta de piele deschisă și era întors cu spatele, pentru a înghiți tablete dintr-un flacon mic, de plastic. — Chimicale, zise el, punând capacul flaconului și lăsându-l să cadă înapoi în geantă. Poate reconstitui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
evident că, dacă aș fi avut cât de cât minte în ultimele câteva ore, aș fi șters-o încă de mult. — Mulțumesc, am spus cât mai calm posibil, dar acum o să plec. Nimeni ridică privirea. Sprâncenele i se împreunară în spatele ochelarilor și coborî ecranul laptopului. Mi-am încordat mușchii pentru a fugi, așteptându-mă la ceva brusc și îngrozitor; ca el să sară de pe scaun și să se aproprie țipând în gura mare, inuman, de mine. Nu făcu asta. Înclină capul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
a rămâne pe mai departe în siguranță, pentru a ține luxofagul lui Nimeni blocat, trebuia să le abandonez acolo. Acum plec, am zis. — Ba nu. Alți unu, doi, trei, patru luxofagi ieșiră viermuind din corpurile lor conceptuale primitive, din spatele marilor ochelari fumurii ai lui Nimeni. Veniră și alții; cinci, șase, șapte, opt, încolăcindu-se și căzându-i de pe față. Am pornit cu spatele spre arcadă, dar Nimeni se mișcă repede și pe nepregătite, făcând pași mari spre marginea cerului de lumină

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
mare, care poate coborî singur scările - și am avut senzația că toată viața a fost pusă la încercare de expresii ale surprizei, încântării, spaimei și ale Dumnezeu știe ce altceva. Nu-i vedeam ochii, ci doar o pereche mare de ochelari cu rame negre,de plastic, ca aceia pe care Michael Caine îi purta în anii ’60. Doctorul Trey Fidorous. După atâta timp, în sfârșit îl găsisem. Nu puteam decât să-l privesc pierdut. Doctorul scoase pixul din gură și mă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
schimonositor de sub masa aceea de păr. Aproape că se și întâmplă, lumea trăgându-și respirația ca marea care se retrage înaintea unui val tsunami, însă n-o făcu, nu răbufni. În oala aceea sub presiune, ceva cedă. Fidorous își scoase ochelarii cu rame groase și-i frecă meticulos cu mâneca halatului. Bătrân și ostenit, acum că furia dispăruse, își strânse rădăcina nasului cu degetul mare și cel arătător înainte să-și pună ochelarii la loc. — Ei bine, spuse el încet. Da

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
aceea sub presiune, ceva cedă. Fidorous își scoase ochelarii cu rame groase și-i frecă meticulos cu mâneca halatului. Bătrân și ostenit, acum că furia dispăruse, își strânse rădăcina nasului cu degetul mare și cel arătător înainte să-și pună ochelarii la loc. — Ei bine, spuse el încet. Da, încuviință Scout. Mi s-a părut că era mai bine să tac. — Ei bine, repetă Fidorous, uitându-se în jur și părând să observe pentru prima dată că era îngropat până la coapse

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
refer la faptul că, înainte, nu te-ai prefăcut că m-ai plăcea foarte mult. Doctorul se întoarse din nou spre mine. — Asta crezi? — Păi, da. Am observat pentru prima dată cât de deschiși la culoare îi erau ochii în spatele ochelarilor à la Michael Caine. Chiar și în lumina portocalie și plină de umbre a lumânărilor, reușeam să văd că erau de-un albastru tropical, limpede, calm; ochi de bebeluș pe fața unui bătrân. — E greu, spuse într-un sfârșit, străduindu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
fără să se miște, fără să vorbească. — Primul Eric Sanderson credea tot ce scria acolo despre amintiri care continuă să trăiască în rechinii cuvintelor. O credea, așa că a pornit în căutarea unui ludovician. Nu-i așa? Doctorul mă privi din spatele ochelarilor groși. — Nu-i așa? — Da, spuse Fidorous într-un final. — Iisuse. Piesele își găseau acum locul, una după alta. — A găsit unul și i s-a oferit. Pentru Clio Aames. A făcut-o pentru ea, a încercat să-i salveze

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
tale au eșuat, nu? Din cauza ta sunt eu așa și acum trebuie să cer ajutor. Am găsit și asta, am spus, întinzându-i supracoperta lui Fidorous. Era ascunsă în camera lui Eric. Fidorous luă pagina și-o citi, împingându-și ochelarii mai sus pe nas. — Ce înseamnă? Se uită la mine peste supracopertă. — Nimic. Nu înseamnă nimic, doar că ajunsese prea departe. Fidorous îmi dădu hârtia înapoi. Era un om bun. Adică, erai un om bun, atunci când erai el. Probabil că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
mă întrebi pe mine? — Pentru că nu am pe cine altcineva să întreb. Atunci, poate că n-ar trebui să mai întrebi și ar trebui să începi să gândești singur. Timpul nu e niciodată de partea noastră. Fidorous își dădu jos ochelarii și-i frecă de mânecă. — Viața e mult prea nesigură ca să lași lucruri importante nerostite. Se uită în jurul său și, văzând o pernă lângă peretele îndepărtat, îmi făcu semn s-o aduc și să iau loc. Am făcut-o, lăsând

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-mă turcește lângă el. — Avem cu toții mult de lucru în noaptea asta, dar cred că e important ca, înainte de ziua de mâine, tu să înțelegi ce ai fost, ce ești. M-am uitat la el; lumânările i se reflectau în ochelari. — Când tu... când Eric Sanderson Unu a venit la mine, era distrus și cu inima frântă și obsedat. Trebuia să-l refuz, dar și eu eram distrus și obsedat și mi-am spus: dacă aș putea trăi atât cât să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
amestec de lucruri. Am priceput bucla de computere, dar restul... Dacă vine rechinul, noi o să, ce, o să ne urcăm pe cutiile alea și-o să ne jucăm de-a Ahab sau ceva de genul ăsta? — Sau ceva de genul ăsta. În spatele ochelarilor à la Michael Cane, fața lui Fidorous vibra de ceea ce fizicienii numesc energie potențială. Dar nu-s decât... — Da, te-am auzit de prima dată. Ai perfectă dreptate. Nu-s decât lucruri, doar minunate lucruri uzuale. Însă ideea pe care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
lucrurile astea, te-ar ajuta să te gândești la ele ca la o unealtă concentrațională, un mod de-a ne asigura că femeia, atunci când o vom termina, va fi o singură femeia și nu ca... ca un film tridimensional fără ochelari speciali. Se mai fac de astea? — De care? — Filme tridimensionale. — Aha, mda, așa cred. — Bun, bun. Îmi plac. Foarte folositoare. În orice caz, aici îți poți depozita lucrurile. Fidorous arătă spre rucsacul meu și, când i l-am dus, îl

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
unde s-ar fi aflat în mod normal șezlongul ei de plajă, dar eram singur. La o distanță de cam doi metri de nisip, două adolescente blonde chicoteau între ele în franceză. De cealaltă parte, un bătrân cu burtă mare, ochelari fumurii și o podoabă buclată de păr cărunt pe piept citea un roman din acela de spionaj, pe care numele autorului e scris mare și-n foiță de aur, ocupând jumătate din copertă. Însă Clio nu era nicăieri. Un fior

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
și se îndepărtă, lăsându-mi în câmpul vizual un covor luminos și neîntrerupt de albastru. M-am sprijinit în coate. — Ei, n-a mers chiar ca la carte, nu? Dar iată-ne aici. Fidorous stând aplecat peste balustrada punții, cu ochelarii în mână, cu ochii închiși și cu fața elastică, ridată, întoarsă către soare. — Și, mai mult de-atât, e-o zi minunată. — Suntem pe mare. — Da, așa e. Într-un fel. Ambarcațiunea tresăltă pe valuri. Soarele radia. Încă de undeva

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
toată regula. Mi-am ales niște pantaloni scurți prea largi și o cămașă hawaiiană roșie, imprimată cu siluete de palmieri. Am mai scos și o pălărie de pai ușor mototolită (singura pe care am găsit-o) și o pereche de ochelari de soare mari, din plastic negru, à la Roy Orbison, care să mă apere de soare. Mă simțeam ca un idiot. Când am revenit pe punte, Fidorous înclină aprobator din cap și spuse că arăt mult mai ca mine însumi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]