96,681 matches
-
rochie largă, cu o pieptănătură pe care timpul a estompat-o. Într-un colț de sus, un dulăpior de cămară, o tindă. O cămară. Nu, o tindă. Ori nici cămară, nici tindă, o pată de iod. Tatăl bunicii și-a pierdut pantofii, gleznele, partea de jos a pantalonilor. Trei fantome din alte vremuri, alcătuite din uitare și tăcere. Mai ales din tăcere, pierzându-se încetul cu încetul în indiferență, într-un nor nedeslușit, depărtându-se dincolo de amintire, unde nu le mai
António Lobo Antunes - Ei, în grădină by Andrei Ionescu () [Corola-journal/Journalistic/13148_a_14473]
-
O cămară. Nu, o tindă. Ori nici cămară, nici tindă, o pată de iod. Tatăl bunicii și-a pierdut pantofii, gleznele, partea de jos a pantalonilor. Trei fantome din alte vremuri, alcătuite din uitare și tăcere. Mai ales din tăcere, pierzându-se încetul cu încetul în indiferență, într-un nor nedeslușit, depărtându-se dincolo de amintire, unde nu le mai pot ajunge. Zidul de piatră pesemne că s-a risipit și el, casa din care făcea parte zidul s-a năruit, ba
António Lobo Antunes - Ei, în grădină by Andrei Ionescu () [Corola-journal/Journalistic/13148_a_14473]
-
înalt/ se apropia, împingîndu-ne/ spre ochii, și ei neliniștiți, ai focului.// Dar pe-aproape se auziră caii păscînd;/ cîmpia se înclina ca un leagăn. Cînd unul din cai sărea stîngaci/ pe împiedicatele picioare dinainte,// Prin sfîșierea zorilor, prin flăcările/ ce pierdeau treptat lumina/ pînă ce ajunseră a fi doar culori/ de podoabă ale zilei,/ zărirăm caii, și toți alergarăm/ să le îmbrățișăm capetele osoase/ cu ochi tulburători./ Iar ei, surprinși,/ se smulgeau din îmbrățișare, clătinîndu-ne” (Copiii-păstori). Starea de tihnă pogoară asupra
Poezia lui Ilie Constantin by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/13161_a_14486]
-
Accentuez pe ultima condiție considerând-o nu numai necesară, ci și obligatorie, fiindcă, iertată fie-mi vorba cea proastă, am impresia că inextricabilul sinuciderii lui Anghelache i-a excitat în așa măsură pe cercetători încât, uneori, ei și-au cam pierdut uzul rațiunii literare și au transformat întâmplarea într-o chestiune în sine, liberă de context, într-o problemă teoretică, de deducție pură, extrăgând-o voluntarist și inadecvat din rețeaua de determinări propusă de textul lui Caragiale, în care, după părerea
Anghelache și dublul său by Gelu Negrea () [Corola-journal/Journalistic/13139_a_14464]
-
decât dezonoarea!” după ce, mai înainte, unul „înfierase cu toată asprimea fapta” dezertorului în America. După părerea mea, Anghelache este un delapidator potențial, măcinat în egală măsură de chemarea irepresibilă spre comiterea fraudei și de dorința chinuitoare de a nu-și pierde, făptuind-o, reputația de funcționar „corect” și „cinstit” - echivalentul terestru al simbolicei onoare de castă. În atari condiții, invocarea ca certitudini de către camarazii inocenți tocmai a acestor calități care îl legitimează ca om și ca profesionist, dar pe care le
Anghelache și dublul său by Gelu Negrea () [Corola-journal/Journalistic/13139_a_14464]
-
Hans - pitoresc, încăpățânat și plin de viață - un bătrânel care, dacă n-ar fi existat ar fi trebuit inventat, pentru a ne învăța să fim omenoși. Tot o poveste românească se spune și în scurt-metrajul “Green Oaks”: într-un colț pierdut din Romania, la orfelinatul din “Stejarii verzi”, sosește o familie de elvețieni pentru a înfia o fetiță... doar că aceasta are un frate mai mare. Povestea ar fi putut fi emoționantă și atașantă, dar pentru aceasta ar fi trebuit finețe
SOLOTHURN 2004: povești elvețiene și povești românești by Viorica Bucur () [Corola-journal/Journalistic/13170_a_14495]
-
cauză se arată receptivă la fața fragilă, vulnerabilă a lumii, la accepția sa plutitoare ca un vis revolut ori încă neîmplinit. Indecizia inofensivă, capriciul benign, blîndețea învăluitoare a reveriei dau substanță caligrafică acestei interiorizări liliale, transcriind parcă o tinerețe eternă, pierdută-n sine: „Ea străbătea grădina/ într-un totem de umbră/ atins pămîntul nu-l mai atingea./ Nu se mai difuza frenetic nici supus./ Crengile jos speriau lumina./ Mișcarea o-ncolți. Ea s-a retras.// Capriciul blînd. O năuceală moale...// Ea
Impresionism liric by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/13188_a_14513]
-
grădina/ într-un totem de umbră/ atins pămîntul nu-l mai atingea./ Nu se mai difuza frenetic nici supus./ Crengile jos speriau lumina./ Mișcarea o-ncolți. Ea s-a retras.// Capriciul blînd. O năuceală moale...// Ea străbătu grădina. Indecis/ ceva pierdu-n repaos. Ea desprinse/ să fredoneze-n sine sprijin” (Ea străbătea grădina). Luminozitatea intensă alcătuiește un atribut al inocenței primare: „Bîntuie lumina și nu mai pot vedea/ decît în pace decît în bucurie/ cu nevinovăție” (Discurs despre apoteoză). Sub unghiul
Impresionism liric by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/13188_a_14513]
-
doi trandafiri/ și intru în cetate.// Sub lovituri de ceas/ strîmb aplecată în cer ca un dolmen/ sub lacăt între raiuri și iaduri amînate.// Alb-roz coapcii/ în clopote de iarbă și de somn.// Sub lovituri de ceas din turnuri vii/ pierdut/ paradis acest drum/ ce mă abate...// Și restul/ doar singurătate” (Cadențe). Această singurătate e ca un vierme în fructele Edenului, consumîndu-le discret, însă cu efect fatal, conținutul. O stare producătoare de ireversibile goluri... Precum Emily Dickinson, despre care un exeget
Impresionism liric by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/13188_a_14513]
-
inșii cu papagal. Valorile în care crede el sînt spiritul de gașcă, amicițiile suspuse, automobilul 4 x 4 care consumă benzină cu găleata, banchetul sub formă de chef pe deșelate, riscul sintetizat în formula „ce-am avut și ce-am pierdut”. Simțul demnității băiatului de cartier are două repere: „Ce, bă, faci mișto de mine?” și „Bă, nu te lega de mama, tu-ți morții mă-ti, că te termin!” Îi place să fie popular printre cei care au același cod
Fenomenul Becali by Cristian Teodorescu () [Corola-journal/Journalistic/13202_a_14527]
-
în Italia (poate în Sicilia), de unde era originară soția lui și unde trebuie să-și fi sfârșit de multă vreme zilele. Româniștii noștri din Italia ar putea contribui la elucidarea ultimelor detalii biografice legate de un scriitor care s-a pierdut în mod misterios în exil, fără a da nici un fel de semn de participarea la viața politică sau literară a diasporei românești, în afara derutantei apariții a micii nuvele Magie albă în 1952, tocmai în Argentina. M-am ocupat de activitatea
Un scriitor pierdut în exil by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/13190_a_14515]
-
în infatuarea ei inexpugnabilă și lovită crunt în orgoliu, fiindcă n-a fost invitată să povestească politico-responsabil cum și-a petrecut sărbătorile de iarnă. Pentru mneatale, fratre, e-o treabă cușeră că acest Turcescu, la începutul unui an electoral, își pierde vremea invitând la emisiune o simplă colegă de breaslă - drept că faină ca o ardeleancă privindu-se exclamativ-speriată în oglinda coșbuciană? Pardon? Apoi, n-avem noi problema ninsorilor și-a certitudinilor că iarna asta nu ne va mai găsi nepregătiți
Hibernală cu Mona Nicolici by Dumitru Hurubă () [Corola-journal/Journalistic/13201_a_14526]
-
care, de fapt, se hrănesc reciproc: unificarea instituțională, globalizarea economică și informațională, pe de o parte, și fărâmițarea culturală, diversificarea modelelor, relativizarea sensurilor, pe de alta. În acest context, istoricul continuă să încarce cu sens construcțiile sale. Nu și-a pierdut “foamea de sens”. - Asta e treaba istoricului. Din istoria mare, care este cam amestecată, din care cauză nici nu prea știi, la prima vedere, ce să alegi din ea, istoricul alege, filtrează, simplifică și construiește. Fiți sigur că aceste construcții
LUCIAN BOIA: “Știți ce istorie tot încerc eu să propun? O istorie inteligentă...” by Filip-Lucian Iorga () [Corola-journal/Journalistic/13140_a_14465]
-
de orice sens - acesta e subiectul prozelor sale. În povestiri nu se întîmplă nimic, nimic semnificativ cel puțin. Realitatea se dezvăluie necontenit sub formă de șoc, un șoc existențial, atenuat de percepția care, ținută tot timpul la nivel acut, își pierde noțiunea propriei intensități. Naratorul traversează năuc și apatic orașul, coboară scări, cumpără ziare, înregistrează mecanic vorbele celor din jur - simpli figuranți ai unui decor fără scenograf -, intră în metrou și ajunge la serviciu, după ce trece prin tot soiul de accidente
Proză în imagini by Cătălin D. Constantin () [Corola-journal/Journalistic/13185_a_14510]
-
-l convingi că nu se va mișca din loc. Cu alte cuvinte, că pământul se mișcă în jurul lui, și nu el o dată cu pământul. Această realitate face cu atât mai condamnabil imobilismul arătat de opoziție. În peste trei ani de când au pierdut alegerile, n-au fost capabili să propună nici o idee. Singura mișcare inteligentă, alcătuirea alianței PNL - PD, e sistematic subminată din interior. În loc să candideze la alegerile locale pe liste comune, singurele care i-ar îndreptăți la oarecare succes, preferă bătălia pe
Glonțul de cârpă by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/13181_a_14506]
-
Uniunea Europeană. Dacă mă uit la viteza cu care „observatorii”, „raportorii”, „consilierii” și „experții” străini își însușesc abilitățile noastre tradiționale (șpaga, traficul de influență, închiderea la momentul oportun a ochiului, intrarea în cârdășie directă cu marii escroci ai neamului etc.), îmi pierd orice speranță. Ar mai fi tineretul, îmi spun. Dar mă mușc imediat de limbă, încercând să-mi înghit cuvintele, pentru că singurii tineri reprezentativi care-mi vin în minte sunt Ponta și Daciana.
Glonțul de cârpă by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/13181_a_14506]
-
din dreapta dau cu ochii de Mașa Dinescu - acum zece ani, tot ea mi-a ieșit, luminoasă, în cale -retrasă și calmă. M-am gîndit că ea știe de ce stă acolo. Ne luăm cu vorba, mă uit la ceas, ca să nu pierd discursurile de lansare. Mașa mă liniștește, într-un fel, nici nu aveam cum să mai înaintez vreun pas, mărturisindu-și credința că discursurile se vor auzi de peste tot. Curg valuri de oameni, ne salutăm, legăm scurte conversații. Se schimbă sensul
După ziua de miercuri by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/13195_a_14520]
-
Mariana Neț Și mor. Se ofilesc, se pierd sau sînt distruse. Ne privesc. Uneori, chiar ne judecă, ne sfătuiesc. Cîteodată le privim - privindu-ne - și noi. Și încercînd să ne cunoaștem. Portretele sînt o altă dimensiune einsteiniană a lumii noastre. Viața fotografiilor nu e cu mult mai lungă
Portretele trăiesc by Mariana Neț () [Corola-journal/Journalistic/13174_a_14499]
-
De nu cumva, cînd au pozat, erau deja în costum de carnaval... Căci totdeauna, peste tot, carnavalescul e o punte peste timpi și spații. Retrodatarea și retrolocalizarea unui carnaval e cvasiimposibilă în lipsa unor adjuvanți precum Ca’ d’Oro ce se pierde în zare. Módele trec. Paradoxal, tocmai de aceea sînt un mijloc de datare. Nonconformiștii în materie de modă, cei care se îmbracă numai cum vor ei - și nu adoptă uniforma zilei sau sezonului - sînt totdeauna excesivi. Uneori, în orgoliu: port
Portretele trăiesc by Mariana Neț () [Corola-journal/Journalistic/13174_a_14499]
-
cum aflăm din Harry Potter, decît să încremenească, țepene, într-o postură de început. Așa încît dispar și reapar după un timp. Privitorului i se cere doar răbdare. Orișicît ar călători, odată imortalizat în poză sau portret, modelul nu se pierde, ci revine tot acolo, pentru că așa-i e datul. Fiindcă portretul sau fotografia imortalizează cu adevărat. Cu cît mai multe fapte memorabile ai făcut, cu atît ai fost mai des reprezentat. Iar asta, după moarte, îți conferă libertate de mișcare
Portretele trăiesc by Mariana Neț () [Corola-journal/Journalistic/13174_a_14499]
-
și evenimentele planetare) A doua zi Înainte de Înviere. Cuscrul diabolic îi ia pe tineri la mare; “vă urez la amîndoi un Christos a-nviat anticipat”, le spune bătrînilor rămași acasă. După ce și-a înmormîntat un fiu, Niki realizează, difuz, că își pierde și fiica. A treia zi Ca o presimțire stilistică, un preludiu figurativ al viitoarei crime: Niki și Flo, față în față: colonelul cu un ciocan în mînă, în fața dictatorului de apartament, care orchestrează evacuarea mobilelor. Dublu preludiu, pentru că, în aceeași
Viața în șapte zile by Eugenia Vodă () [Corola-journal/Journalistic/13197_a_14522]
-
gnostice pe care le asamblează și le argumentează atent autorul. Paradigma gnostică este cea mai bună cale de acces spre literatura fantastică a lui M. Eliade dacă se menține dozajul atent și sensibil al proporțiilor. În caz contrar, soluția își pierde din utilitate și are o evoluție asimptotică. Spre exemplu, dacă în privința beletristicii paradigma gnostică este cea mai pertinentă cheie de lectură, în dreptul operei științifice am unele rezerve (cu toate că argumente ar fi și de o parte și de cealaltă). Ieșind din
Dincolo de evidențe by Cristian Măgura () [Corola-journal/Journalistic/13210_a_14535]
-
Vacanța Mare” s-a chinuit jalnic, acompaniată de țipetele isterice ale lui Mugur Mihăescu, să scoată ProTv-ul din valul general - nu cred că a reușit; “Divertis”-ul e obosit(or), iar entuziasmul și râsetele lui Tony Grecu și-au pierdut de multă vreme farmecul și ...eficiența; a încercat și Florin Călinescu ceva-ceva cu ai lui, dar nu a fost decât o palidă ramificație a “Vacanței Mari”, un fel de scenetă de care le venea să râdă doar lor; nu mai
“Sărmane Yorik!” by Dumitru Hurubă () [Corola-journal/Journalistic/13227_a_14552]
-
cu reprezentanții puterii actuale. Lapidar, Regele Miahi i-a pus la punct pe nemulțumiții care au dezvoltat ideea că ar fi făcut diverse concesii de dragul unor răsplăți. Regele n-a explicat, ci a precizat că a avut prea mult de pierdut, pentru a avea azi ceva de cîștigat. * Autorul Orizonturilor roșii, cel prin a cărui fugă în Occident a fost dată peste cap rețeaua de spionaj a României Ceaușiste în Vest, generalul Pacepa și-a recăpătat și gradul și drepturile în
Actualitatea by Cronicar () [Corola-journal/Journalistic/13203_a_14528]
-
și ne-a pus în fața Europei. O dată cu gurile Dunării ni s-au deschis porțile Carpaților și prin ele au intrat formele civilizației din Franța și din Germania și au năvălit în viața publică a poporului nostru. Din acest moment am pierdut folosul stării de barbari fără a ne bucura de binefacerea stării civilizate”. Se putea mai limpede (și mai subtil) spus? De ce totuși împrumutarea formelor occidentale nu a creat de la sine civilizația? În ce sens au rămas goale aceste forme? Întrebare
„Formele fără fond” sau prima bătălie canonică by Nicolae Manolescu () [Corola-journal/Journalistic/13204_a_14529]