8,125 matches
-
alte buruieni și arbuști trăiau pe lîngă maiestuoasa pădure, ca și micuțele antilope pe lîngă falnicele turme de antilope gnu. Miriade de gîngănii, lenevite de răcoarea nopții, așteptau căldura zeului Ra pentru a deveni năstrușnic de vioaie. Pe drumeagul acela pustiu înainta cu pași măsurați moșul Bulgaru, un om cu părul alb complet, dar foarte verde încă. În mînă avea un băț de alun, cu o gămălie cît oul de gîscă. Gămălia stătea de obicei în palmă, dar nu de puține
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1511_a_2809]
-
fost. De altfel nici colinda n-o prea știa ca lumea. Vădit incomodat, micul mincinos sare ca ars. O știe bine, ca și mine. Da? Mi s-o fi părut. Îhî. După ce s-a mai lăsat întunericul, ulița a redevenit pustie. Noroiul, proaspăt fabricat de primii fulgi de nea, a fost acoperit binișor de o zăpadă moale, frumoasă, imaculată. Ce liniște desăvîrșită poate așterne o astfel de noapte în sufletul omului! Vasile Robilă era un om meticulos și era greu să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1511_a_2809]
-
jur împrejur, cu spaimă în ochi și apoi repeta efortul cu celălalt picior. Constata că nu avansează aproape deloc și lipsa de aer, moleșeala care pusese stăpînire pe el, îl panicau. Cred că fac un infarct chiar acum... Ulița era pustie la ora două dimineața și o lumină chioară era oferită de un bec camuflat în frunzișul copacilor. Încercă să strige după un ajutor, dar scoase un gîjîit abia auzit chiar de el. Mor pe stradă, ca un vagabond, la nici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1511_a_2809]
-
a spus că-s proști? Proști sînt cei care au dat banii. Înspre ziuă, cei trei studenți, încătușați bine, au ieșit din casă și au urcat în dube. Luați-mă și pe mine! răcnește Maria ca la mort. Casa rămîne pustie și urechile femeii țiuie a pustiu. Nu concepe să rămînă singură nici măcar o zi. Nu-și imaginează viața fără cel pe care l-a crescut singură, fără scopul principal al vieții ei! Un elev și student eminent. Diplome, premii, laude
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1511_a_2809]
-
soarele se plictisise de peisajele europene și a început să se holbeze la cele americane, pe lîngă fîntînă trece și căruța lui Ion Chimir, cu proprietarul ei mai mult beat decît treaz. Mamă, ce fîntînă a agălizat ăsta! Locul era pustiu și Ion a început să analizeze lucrătura. A observat că șuruburile aveau filetul turtit la capăt ca să nu poată fi demontat. Ce prostie! Tu n-ai auzit de bomfaier? se adresează celui care a construit fîntîna. Chimir mai soarbe cîte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1511_a_2809]
-
singur nu pentru a mă justifica moralicește față de o posibilă demnitate de a pleca sau ca să-mi raportez indiferența la inevitabila lașitate de a rămâne, ci pentru că am învățat de pe la unii, de pe la alții că rostirea justifică bătăile inimii. Eu, în pustie, nu am la cine să mă strig, așa că, dragilor, primiți aceste scrieri despre o curgere între două fântâni pline și nicio sete. Posibil, veți mototoli aceste pagini și le veți arunca; posibil, veți aprinde cu ele altare deasupra singurătății... Faceți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
furtună. La naiba cu cel ce crede că reușește să deosebească norii după culori! Aici, sub ruinele mânăstirii, cerul pare zugrăvit cu tempera descompusă din icoane. Focul a mutat sfinții mai sus, mult mai sus. Aici, în cenușă, mi-e pustiu, Doamne, fără tine, fără ea! Gândurile lui Petru, revoltă într-un sine de împrumut. Îl invoca des pe Dumnezeu. Când era mic, Moșul cu barbă albă zâmbea de sub grindă. Părinții plecau dimineața, el rămânea toată ziua cu zâmbetul bătrânului. Biberonul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
Se trezea de câteva ori pe noapte: transpirat, epuizat, dezamăgit. Semne printre cearșafuri. Vise colorate, vise lucioase, vise slobode, vise netede, vise umede, vise inerte, vise dumnezeiești... "Anatema de o mie de ori vă zic vouă" strigătul lui Moise în pustie. Patima avea gust, avea miros, patima avea cântec și descântec, formă, culoare, patima putea fi dusă de mână: Și nu mă duci, Doamne, în ispită precum în... magazia din spatele casei, pe când tanti Didina râșnea crupe pentru puișori, pentru bobocei, pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
smerenie, Petru pășea în pronaos ca într-o ispășire a livezilor. Singur pe dinăuntru, singur pe dinafară, ghemuit după o coloană de marmură, repeta "Fericirile". Sufletul lepădat sub preș; trupul, un contur de umbră rarefiată, o tușă diformă, frântă, goală, pustie, seacă, o tușă cu ceva negru de pământ pe ziduri. Conturul nu-și suporta umbra, umbra nu-și suporta trupul, trupul nu-și suporta sufletul; sufletul, la intrare, sub preș. "Ștergeți-vă bine picioarele, în casa Domnului nici un fir de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
nu a crezut că poate umple sau că se poate umple cu cineva. De la o vreme, nu-l mai lătra nici câinele. Străin, dar niciodată singur. A plecat Dumnezeu, moartea a venit precum păsările iernii în cuibul rândunelelor (o casă pustie nu este locuită de păsări); bătrânul s-a cuibărit pe un nor leneș, moartea i-a făcut culcuș în sânge; rostul inimii, rugăciune de veșnică pomenire: Aleluia, mormânt cald sub coaste! Numără mai rar, dacă se poate și pe sărite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
clopot. Lipsa rădăcinilor crucii cufundată în apa botezului sperie. Treizeci de arginți și poți abandona pentru o vreme plugul înțelenit între coaste. Inima rupe cuțite odată cu primul cântat al cocoșului. Lepădarea de sine nu-i un păcat când sinele este pustiu, când Dumnezeu a rămas în urmă cu doi pași, cu douăzeci de pași, cu douăzeci de ani de pași, iar tu încă te mai încăpăținezi să te arunci ca înecatul într-un viitor ipotetic. Tot nu te-ai trezit, omule
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
sub cer. Rugăciunea, nici pe departe o expresie a sinelui, rezuma frânturi de viață într-un set de formule prestabilite dogmatic. "Păcatele mele sunt fără de închipuire, cu ce fel de rugăciune, Doamne, să mă fac auzit?" striga sfântul Augustin în pustie. Pustia Mânăstirii Fântânele ridica zid în icoană. Călugări, meșteri iscusiți, în jurul păcatului, piatră peste piatră, până la brâu, până la inimă, până la tâmplă; până la Dumnezeu mereu încă un pas. La Fântânele, ca la Socola, portarul dezlega ultimele intenții. Petru avea emoții. Toată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
de matale, taică, cine crezi că se va îngriji? Abia așteaptă cuviosul Petru să-ți ia locul, deși cred că nu o să apuce, e beteag poponarul, scârțiie din toate încheieturile. Cât despre ava Ioan, de ajunge stareț, mută schitul în pustie. Trebuie să ne îndulcim singuri nevoințele, taică părinte. Acolo, sub mesteceni, este o poartă, aici în chilie, mai facem una. Prin poarta mănăstirii trec toți, prin poarta părintelui stareț nu o să treacă nimeni. Uite, vezi ușa țintuită ce dă spre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
și licuriciul încă mai linge foile, mama lui de ciudat, îl pun eu cu botul pe labe. În chilie, la lumina opaițului, Petru citea din învățăturile Sfântului Chiril al Alexandriei. 59. Dumineca Tomii. Domnul contabiliza necredințele. Golgota, precum o pușcărie pustie își lingea rănile, trecuseră 7 zile de la evadarea supremă. Hăitașii adulmecau urmele, sângele Mântuitorului însemna tocul ferestrelor; complicitatea înălțării, după fiecare ușă închisă. Hăitașii desenau hartă în jurul unei coaste împunse. Duminica Tomii. Prin acoperiș, cobora acrobatul cerului: "Pace vouă!" Doi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
când vârcolacii mărșăluiesc pe cer. Genia, nu de durerea nisipului mă plâng. Sângele monahului sapă drum și prin stâncă, lacrimile înverzesc buchiile, suspinele împletesc scară până sub barba lui Dumnezeu. Durerea, o definire a putreziciunii și atât. Dorul, prelungire a pustiei, sufletul se dilată pe măsura așteptărilor, depărtările se adâncesc, absența sfredelește inima. Mi-e dor de tine, aproapele meu îndepărtat. Durerea monahului este alint, dorul umple pântecele pământului cu pământ: Retează-mi, Doamne, un deget din cele ce te întregesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
necurăție, pătează scutece. Când iubești, nimic din ce-i al tău nu-ți aparține și nimic din ceea ce primești nu-ți întregește absența. Nici un handicap nu-i mai apăsător decât un suflet pe jumătate gol de sine însuși, pe jumătate pustiu de nimeni. Libertatea în doi a ținut cât o revărsare timidă de nori, apoi noapte, imensă noapte, continuă noapte... întunericul era ca plapumă de pământ afânat. Încătușat de un scaun metalic, cu picioarele înțepenite în beton, cu umerii răvășiți într-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
Poate a fost prea sincer cu moartea, poate, pur și simplu, trebuia să o mintă frumos: să-i spună o poveste despre neprihănirea statuilor, să o mângâie pe creștet ca pe o bătrână senilă, să-i cumpere medicamente de inimă pustie, apoi să dea buzna în ea, poate trebuia să o evacueze, să o scoată în stradă, să o lege de o cruce în cimitir. O moarte golită de moarte este cea mai primitoare gazdă, o moarte golită de moarte nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
aer; un alb de ceață, murdar i s-a așezat precum un praf lichid pe cizme, pe genunchi, pe obraz. Starea de brumă târzie, de zăpadă celulitică invadă încăperea. Trezirea spărgea schije în oase. Nimic mai abrupt decât un suflet pustiu. Avalanșa propriei gravitații prăbușea nimicul sub pardoseala cimitirelor. Plumbul statuilor în inima făurarului. Nimicul, precum o desagă de pământ împrăștiată sub tălpile lui Dumnezeu. S-a ridicat greu, piciorul stâng, piciorul drept pe dușumea două urme. Nicio echilibristică nu încăpea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
tale, Doamne, precum Lazăr a patra zi în afara mormântului. Să mor în lume, să mor în tine, nicio diferență. Ignoranța sfinților motivează identic absențe în sticla cu lapte, în icoană, în lemnul crucii. Am revenit a(casă,) în biserica asta pustie. Nemișcarea coboară din zid peste mine și devin una cu lutul, și devin bulgăre de humă frământat de palmele tale a doua oară. Plombează, Dumnezeul meu, cu mine acest crater ce mi se deschide tot mai adânc în suflet! Dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
cu lumina din ochii stinși, de unde vine ea? În absența luminii, ochiul e inutil. Liliacul și alte vietăți ale Întunericului se descurcă de minune fără ochi. Dar iată că vin niște foști văzători, astăzi orbi, pretinzînd că pe retinele lor pustii, la ocazii, frumusețea femeilor Își deflagrează aureolele. Lumina Înseamnă totuși energie, fotoni, fuga fără oprire Între corpuscul și undă, lumina poate fi reflectată, refractată, focalizată, o Înțelege oricine. A orbilor Însă, foști văzători, e doar o amintire, o aparență. Așa cum
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
să-și cheltuie florinii pe bere și pe vin, pe alții Însă i-a prăpădit de-a dreptul. Cei rămași au fost așezați În satele părăsite de iobagii din comitatele Carei și Sătmar. Bucuroși cei ce dădeau peste o cocioabă pustie la fața locu lui, fiindcă alții se vedeau nevoiți a Înjgheba un adă post din ce găseau. Chiar În toamna aceluiași an, 1712, orașul Ulm era plin de coloniști disperați, Întorși În zdrențe din aventură. De frica vreunei molime, municipalitatea
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
mirarea din mine a lucrat cu atîta intensitate, Încît am ieșit intrigat În curte unde țin minte În amănunt cum am cercetat duzii Înalți, lipsiți de frunze, umbra rară a coroanelor lor goale, soarele cu dinți și cuibul de barză pustiu de pe șura vecinilor. Mi se povestește (aceste amănunte nu mi-au rămas) că, Întorcîndu mă agitat În casă, am proclamat cît am putut de tare: „Nici o barză nu-i pe șură! Unde-i fata?“ Aveam trei ani, trei luni, trei
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
vedere din naștere, apare senzația de corp compact și atît. Dar pentru cei cu memorie vizuală ca mine, pe pseudoretina formată tot la nivelul ochilor, se Încheagă prompt o imagine schematică și cețoasă a masei materiale ivite În cale. Ochiul pustiu de afară se deschide Înăuntru. Asta-i diferența dintre mine și nevăzătorii congenitali: ei visează iluzia spațiului deschis sau radiația defensivă a pereților din jur. Iar proximitatea zidului, a dulapului, a ușii Închise dintr-o Încăpere, a stîlpilor de la marginea
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
pe fugă. Alături de vreo doi-trei camarazi alerga dintr-un land Într altul, ferindu-se de bombe și de ruși. Prin aprilie, cînd se chinuiau să țină drumul spre vest, povestea că a dat peste o bă trînă Într-o fermă pustie. — Eu nu mă mișc de aici, a spus ea. Voi, băieți, fugiți către soare-apune, țineți-o tot spre apus, nu rătăciți drumul 226 O vară ce nu mai apune și predați-vă americanilor că de dincolo vin În haită rușii
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
pătrund gravitatea noutății. Era În octombrie 1962, Împlineam opt ani, iar asupra planetei stătea să se năpustească războiul nuclear. La sfîrșitul verii lui 2013 Însă, după ce traversasem Carpații Orientali, urcasem În Apuseni și mă Învîrtisem prin nordul Ardealului cu orbita pustie mascată de ochelarii fumurii, am revenit la București unde un medic mi-a confec ționat o proteză din acrilat. La sfatul lui, am renunțat la artificiul cu irisul albastru și am acceptat unul căprui, mai potrivit cu nuanța incertă a scleroticii
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]