3,561 matches
-
Weltgeschichte) este îndatorat unei viziuni teologice despre unitatea protologică și eshatologică a umanității. Am afirmat apoi că era globalizării ne impune excercițiul profetic de evaluare a „mersului lumii”, între tentația segregării și obligațiile integrării epistemologice. Mai cu seamă pentru creștinii răsăriteni, epoca globalizării reprezintă șansa unică a despărțirii de o anumită conștiință anistorică, responsabilă pentru atâtea manifestări de tribalism comunitar. Citind trecutul sau prezentul fragmentat al istoriei umanității, teologii vor abandona, în sfârșit, proiectul unei metafizici abstracte ori speculative. Mai aproape de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
-i amintim pe Wilhelm Bousset 5 și, mai ales, pe Irénée Hausherr, SJ, profesor la Institutul Pontifical Oriental din Roma, responsabil pentru stabilirea paternității evagriene a Tratatului despre rugăciune - atribuit, până în anul 19346, Sfântului Nil Sinaitul. Același iubitor al tradiției răsăritene, I. Hausherr, a încercat în nenumărate studii și cărți 1 să-l recupereze pe Evagrie Ponticul în toată splendoarea sa spirituală și teologică. După al doilea război mondial, marele artizan al redescoperirii călugărului din Pont a fost Antoine Guillaumont (1915-2000
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
textelor religioase sfârșesc adesea prin a-și anihila obiectul de studiu. Exegeza monasticătc "Exegeza monastică" De partea interpreților „teologici” și „ecleziali” ai lui Evagrie Ponticul se află mai ales preotul Gabriel Bunge OSB1, alături de monahul benedictin și profesorul de spiritualitate răsăriteană la Universitatea „San Anselmo” din Roma, dr. Jeremy Driscoll 2. Învățând poate mai bine ca nimeni altul lecția de viață ascetică a monahului din Pont, părintele Gabriel Bunge ne-a redat în ultimele decenii, prin studii de o rară minuție
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
român se opune oricărei „înregimentări” ecleziastice a monahului din Kellia. Ni se reamintește că, mai ales după condamnarea sa în contumacie din anul 553, Evagrie Ponticul a suferit o regretabilă damnatio memoriae, mai cu seamă în cercurile conservatoare ale ortodoxiei răsăritene 1. Dimpotrivă, Bisericile necalcedoniene (siriacă, georgiană, armeană) au păstrat numele marelui ascet în calendarul sfinților, fiind pomenit în ziua de 11 februarie. Își pot revendica oare, astăzi, oamenii Bisericii răsăritene dreptul de monopol asupra operei evagriene, restituită mai cu seamă
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
damnatio memoriae, mai cu seamă în cercurile conservatoare ale ortodoxiei răsăritene 1. Dimpotrivă, Bisericile necalcedoniene (siriacă, georgiană, armeană) au păstrat numele marelui ascet în calendarul sfinților, fiind pomenit în ziua de 11 februarie. Își pot revendica oare, astăzi, oamenii Bisericii răsăritene dreptul de monopol asupra operei evagriene, restituită mai cu seamă prin efortul exemplar al erudiției filologice și istorice din secolul XX? Suntem, deci, în miezul unui „conflict al interpretărilor”. Soluția problemei nu poate fi tranșată foarte simplu. Ne putem întreba
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
a silezianului (tipărită în 1657 la Viena și stând la baza primelor cinci cărți din cele șase ale ediției finale din Călătorul heruvimic) vădește de la început o uimitoare aderență la fondul spiritual și exigențele dogmatice ale întregii tradiții a Bisericii, Răsăriteană și Apuseană deopotrivă. De altfel, precuvântarea lui Johannes Scheffler argumentează în fața „cititorului însetat de Dumnezeu” ortodoxia doctrinară a scrierilor sale și conivența împărtășită cu teologia mistică a Bisericii, făcând o explicită referire la învățătura patristică despre „îndumnezeirea prin har (aus
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
1300-1361), Jan van Ruusbroec (1293-1381), Dionisie Cartuzianul (1402-1471) sau Ioan al Crucii (1542-1590), Angelus Silesius își declină ascendența spirituală în marea tradiție a spiritualității creștine occidentale. Lăsând pe seama medieviștilor argumentarea cu probe istorico-filologice a filiațiilor existente între reprezentanții apuseni și răsăriteni ai aceluiași univers creștin, ne vom rezuma la sesizarea catolicității conștiinței „călătorului” nostru, descins dintr-o nobilă familie de protestanți din Breslau, la doar o lună după stingerea din viață, la 17 noiembrie, a influentului philosophus teutonicus Jacob Böhme. Tema
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
de „idolul dorinței” (care rimează nu doar la propriu, deși în mod înșelător, cu divinitatea, Abgott vs. Gott) dorul de a fi Fecioară (s. 23) sau chiar „lăuză a Domnului” (s. 151). Acest limbaj șocant, frecvent întâlnit și la misticii răsăriteni (Origen, Grigorie de Nyssa, Simeon Noul Teolog), primește un contur pronunțat atunci când subiectul actualizează condiția Fecioarei printr-o „mirabilă înrudire” (s. 157, Wunderliche verwandnuß). Copil al Tatălui (s. 162), dar și păstor al pășunii care însuși „Domnul S-a făcut
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
de dăruit, atât ești de iubit”/ Je mehr man sich ergiebt/ je mehr wird man geliebt), misticul îndumnezeit devine icoană vie a Domnului (s. 105: Das Bildnuß Gottes), rază și sclipire a razei Lui. Rugăciunea tăcută (exaltată în toată tradiția răsăriteană de la Ignatie Teoforul, trecând prin Isaac Sirul, și până la Teofan Zăvorâtul) dezvăluie secretul ultim al pietrei filozofale: iubirea (s. 244) care îmbracă mirii în „veșmântul de nuntă” (s. 262). Stadiul contemplației naturale (numită physike theoria în teologia lui Evagrie Ponticul
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
casă de vacanță pentru inteligența (sau vigilența) critică, dar nici cooperativă agricolă de producție pentru brațe vânjoase, nu poligon de tragere pentru carieriștii ecleziastici, dar nici groapă comună pentru iubitorii de carte, adevărata mănăstire chinovială s-a ridicat în tradiția răsăriteană ca „templu al Duhului”. Aici, ucenicii lui Hristos depun mărturie despre slava Tatălui. Limpezirea minții nu înseamnă niciodată netezirea inteligenței. Dimpotrivă, prin curățirea de patimi, mintea ajunge să poată contempla creația în Dumnezeu, iar pe Dumnezeu în creație. Țelul ultim
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
tip feudal, cu Dumnezeu. Trebuie să recunoaștem că, din pricina acestei distorsiuni doctrinare, spațiul ortodox a suferit mult, mai cu seamă în mediile monastice obsedate de numerologia canoanelor penitențiale. Fără să știe, mulți păstori de suflete au adoptat și în Biserica Răsăriteană psihologia calvinistă a vinei și doctrina augustiniană despre păcatul originar (un concept greu de găsit la Părinții greci), contribuind astfel la răstălmăcirea sensului ontologic al pocăinței. Sufocată de cazuistică și de sentimentul terorii în fața lui Dumnezeu, conștiința morală a atâtor
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
al existenței plenare, cea care caracterizează viața Sfintei Treimi. Teologia persoanei și roadele compasiuniitc " Teologia persoanei și roadele compasiunii" Teologia persoanei este - în cazul arhimandritului Sofronie - o revelație a concretului în viața duhovnicească ghidată de principiile ancestrale ale tradiției monastice răsăritene. Accentele noi descoperite de arhimandritul Zaharia în teologia starețului Sofronie au, fără îndoială, un caracter profetic, răspunzând întrebărilor mute ale lumii de astăzi. Învățătura părintelui Sofronie despre rugăciunea pentru întreaga umanitate este, cu siguranță, una dintre cele mai îndrăznețe schițe
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Bartolomeu Anania vine să corecteze aceste insuficiențe de principiu prin lectura comparatistă, vers cu vers, a textului Scripturii, cu scopul îndreptării stilistice și a contextualizării teologice. Ediția arhiepiscopului de Cluj restabilește totodată autoritatea Septuagintei pe care întreaga tradiție a Bisericii Răsăritene - de la Părinții apostolici până la teologii neopatristici ai secolului XX - s-a rezemat. De acum înainte, orice traducere din Sfinții Părinți (mai ales cei de limbă greacă) va trebui să țină cont de versiunea ÎPS Bartolomeu. Treptat, vor fi probabil accesibile
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
teologicului față de estetic - un criteriu pregnant în primul mileniu creștin, indiferent dacă este vorba de tradiția latină, bizantină sau orientală -, unitatea tematică ce orchestrează detaliile reprezentării Patimii nu poate rămâne aleatorie. Acest lucru îl demonstrează limbajul liturgic folosit de Biserica răsăriteană în zugrăvirea Răstignirii Domnului. Toate registrele - muzical, iconografic, imnografic și coregrafic - implicate în slujbele din Joia, Vinerea și Sâmbăta Mare ne impresionează prin extraordinara lor sobrietate estetică. Chiar și îndolierea totală din cântarea Prohodului se face după ritmul transfigurat al unei
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
descrierea economiei divine a lucrărilor lui Dumnezeu în lume, simbolurile neasemănătoare (anómoia sýmbola) sunt favorizate 3. În acest mod, Sfânta Scriptura își păstrează misterul în fața bulimiei cognitive a celor neinițiați - foarte adesea tentați să cadă în idolatria conceptelor filozofice. Apofatismul răsăritean se identifică așadar cu „refuzul de a epuiza adevărul prin interpretarea simbolic-iconologică a formulărilor sale”4. Dorința lui Yannaras este de a pune mai întâi un diagnostic teologic nihilismului modern. Plecând de la acest verdict, el propune un alt model de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Europa Occidentală pe diferite straturi de profunzime. O istorie comparată a teologiei sugerează mai degrabă faptul că, până către a doua jumătate secolului al XIII-lea, creștinismul occidental a interiorizat - cu accentele sale specifice - toate exigențele spirituale prescrise de tradiția răsăriteană. Yannaras vrea să împingă cezura mult mai adânc, tratând cu aceeași măsură teologia Sf. Augustin și tratatele de metafizică ale scolasticii baroce. Teologul grec distinge între un „apofatism al esenței” practicat de „corifeii raționalismului scolastic”1 - care recunosc incognoscibilitatea naturii
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
critică, abstractivă, reductivă, imaginativă, afectivă, intuitivă, perceptivă)”3. Această disjuncție facilă îl face pe Yannaras să afirme că „apofatismul esențialist” al lui Augustin sau Toma d’Aquino (1225-1274) nu ne adresează o invitație la poetica doxologică atât de specifică tradiției răsăritene. Asemenea judecăți generalizante sunt dublate de alte aprecieri riscante la adresa marilor mistici ai Occidentului: Bernard de Clairvaux, Gulliaume de Saint-Thierry, Tereza de Ávila sau Ioan al Crucii. Întreaga serie de sfinți ai Occidentului este blamată ca un produs al unei
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Yannaras, acest agnosticism nu are nimic de-a face cu „apofatismul esențialist” specific teologiei creștine. A acuza tradiția occidentală de „intelectualism” pare comod în contextul în care aceleași reproșuri s-au făcut unor importante figuri ale teologiei bizantine. Sfinții Părinți răsăriteni s-au angajat într-o propedeutică de tip filozofic, definind în limbajul gândirii grecești presupozițiile ontologice și aspirațiile metafizice ale dogmelor Revelației. Spre deosebire de teologii universitari occidentali, autorii patristici nu s-au temut să răstignească logos-ul filozofiei prin uzul sistematic
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
creștini și urmau modele „păgâne”. E adevărat că un grup anterior de intelectuali format în jurul mănăstirii Antim din București, care căuta mântuirea prin intermediul credinței creștine ortodoxe, a fost crud reprimat (vezi André Scrima, Timpul Rugului Aprins. Maestrul spiritual în tradiția răsăriteană, Humanitas, București, 1996). Dar cheia surprinzătoarei îngăduințe a Partidului față de acest grup se afla altundeva, așa cum voi arăta mai târziu. O prezentare mai puțin ditirambică a ideilor și practicii pedagogice ale lui Noica se găsește în Ion Dur, Noica, între
Războaie culturale. Idei, intelectuali, spirit public by Sorin Antohi () [Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
se află una din porțile tropicale pe unde se trece din Marea Chinei în Oceanul Pacific. De aceea, Starbuck îl găsi pe Ahab cu o hartă întinsă în fața lui - harta generală a arhipelagurilor din Orient - și o alta, reprezentînd lungul litoral răsăritean al insulelor japoneze Nifon, Mastmai și Sikoke. Cu noul său picior de fildeș, alb ca zăpada, proptit de piciorul înșurubat al mesei și cu un lung cbsor în mînă, uimitorul moșneag, întors cu spatele la ușă, își trasa pe hartă vechile itinerarii
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
un absolut, dar care este un absolut al nostru, subiectiv, adică este fructul nevoii universal umane de absolut, dar nu absolutul însuși. Ca să mergi la absolut, trebuie să depășești și arta și filosofia și să treci la religie.86 Spiritualitatea răsăriteană, sublinia cu insistență Ionescu, este incompatibilă cu spiritul universalist, raționalist al gândirii occidentale moderne. În lumea spirituală a Răsăritului, cunoașterea lui Dumnezeu nu poate deveni niciodată o problemă, tema unei discuții teoretice în care se produc argumente și contraargumente. Dacă
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
a culturii. Omul a coborât din ce în ce mai mult în lumea lucrurilor, pierzând contactul cu divinitatea, de care totuși se împărtășește prin esența lui...”89. Cel care rămâne însă atașat acelei tradiții de gândire care poate fi cultivată doar în ambianța spiritualității răsăritene va întâmpina greutăți chiar și în înțelegerea autorilor reprezentativi pentru filosofia științifică a Apusului. Matematicianul Octavian Onicescu, prieten apropiat al filosofului, își amintește că la sfârșitul unei conferințe despre Spinoza, Ionescu s-a întrebat dacă el reușește să-l înțeleagă
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
l-a scris pentru traducerea românească a Criticii rațiunii practice, realizată de foștii săi studenți Dumitru Cristian Amzer și Raul Vișan (1934). El nu ezită să afirme că cel al cărui mod de a gândi este orientat de valorile spiritualității răsăritene va percepe cartea lui Kant drept „falsă”. Perspectivei lui Kant asupra omului, Ionescu îi va opune reprezentările creștine tradiționale asupra datoriei și libertății. Libertatea creștină, care nu are nimic cu autonomia, care, odihnind în teonomie, ignorează autonomia ca și heteronomia
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
reușit să distrugă identitatea etno-religioasă a nici unui lider al comunității concentraționare: „Fenomenul a reușit, probabil, la marginea acestei comunități, dar nici acolo definitiv și complet”, făcând apoi o interesantă paralelă: „Este de notat că sistemul hedonist occidental și sistemul totalitar răsăritean au avut o țintă comună: alungarea religiei din om, anihilarea lui homo religiosus. Nu a reușit nici unul, nici celălalt”. În ceea ce privește originea acțiunii, ei opinează că „laboratoarele Cominternului” sunt cele responsabile. Într-o singulară apreciere, Eugen Măgirescu spune că se urmărea
Pitești. Cronica unei sinucideri asistate by Alin Mureșan () [Corola-publishinghouse/Science/2118_a_3443]
-
doi În PCdR, aflat În ilegalitate, și care fusese Înlăturat Împreună cu Foriș, În aprilie 1944. Prin calomnierea și arestarea lui Pătrășcanu, PCR-ul a participat la propaganda sovietică Împotriva Iugoslaviei titoiste, dând lecții de „vigilență” altor partide comuniste din Europa răsăriteană. Înlăturarea din Partidul Comunist Român a „grupării deviaționiste Pauker-Luca-Georgescu” Încercarea făcută de Gheorghiu-Dej, la Începutul anului 1947, de a se debarasa de rivalii săi (Pauker, Luca și Teohari Georgescu), a eșuat deoarece Stalin, de care depindea În ultimă instanță decizia
ELITE COMUNISTE ÎNAINTE ȘI DUPĂ 1989 VOL II by Cosmin Budeanca, Raluca Grosescu () [Corola-publishinghouse/Science/1953_a_3278]