4,125 matches
-
Constantin Abăluță Sylvestre CLANCIER Născut în 1946. Atras de suprarealism, participă la mișcările de avangardă de la sfârșitul anilor ’60 și până în 1976. Pictor și poet, filosof în răstimpuri, devine editor pentru o vreme, revine la scriitură în 1990. Președinte al PEN Clubului francez. TOT ȘI NIMIC Nimicul nu-i nimic cât râvnește un tot și nu-n zadar toți zic ce flecușteț ne-tot! Și nu-i nimic oricum chiar după alt tipic : astăzi mai toți
Poeți francezi contemporani by Constantin Abăluță () [Corola-journal/Journalistic/4718_a_6043]
-
de lege. După cum sunt și alții care pun în paranteză stilul și neglijează cu bună știință vorbele meșteșugite de dragul unei povești bune. Tot mai rară este însă o a treia categorie, a autorilor care scriu frumos și povestesc pe măsura scriiturii, iar între ei se numără cu siguranță și spaniolul Carlos Ruiz Zafon. Cunoscut publicului român mai cu seamă datorită romanelor Umbra vântului și Jocul îngerului , dar și cărților pentru tineri Palatul de la Miazănoapte, Luminile din septembrie și Prințul din negură
Două traduceri by Răzvan Mihai Năstase () [Corola-journal/Journalistic/4426_a_5751]
-
o „povestire a propriei mele vocații”, să-mi edific o identitate narativă care ar face din viața mea ceva coerent și exemplar. O serie de coincidențe au făcut ca, la un moment dat, ceea ce era obiectul posibil al dorinței mele, scriitura autobiografică, să se regăsească, în același timp, ca obiect al unui nou interes critic, al unei noi efervescențe creatoare a scriitorilor. Am valorificat această ocazie. Aveam treizeci de ani când evenimentele din mai 1968 mi-au dat posibilitatea și curajul
Philippe Lejeune: „Neliniștea pe care cititorul o încearcă față de istoria sa personală...“ by Iulian Bol () [Corola-journal/Journalistic/4441_a_5766]
-
am descoperit în el un prieten, dar și un exemplu stimulator de uimire în fața propriei vieți; e, apoi, Michel Leiris, pe care l-am citit în 1966 și la care am regăsit aceeași atitudine de căutare, dar mai ales o scriitură care scăpa dificultăților narațiunii și ale demonstrației, prin recursul la asociațiile de idei și la jocul de cuvinte: psihanaliză și poezie reunite. Departe de a fi un gen „tradițional” în declin, autobiografia mi-a apărut ca o nouă frontieră a
Philippe Lejeune: „Neliniștea pe care cititorul o încearcă față de istoria sa personală...“ by Iulian Bol () [Corola-journal/Journalistic/4441_a_5766]
-
am interesat mai ales cu privire la crearea noilor forme literare, privind cu un oarecare dispreț formele mai obișnuite ale expresiei autobiografice. Începând cu anul 1977, orizontul meu s-a lărgit, am devenit mai puțin „snob”, m-am democratizat, am descoperit bogăția scriiturilor „obișnuite”, prin studiul autobiografiei străbunicului meu, Xavier-Édouard Lejeune, un simplu funcționar comercial din secolul al XIX-lea, care a știut să găsească modalitățile originale de a se exprima, camuflându-și marile drame ale existenței lui. Am întreprins inventarul a sute
Philippe Lejeune: „Neliniștea pe care cititorul o încearcă față de istoria sa personală...“ by Iulian Bol () [Corola-journal/Journalistic/4441_a_5766]
-
asimileze și să utilizeze toate celelalte genuri literare, așa cum a făcut și romanul. Ea poate să dea naștere la unele forme hibride, uzurpând teritorii ale romanului, precum ceea ce numim astăzi autoficțiune. Cărui fapt i se datorează această extraordinară eflorescență? Democratizării scriiturii? Interiorizării psihologiei, așa cum o demonstrează succesul cărților despre „dezvoltarea personală”? Violenței nemaiauzite a celor două războaie mondiale, care i-au transformat pe oameni în „martori”? Dezvoltării noilor modalități mediatice (radio, televiziune, internet)? Accelerării prodigioase a ritmului schimbărilor tehnice de două
Philippe Lejeune: „Neliniștea pe care cititorul o încearcă față de istoria sa personală...“ by Iulian Bol () [Corola-journal/Journalistic/4441_a_5766]
-
construcție; dar cărțile următoare capătă ritmul mai veridic al unor cronici, iar ultimele se citesc absolut ca niște autobiografii scrise în totală libertate pe firul memoriei și pe firul cuvintelor. Această fragmentare este, de altfel, una dintre principalele mutații ale scriiturii autobiografice contemporane din Franța. Odinioară, autobiografia era scrisă o dată pentru totdeauna, la sfârșitul vieții. Acum, de o jumătate de secol, anumiți scriitori practică autobiografia progresivă și fragmentată, care devine adesea opera lor principală; este cazul unor Michel Leiris, François Nourissier
Philippe Lejeune: „Neliniștea pe care cititorul o încearcă față de istoria sa personală...“ by Iulian Bol () [Corola-journal/Journalistic/4441_a_5766]
-
de 400 de pagini) poate fi consultat online pe site-ul meu, Autopacte. Cartea se compune, actualmente din vreo treizeci de capitole, regrupate în zece părți având următoarele titluri: Deschidere; Destinatarul; Dumnezeu; Timpul; Familia și individul; Educația; Sănătatea; Dragostea; Plăcerea; Scriitura. Există un anumit număr de studii de ansamblu, dar mai ales monografii care, în ediția pe care o pregătesc, vor fi toate ilustrate cu frumoase facsimile de manuscrise. Cartea mea nu se va încheia printr-o sinteză: voi lăsa șantierul
Philippe Lejeune: „Neliniștea pe care cititorul o încearcă față de istoria sa personală...“ by Iulian Bol () [Corola-journal/Journalistic/4441_a_5766]
-
începând cu anul 1986, am reluat această practică. De altfel, una dintre cărțile mele asupra jurnalului, Le moi des demoiselles (1993) este ea însăși compusă sub forma jurnalului. Dar consider că e sănătos și agreabil să am un domeniu de scriitură care să-mi aparțină doar mie, ferit de orice privire. Mulțumesc lui Dumnezeu, autobiografia publică nu este încă obligatorie! Vă mulțumesc foarte mult! (Traducere de Iulian Boldea)
Philippe Lejeune: „Neliniștea pe care cititorul o încearcă față de istoria sa personală...“ by Iulian Bol () [Corola-journal/Journalistic/4441_a_5766]
-
Michela Zanarella, implică ieșirea din sine și relaționarea cu un Sine mai profund, cu o lumină a sa interioară ce devine cuvânt în forma unei Poezii înalt-autentice, altfel spus o coerență și o coincidență între propria experiență de viață și scriitură,. Această ars scrivendi, extrem de prudentă în a evita „literarul” în sensul de contrafacere a adevărului și a originalității prin reproducerea unor lecturi sau experiențe străine de propria persoană, înseamnă totala investire de sine a propriilor trăiri exaltante, dramatice, metamorfotice, ce
Repere critice în poezia italiană contemporană by Geo Vasile () [Corola-journal/Journalistic/4592_a_5917]
-
tras de dârlogi la întâmplare, până ce i-au scăpat din mâini.” (p. 52) O scenă din viața unui pictor călător este genul de carte-experiment în care autorul nu sacrifică substanța ficțiunii de dragul artificiilor tehnice ci dimpotrivă, pune inovația în slujba scriiturii. Ceea ce rezultă este o mărturie puternică despre tumultul interior pe care orice artist veritabil îl resimte în momentul creației și al crizei pe care se vede nevoit să o traverseze atunci când capătă conștiința propriilor limitări.
Neputința de a zugrăvi orizontul by Răzvan Mihai Năstase () [Corola-journal/Journalistic/4593_a_5918]
-
o primire entuziastă. La rândul său, proza autorului aducea, ca element de noutate, nici el foarte apreciat, diluarea epicului și utilizarea prozei ca vehicul problematizant - metodă comparabilă mai degrabă cu poetica generației ’80, a punctat Carmen Mușat, în special cu scriitura lui Gheorghe Crăciun. Inevitabil, discuția a ajuns și la textul Felix culpa, punct nevralgic al receptării românești a lui Norman Manea. Astăzi, textul se citește ca o analiză calmă și echilibrată a implicării unui intelectual de renume internațional într-o
Norman Manea în România by Redacția () [Corola-journal/Journalistic/4615_a_5940]
-
care ar fi cea mai bună reprezentare, cea mai conformă cu esența reprezentatului? În esența sa, Mircea Eliade este un Maestru: un Mare Maestru al unui zen românesc, al unei forme de iluminare care îngăduie salvarea de istoricitatea existenței. Descifrând scriitura încâlcită a destinului, inițiat prin ritualul destinului, discipolul - ideal firește - al lui Mircea Eliade trăiește o revelație fulgurantă, al cărei conținut poate întruchipa însăși statuia Maestrului. Este o Poartă-fără-Poartă, așa cum zicea chinezul Ekai; este un Sunet-fără-Sunet, sau sunetul produs de
Mircea Eliade la 70 de ani by Ioan Petru Culianu () [Corola-journal/Journalistic/4626_a_5951]
-
Dacă reușești să cobori pînă acolo, atunci pricepi că esența dramei umane e timpul. 10. Ai grijă să te întorci înapoi numai atunci cînd ai terminat de scris și nu ți-a mai rămas nimic de făcut - decît să copilești scriitura: așa cum Ticu copilea vița de vie. Pe urmă poți să spui, surîzînd, că arta este materie și formă într-un amestec indiscernabil. 24 ianuarie 2012 (text premiat la categoria Cea mai bună intervenție în cadrul colocviului)
Decalogul by Marta Petreu () [Corola-journal/Journalistic/4643_a_5968]
-
xenofobi și fani naziști. Jelinek le poartă aceeași pică politicienilor, internauților, skiorilor, părinților nedemni, copiilor-regi, celor care sechestrează fete tinere, aluzie la Natascha Kampusch, finanțiștilor și manipulatorilor de opinie, dar solilocul ei se înfundă după trei paragrafe în mortarul unei scriituri mai rigide decât o pereche de chiloți bavarezi”. Jean d’Ormesson se confesează Cu ocazia reeditării tuturor romanelor sale de dragoste, șase la număr, în volumul intitulat Ceea ce iubim este iubirea de la Robert Laffont, 1296 de pagini, laureatul Marelui Premiu
Meridiane () [Corola-journal/Journalistic/4658_a_5983]
-
a atins profund. M-a tulburat pentru că în două ore am parcurs distanțe imense între abis și zbor, între viață și moarte, între esențial și derizoriu. Pentru că nu am avut „Solidaritea” și asta nu se va recupera niciodată. Pentru că în scriitura românească nu există atenție față de formele trecutului, față de schisma produsă în 1989 în fiecare dintre noi, rămași între lumi, între sisteme, victime și călăi, între adevăr și minciună. Așa ambiguu cum este în unele locuri - și cred că s-a
Portret al artistului la maturitate by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/4571_a_5896]
-
îl îndeamnă printr-un gest ca invitație la un sugestiv adevărat paricid: „Nilă intră în șopron după secure. Moromete deschise poarta grădinii și-i făcu iarăși semn să vină după el.” (s.n.) Scena reține atenția prin atmosfera ce depășește condiția scriiturii realiste. Se insinuează aici un motiv cunoscut, al păsării suflet, stâlpului funerar ținându-i locul, în alt timp și în altă mentalitate, un copac îmblânzit prin condiția lui de pom fructifer, (vezi Gheorghe Pavelescu, Pasărea Suflet, Editura Altip, Alba Iulia
Ilie Moromete și dublul său by Mircea Moț () [Corola-journal/Journalistic/4580_a_5905]
-
două tendințe de vârf ale operei lui Caragiale: comediile și nuvelele fantastice. Dacă avem de a face cu un realism la dramaturgul român, ar fi vorba mai degrabă de un „realism himeric”, menit să-l scoată pe Caragiale din zona scriiturii sociale și a criticii de moravuri. Ce-i drept, această ecuație destul de ambiguă a realismului caragialian îi și permite lui Mircea A. Diaconu să-l apropie, cu nuanțe diferite, de o serie întreagă de scriitori români (culmea: mulți poeți), de la
Critica supracalificată by Alex Goldiș () [Corola-journal/Journalistic/4585_a_5910]
-
a pus o pecete de taină asupra lor și asupra propriei biografii, împlinind un deziderat de non-existență publică unic, după știința mea, nu numai în literele române, ci în literatura lumii. Mai ales că această non-existență este contrapunctată de o scriitură personală inconfundabilă. Mai nimic nu este, astăzi, sigur în legătură cu acest scriitor, pornind de la motivele sinuciderii, continuând cu viața sa intimă și terminând cu întinderea activității sale literare. Mărturisirile unor apropiați - G. Ciprian, Arghezi, Sașa Pană - dezvă- luie și ascund, în
„Caietul roșu“ al lui Urmuz by Răzvan Voncu () [Corola-journal/Journalistic/4356_a_5681]
-
trebuie să adaug că atît pînă în 1989, cît și după această dată, ea se caracterizează printr-o adevărată apatie hermeneutică. Practic, toate monografiile dedicate scriitorului se opresc la o prezentare descriptivă, de suprafață, trecînd cu indiferență, seduse de transparența scriiturii sebastianice, peste nenumărate intenționalități și intertextualități secrete ale operei. Acest fapt se vede foarte bine și în cele două dosare dedicate lui Sebastian, care conțin o multitudine de tablete, articole și eseuri, ocazionate de apariția, în 1996, a Jurnalului său
"Grodek". A treia variantă by Ion Vartic () [Corola-journal/Journalistic/5841_a_7166]
-
din O seară de iarnă, poemul obscur-sacral, dar deloc cristic, în ciuda aparențelor, al lui Georg Trakl. „Cu scop străveziu“, ar exclama grăbit copilărosul Arșavir Acterian, crezîndu-se confirmat. Dar lucrurile nu stau chiar așa de simplu. Nu întotdeauna acea limpiditate a scriiturii - complimentată în măsura în care îi și este reproșată scriitorului - e doar o superficie elegantă, lipsită de profunzime. Uneori, pe fundul transparenței se află o viață vegetativă ce așteaptă să fie scoasă la iveală. În hățișul din adînc stă și răspunsul la întrebarea
"Grodek". A treia variantă by Ion Vartic () [Corola-journal/Journalistic/5841_a_7166]
-
O altă mare (Univers, București, 1999, 120 p., traducere de Afrodita Carmen Cionchin), La voia întâmplării (RAO, București, 2008, 382 p., traducere de Cristian Huțan și Alina Huțan). În cele ce urmează, un dialog despre semnificația călătoriei în viața și scriitura sa, dar și despre legăturile sale cu universul cultural românesc: întâlnirea cu locurile și civilizația românească în călătoriile danubiene, legătura umană și literară cu Norman Manea și Dieter Schlesak, interesul profund, ca germanist, pentru cultura germano-română, interesul pentru cici și
Claudio Magris: „A călători este metafora vieții“ () [Corola-journal/Journalistic/5847_a_7172]
-
vorba de o schimbare de perspectivă. Cele două aspecte - cărțile de substanțială ficțiune, deși bazate pe realitate, precum Danubio și Microcosmi, și cărțile de călătorie propriu-zise sau, în orice caz, eseuri, articole ori jurnale de călătorie - au avut întotdeauna, în scriitura mea, o existență într-un fel paralelă, un soi de coexistență. Poate cărțile de așazisă ficțiune au fost inspirate de călătoriile direct legate de realitatea pe care o experimentam. În funcție de diferitele momente - exterioare și interioare, situații personale și situații obiective
Claudio Magris: „A călători este metafora vieții“ () [Corola-journal/Journalistic/5847_a_7172]
-
a unuia, când a celuilalt. Călătorie nesfârșită cuprinde treizeci și nouă de eseuri ce propun o serie întreagă de itinerare pe care le-ați parcurs într-un interval lung de timp: 1981-2004. Așadar, peste douăzeci de ani de călătorie și scriitură, cu diferite interpretări posibile. Care este, pentru dumneavoastră, semnificația cea mai profundă a călătoriei? Nu cred că pot răspunde la această întrebare în forma obligatoriu scurtă a unui interviu. În fond, întreaga mea introducere la Călătorie nesfârșită reprezintă o încercare
Claudio Magris: „A călători este metafora vieții“ () [Corola-journal/Journalistic/5847_a_7172]
-
rău) decât plăsmuirile noastre. Cartea lui istorisește lucruri extrem de adevărate cu care nici o fantezie nu ar putea să concureze. O ultimă întrebare: există cărți de călătorie în proiectele dumneavoastră viitoare? Nu știu, deoarece nu știu niciodată ce îmi va rezerva scriitura - dacă îmi va mai rezerva ceva - în viitorul apropiat sau mai îndepărtat. În acest moment nu am în minte nici o carte de călătorii; bineînțeles, am în minte călătorii, întrucât pentru mine a călători este indispensabil vieții, iar din aceste călătorii
Claudio Magris: „A călători este metafora vieții“ () [Corola-journal/Journalistic/5847_a_7172]