KorAP: Find »[drukola/base=vânat & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...39 40 41 ...312 >

7,778 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

-mi știe tainele și slăbiciunile. Îl trimeteam la plimbare, c-o vorbă scurtă, și așteptam. Dar ce așteptam eu întârzia, și plictiseala îmi înnegura sufletul tot mai mult. Totuși, într-o bună zi prinsei din zbor o vorbă de la Dragomir: Vânat ca-n Iezer nu este nicăieri pe lume... Mă întorsei spre el cu bucurie. Aveam cel puțin o petrecere nouă. Ce spui, Dragomire? —Zic de Iezer... Maică-maică! ce vânat e acolo! Ți se ridică părul măciucă în vârful capului... —Să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
într-o bună zi prinsei din zbor o vorbă de la Dragomir: Vânat ca-n Iezer nu este nicăieri pe lume... Mă întorsei spre el cu bucurie. Aveam cel puțin o petrecere nouă. Ce spui, Dragomire? —Zic de Iezer... Maică-maică! ce vânat e acolo! Ți se ridică părul măciucă în vârful capului... —Să știi că mă duc acolo la vânat... Lui Dragomir îi sticliră ochii. Bucuria lui că va rămânea singur și va putea să-și mai facă mendrele! Începu a-mi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
pe lume... Mă întorsei spre el cu bucurie. Aveam cel puțin o petrecere nouă. Ce spui, Dragomire? —Zic de Iezer... Maică-maică! ce vânat e acolo! Ți se ridică părul măciucă în vârful capului... —Să știi că mă duc acolo la vânat... Lui Dragomir îi sticliră ochii. Bucuria lui că va rămânea singur și va putea să-și mai facă mendrele! Începu a-mi spune despre Iezer câte minuni toate - de credeam că nu mai sfârșește. Iar eu toată noaptea m-am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ochii. Bucuria lui că va rămânea singur și va putea să-și mai facă mendrele! Începu a-mi spune despre Iezer câte minuni toate - de credeam că nu mai sfârșește. Iar eu toată noaptea m-am gândit la plăcerea unui vânat în balta Dunării, și a doua zi m-am hotărât să mă reped cu calul și cu pușca până acolo. Acesta a fost începutul călătoriilor mele la Iezer. Întăia vânătoare n-a fost cu nici un folos. Mi-am lăsat calul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
peste pămătufurile trestiilor, auzeam țipetele găinușilor și ale lișiților, dar eram prea departe de ele. Înțelegeam că am nevoie de un tovarăș, de un vânător din partea locului, de o luntre care să mă ducă la băteliști și ascunzișuri - și lăsam vânatul în liniște să se strecoare pe luciu, să se ridice în unghiuri lungi pe roșeața asfințitului, și, cu sufletul plin de frumusețea locurilor, de miile de glasuri ciudate ale amurgului în bălți, de minunatele colorații ale apei sub bătaia celor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
să vânezi numaidecât? — Vreau, cum nu? —Așa? Atunci să-mi spui o vorbă și eu trimit răspuns lui Marin... Ăsta, domnule, e mare vânător... și nu numai vânător - și pescar, domnule, îți spui eu... Cu el să te duci la vânat, și pe urmă să stăm de vorbă! Crâșmarul îmi vorbea cu înfocare, mândru de Iezer și de Marin. —Bine, atunci când oi veni, să chemăm pe Marin. —Uite, domnule! zise iute crâșmarul, cu ochii în sus și cu un deget înainte

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și vânătorul meu avea ceva din mlădierea aceea a gâtului, ușoară, cu fereală și cu teamă, și ceva din privirea pătrunzătoare, rotundă, ascuțită, verde ca și apa stătătoare a Iezerului, privire care mă neliniștea. Într-o săptămână, patima pândei, a vânatului bălții, îmi intrase în suflet, în sânge, în simțuri. Veneam în galop întins, cum da soarele spre asfințit, treceam repede prin crâșmă, unde mă aștepta Marin și gălăgiosul sfat al lui Sandu, umpleam pentru pușcaș o gărăfioară de țuică și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
scurte, ale gâștelor vinete. Și toată vremea cât stam în luntre, cu pușca în mână, eram cu ochii mari la pândă, cu inima gata să zvâcnească înfierbântată, fără nici o simțire alta, fără nici un gând. Marin îmi da deslușiri asupra acestui vânat pătimaș, cu glas domol, cu cuvinte întrerupte, cum îi era obiceiul. În răstimpurile mari de tăcere, pâcâia din pipa totdeauna plină. Când sfârșea, o umplea din nou, dar, înainte de a o aprinde, își dregea gustul cu un gât, două de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-mi spuie nimic. Și nu înțelegeam ce putea să aibă, pe câtă vreme „boierul lui“ nici nu sta la moșie; venea numai așa, toamna, pe-o lună, două. —Ce-ai cu el, neică Marine?... —Eu? cu el? nimic! Când vine, îi duc vânat și pește - atât. Și pentru asta îmi dă voie să mă hrănesc din bălți un an, că numai atât mi-a rămas: pușca și căsuța... Mă privea ostenit, cu fața întunecoasă, cu ochii verzi, rotunzi, și dădea din cap. Într-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
era cu sufletul prea închis, cu inima împietrită, cu o ură veche, ascunsă, care nu se mai domolea. Și cu toate că mă purtam bine cu el, ceva din amarul lui parcă mă ajungea și pe mine; mă privea cum își privea vânatul, cu ochii sticlind uneori; câteodată nu-mi răspundea la întrebări. Toată ființa lui uscată, cu barba zbârlită, cu ochii adânci, neînțeleși ca apa Iezerului, era plină de neîncredere, de pornire asupra ciocoiului, care-l lăsase cu pușca și căsuța lui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
am ajuns la inimă, că-mi era recunoscător. Începu a mormăi, și tuși de câteva ori. — Știi ce, boierule Niculiță? Dimineața n-ai venit niciodată la baltă... Nu. —Ei, atunci nu știi nimic. Dimineața, este ce este... Eu, și la vânat, și la pescuit, dimineața fac treabă... Și sara pică, nu-i vorbă - dar n-are a face! Ai vreme dimineața? —Am, neică Marine, cum nu?... —Ei, atunci să vii într-o dimineață. Mâne, dacă vrei. Și să te plimb eu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-mi însemne de departe locul. Dar de ce lipsea luntrea? Să fi venit omul? A plecat pe baltă? Nu se poate, trebuia să mă aștepte. Poate încă n-a venit. Pentru un vânător tânăr și pătimaș ca mine, lucrurile acestea mici, vânaturi, aveau mare însemnătate. O neplăcere a tinereții, cât de ușoară, multe năcazuri îți aduce. Stam, îmi făceam socoteli fel și chip, și ploaia curgea deasă, îmi umezise obrajii și mânile. Întorsei pușca cu țevile în jos și așteptai. Bucățile de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
grădiniță, care se bănuiau, dar nu se vedeau. Strigai: — Neică Marine!... și așteptai un timp. Nimeni nu ieși. Mă apropiai mai tare, cu calul după mine. —Neică Marine!... Cineva trase zăvorul ușii. Mă pregăteam să spun ceva despre ploaie, despre vânat - dar rămăsei în loc cu gura căscată. Înainte-mi, la doi pași, în ușă, cu gazornița în mână, sta o fată, o fată să tot fi avut douăzeci de ani. Ridicase lumina deasupra capului și cerca prin întuneric să deslușească pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
voia să mi-l dea mie. Am umblat pe baltă în sara aceea și-n multe seri următoare. Diminețile nu prea aveam vreme. Mă întreba Marin: —De ce nu vii, boierule, cum ne era vorba, într-o dimineață?... Atunci să vezi vânat! — Apoi, vezi, neică Marin, o să viu... Dar mâne dimineață nu prea am vreme... Mă uitam, cu sufletul strâns, într-o parte și adăugam îndată cu hotărâre: — Nu. Mâne am treabă multă, nu pot veni... Înspre zorile răcoroase, în fiecare dimineață

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
calul? Apoi da, asta spuneam și eu lui neica Marin, că el întreba pe rumân dacă te-a cunoscut bine... A întrebat dacă m-a cunoscut bine? Nu, eu dimineața am alte treburi; nici n-am vreme să vin la vânat... Asta spuneam și eu... Dar neică Marin întreba întruna pe rumân... Omul spunea acum că nu poate ști, i s-a părut... —Bine, de ce întreba? El nu știa că n-am fost?... Simții că prea întrebam și răspundeam ușor. Trebuia

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
sărea în dreapta și-n stânga calului și străbătea prin toate desișurile mărunte. Într-un târziu, după ce dispărură cal și călăreț, auzii bătaia puștii, adânc răsunând, clocotind din poiană în poiană: am înțeles că a dat boierul peste ierunci; acesta era vânatul lui cel mai plăcut de-o bucată de vreme. Dar cum mă gândeam la supărarea nevestei pădurarului, îmi veni deodată în minte lămurirea lucrului. Ce căuta pe aici boierul? Iar Voinea de ce se repede așa de des pân’ acasă? Trebuie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
intrară în tufișurile de afine. În codrul încremenit, singurul semn de viață era numai țâhnitul acela subțire și straniu, sub cetina grea de omăt. Trecu așa o vreme. Cânii se depărtau, se apropiau. Glasurile lor se înmulțiră. Ajunseseră pe urmele vânatului și copoii bătrânului. Deodată, în ziua tristă și fără soare, care se prefira prin cetinile înzăpezite și învăluia ca într-o negură bolțile de dedesubt, se strecură un val de umbră. Era amurgul. Ca un tremur, ca o chemare, un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
stătuseră încordate și nici o pasere nu trecuse printre cetini fără a fi auzită, nici urmă de jivină nu rămăsese neobservată, pe albul vioriu al omătului. Culi Ursake se nimerise a fi unul din cei mai buni paznici ai terenurilor de vânat de la apa Frumoasei și, oricât de năcăjit se afla el în ziua aceea de marți 15 noemvrie și în toată săptămâna aceea de după Sfinții Arhangheli, datoria trebuia să și-o îndeplinească strict. Ochiul și urechea nu se cădea să greșească

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
răstimp ca să numere înstelările proaspete ale haitei de lupi. Erau opt indivizi: îi cunoștea. Sosiseră după viscolul neașteptat de la 9 a lunii. Acum ocoleau sălașurile ciutelor; de bună-samă chibzuiseră un plan și se aflau așezați undeva în bătaie și la vânat; deoarece lupii vânează întocmai ca și noi: unii ocolesc ciutele ori căprioarele mânându-le, iar alții stau în țiitori și le atacă. Țin socoteală de direcția vântului și de configurația terenului. „Buni vânători“, îi laudă în gândul său Culi Ursake

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
să fie, în pustia dintre Prelunci și Valea Mare? Din fundul cheilor, unde și-a rupt cale în stânci apa Frumoasei și pe unde umblă drumul oamenilor, până aici - nu se vede cu anii obraz de străin. Afară de paznicii de vânat, nimene n-are pe aici trecătoare. Iar de la alvia Frumoasei, depărtare de ceasuri tot la deal pe acel drum, nu se află așezări statornice; numai niște stâni la două zile distanță de pășunile Pătrului și Șurianului. În curgerea văii deasemeni

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
drace! doar n-o fi ursul. I-a apucat mâna. A simțit ceva rece pe dosul palmei. Într-aceeași clipă se înfioară în toată ființa de plăcere. A venit la el din pâclă, adulmecându-i calea, Vidra, cățelușa lui de vânat, care caută urma cerbilor vulnerați. —Tu ești, Vidra? — Eu sunt, schiaună capauca, aburcându-se până la șoldul lui și căutându-i obrazul, cu botu-i fin și ascuțit. — Da, da, zice Culi; suie până sus și mă cunoaște. Cine ți-a dat drumul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Micu, să-l vadă pe paznic în ce stare se găsește. Paznicul se găsea în destul de bună stare și-i dădea vești plăcute despre cucoșii de munte. Iar doctorul Micu se semețea a fi cel mai mare domn al acestui vânat. Am șaptesprezece trofee și-mi trebuie al optsprezecelea, declara el. „Acest domn doctor cu poreclă potrivită, cugeta Culi zâmbind, nu se poate să nu se socoată cel mai mare dintre toți vânătorii cei mari de pe lume!“ Erau cucoși sălbatici la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
au săgetat păstrăvii după cele dintăi gâze. Atunci a venit domnul Ieronim Dragu de la Sibiu, ca să-l caute pe doctorul Aurel Micu și a poftit pe Ursake Nicula să-l ducă în plantații, la țapi roșii. Deși lupii făcuseră pagubă, vânatul era destul de sănătos și puternic - și căpriorii au brăhnit din culme chiar în cea dintăi după-amiază când i-au căutat vânătorii. Culi se ducea cu domnul Ieronim; Onu Bezarbarză cu doctorul. Nana Floarea ieșea în urma lor în pridvor, cu mânile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
își rezemase carabina cu lunetă. Culi își ocupa ascunzișul lui obișnuit, între tufe de bisacăn. Așa au așteptat până cătră înserat. Au început să schimbe șoapte și se pregăteau de retragere. —E ușor de înțeles, explica domnul Ionaș Popa, că vânatul nu vine când poftim noi, ci când are el gust. Ziua a fost prea frumoasă și pădurea asta are multe plimbări. Când ne ducem noi la acele plimbări, atunci vine el aici. Paznicul a stăruit, fără să înțeleagă nici el

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
treilea al după-amiezii, și trupul meu avea înfățișarea hainelor aruncate. Cu toată rețeaua de umbră a sălciilor, soarele săgeta în ființa mea cu o putere înfricoșată. Toate iernile trecute, toate nopțile umede de toamnă, toate înserările înșelătoare de primăvară la vânat, toate erau răzbunate. Mai ales simțeam că curge din mine jilăveala acelei ierni târzii de unde veneam, care-mi furișase în măduvă reumatismul zloatei. Înțelegeam că nu nimerisem acolo ca să înșir undițile pe marginea luntrii, ci ca să mă ardă și să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]