1,325 matches
-
delirul? Închipuirile zămislite de delir în Oreste a lui Euripide, acea mania socotită boală (nosos) își au originea în sângele matern. Oreste, prizonier al Lussei, se adresează mamei sale (putem oare presupune că îi vede fantoma?) pentru ca ea să alunge vedeniile înspăimântătoare ce au luat chipul lui Gorgo. Încercând să-l convingă pe Oreste că aceste vedenii nu sunt decât niște iluzii optice (Oreste crede că vede ceva acolo unde nu există nimic, imaginile delirului fiind lipsite de substanță), Electra își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
au originea în sângele matern. Oreste, prizonier al Lussei, se adresează mamei sale (putem oare presupune că îi vede fantoma?) pentru ca ea să alunge vedeniile înspăimântătoare ce au luat chipul lui Gorgo. Încercând să-l convingă pe Oreste că aceste vedenii nu sunt decât niște iluzii optice (Oreste crede că vede ceva acolo unde nu există nimic, imaginile delirului fiind lipsite de substanță), Electra își dă destul de repede seama că, deși nălucirile lui Oreste sunt doar plăsmuirile unei minți rătăcite, ale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
unei realități efective sau a unei imagini inconsistente și înșelătoare, ambivalența aceasta, așadar, se transformă într-o armă redutabilă, manipulată de zeitățile tragediei. În experiența nopții sângeroase în care fusese pândit la tot pasul de închipuiri ale minții sale, de vedenii în care crezuse, Aiax recunoaște o criză de nebunie ce-l târâse până aproape de tărâmul morții, simte lucrătura zeilor, priceperea lor de a zămisli făpturi ireale și ademenitoare. Heracles, eroul tragic care-și ucide copiii luîndu-i drept copii ai lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
altă parte de incertitudinea cu privire la identitatea lor. Când Elena îi spune lui Menelau cine este, acesta o invocă pe Hecate pentru a o implora să-i trimită fantome (phasmata) favorabile. Elena protestează, susținând că nu este câtuși de puțin o vedenie nocturnă (o halucinație a nopții, o năzărire de vis), dar Menelau nu poate fi convins, el se îndoiește de propria percepție și se întreabă dacă nu cumva și-a pierdut mințile. Să fi căzut oare într-un delir halucinatoriu, sursă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
nou, Oedip dispăruse cu totul; îl văzuseră doar pe Tezeu acoperindu-și ochii cu mâna, de parcă s-ar fi aflat dinaintea unui spectacol imposibil de suportat. Deinos, phobos, tot vocabularul groazei, al terorii e prezent aici. Phanein, blepein, tot vocabularul vedeniilor, al nălucirilor, al privirii e de asemenea prezent. Tezeu a văzut ceea ce nu poate fi văzut. S-a uitat în ochii morții. Căci Tezeu este unul dintre puținii eroi care, în viață fiind, au coborât în împărăția morților și s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
imaginii din vis sau apariției de origine supranaturală. Să ne amintim de figura Elenei din Agamemnon a lui Eschil. Fantoma ei, ivită la chemarea nostalgică a îndrăgostitului Menelau, se înfățișa sub trei forme: apariția spectrală sau nălucirea, viziunea halucinată, apoi vedenia din vis și, în sfârșit, statuia. Trei feluri în care Menelau o avea pe Elena, fără să o aibă totuși cu adevărat. Trei feluri de a articula prezența și absența. Statuia ca dublu, ca eidolon modelat pentru a face cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
femeia nu este și ea un fel de fantomă rătăcitoare, pornită pe urmele altei fantome? Ca și cum am avea de-a face aici cu un dublu raport al nebuniei și al delirului cu fantoma: nebunia, ea însăși populată de năluciri, de vedenii, îl face pe cel ce delirează să devină, la rândul lui, un soi de vedenie. O nebunie însemnând rătăcire, călătorie spre moarte. Experiența nebuniei ca experiență a unei viziuni delirante însoțește în teatrul no orice despărțire. În acest sens, ne-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
Ca și cum am avea de-a face aici cu un dublu raport al nebuniei și al delirului cu fantoma: nebunia, ea însăși populată de năluciri, de vedenii, îl face pe cel ce delirează să devină, la rândul lui, un soi de vedenie. O nebunie însemnând rătăcire, călătorie spre moarte. Experiența nebuniei ca experiență a unei viziuni delirante însoțește în teatrul no orice despărțire. În acest sens, ne-am putea gândi mai ales la două piese reprezentative, Hana Gatami (Coșul cu flori) și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
seama încă de la început că o anume bizarerie, ceva greu de definit, îi clătinase convingerea că are de-a face cu o ființă reală. Firește, teatrul no trimite neîncetat la ideea unui shite „imaginar”, „vizitator” nocturn al viselor lui waki: „vedenia ce ți-a apărut în vis”... După cum trimite neîncetat și la grămăjoara de ierburi de care waki își reazemă capul când se odihnește, ca și cum fiecare piesă no și-ar avea propria pernă de Kantan 1. Ceea ce nu înseamnă totuși că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
the dreadful night”) din Iuliu Cezar, că e aceeași „noapte impură”2 prielnică apariției spectrelor și dezlănțuirii unei cruzimi sălbatice. Gărzile din Iuliu Cezar, a căror mărturie e relatată de Calpurnia, au și ele, ca și santinelele din Hamlet, „înspăimântătoare vedenii” („most horrible sights”): În stradă o leoaică a fătat, Morminte s-au căscat, scuipându-și morții, Aprinși războinici s-au luptat prin nouri, Așa, ca în război, în rânduri strânse, Lăsând să cadă burniță de sânge Pe Capitoliu. Zăngăneau din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
și Macbeth n-au mâncat cumva vreo plantă cu puteri malefice („the insane root”), care să le fi luat mințile, ori dacă nu sunt victimele vreunei halucinații provocate prin cine știe ce farmece vrăjitorești. Dificultății de a decide între apariție efectivă și vedenie i se adaugă și dificultatea de a cântări valoarea de adevăr a discursului lor. Macbeth nu știe dacă să se încreadă sau nu în spusele enigmatice ale vrăjitoarelor, cu atât mai de temut cu cât aceste spuse încep să fie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
Macbeth își descrie propria „viziune”: „I see”; e vorba, prin urmare, despre o percepție vizuală reală, al cărei obiect rămâne însă nedefinit. „Is this a dagger?” („Să fie oare acesta un pumnal?”) N-ar putea fi doar o năzărire, o vedenie, o creație pur mentală („a dagger in the mind”), înșelătoare, zămislită de un creier aflat în plin delir, bântuit de halucinații? Și totuși ea are o formă, ca tot ceea ce este consistent, tangibil: „in form as palpable”. Cât de real
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
așadar, aspectul unei fiare sălbatice. Confruntat cu această realitate în perpetuă schimbare, Macbeth e gata să lupte, să o înfrunte, deși indeterminabilul subzistă: horrible shadow, unreal mock’ry, fantomă reală sau fantasmă inconsistentă, această formă (shape) pe care o iau vedeniile lui Macbeth își păstrează o ambiguitate, ca să zicem așa, de nedepășit. Aceeași ambiguitate care, pentru Shakespeare, definește deopotrivă magia și teatrul. Convocarea fantomelor: puterea magicianului și puterea teatruluitc "Convocarea fantomelor\: puterea magicianului și puterea teatrului" În pădurea fermecată din Visul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
Oberon e liber să acționeze și la lumina zilei, puterea lui rămâne totuși cea pe care i-o dă noaptea, o noapte de vară ce-și amintește de cea a spectrelor, a arătărilor. Oberon, magicianul în stare să plăsmuiască năluciri, vedenii, este și cel ce poate să le destrame. El dirijează toate aceste jocuri ale aparițiilor și ale disparițiilor; cu alte cuvinte, toate aceste jocuri ale teatrului. Ca și cum ar fi vrut să pună în evidență raportul dintre teatru și magie, Shakespeare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
un rol esențial în deschiderea către invizibil, căci totul se petrece ca și cum ea ar marca, prin jocul aparentelor morți și al abisurilor larg căscate, clipa când orice manifestare spectrală devine cu putință. Furtunii i se datorează toate nălucirile bizare, toate vedeniile, închipuirile, stările de vrajă. Marea scenă dintre Prospero și Ariel de la începutul actului al cincilea amintește, așa cum am văzut, ambiguitatea acestor forțe capabile de farmece („art to enchant”), dar care se află totodată într-o strânsă legătură cu moartea: grație
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
după nume a lui Helicanus. „Mortul” ce se dovedește viu înscrie, așadar, în centrul scenei de recunoaștere un veritabil „efect de fantomă”, cu tot cortegiul său de indecizii: realitate sau vis, adevăr sau minciună, corp în care pulsează viața sau vedenie, iluzie lipsită de substanță? Și ca și cum uneori ar vrea să sporească și mai mult incertitudinea, Shakespeare nu se mulțumește să asocieze falsa moarte cu asemănarea, ci le adaugă și travestirea. Astfel, în ultimul act din Cymbeline, când Belarius și cei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
ea trec noaptea fantome rătăcitoare, în drumul lor spre cimitirul unde trebuie să ajungă înainte de răsăritul soarelui. Îndrăgostiții, ca și nebunii - ni se va spune în ultimul act al Visului..., într-o nouă scenă dintre Tezeu și Hipolita -, au năluciri, vedenii (shaping fantaisies), în miezul cărora se ascunde uneori fascinația pentru cea mai monstruoasă alteritate, chiar dacă până la urmă acestea se dovedesc a fi doar amăgiri, iluzii create de vreun duh răzbunător și malițios, destul de îngăduitor totuși, ca să nu-și ducă sinistra
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
îndoială că Shakespeare i-a atribuit intenționat lui Bottom „actorul” (de altfel, cel mai bun dintre actorii meșteșugari, actorii amatori din Visul...) veritabilul discurs despre această stranie „asemănare”, căreia încearcă să-i găsească un nume și pentru care folosește cuvintele vedenie (vision) și vis (dream), cuvinte ce trimit deopotrivă la asemănarea inclusă într-un a fi și un a avea imposibil de formulat până la capăt: „methought I was...”, „methought I had...”. Bottom nu va găsi niciodată cuvântul care ar desemna cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
witness trimite la ideea de mărturie în favoarea adevărului, de atestare a veridicității. Dramul acesta de adevăr reprezintă tot ceea ce este „ciudat” și „uimitor” - alte două cuvinte folosite de Hipolita -, în forma atât de bine închegată și atât de convingătoare a „vedeniilor” nopții de vară, adică a piesei însăși. Hipolita acceptă însă și referința la miracol, la „minune”. În Visul..., teatrul se definește prin tensiunea dintre imaterialitatea imaginarului și consistența reală, între amăgitoarea închipuire și dovada, fie ea cât de firavă, a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
mințile, a-l face să înnebunească. Gonzalo îl întreabă pe Alonso de ce a rămas încremenit, cu privirile ațintite în gol. Oare nu sunt acestea semne că Alonso a văzut o fantomă, că a zărit-o pe Gorgo? Încercând să descrie vedenia care l-a făcut să înlemnească, regele va repeta de câteva ori cuvântul monstrous, singurul pe care-l socotește capabil să-i califice halucinațiile din clipele când i se păruse - methought, din nou același cuvânt-cheie- că aude valurile și vântul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
Imogena în Cymbeline, iar cuvintele ei ar putea cristaliza uimitoarea echivalență a fantomelor „din afară” cu cele „dinăuntru”. Imogena vrea astfel să exprime ambiguitatea unui vis care îi apare ca o închipuire născută din propria imaginație, dar și ca o vedenie existând în afara ființei sale. Or, noi știm că visul Imogenei nu era vis, ci realitate! În visele (de această dată adevărate) ale lui Posthumus, aparițiile efective ale fantomelor părinților sau fraților morți au aceeași ambivalență. Când se trezește, Posthumus evocă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
curând vorbindu-se de fantome”. Într-adevăr, de-a lungul întregului act secund, Beate își va face simțită tot mai puternic prezența, până-ntr-atât încât Rosmer va ajunge să recunoască: „Mi se pare înfricoșător de vie”, torturat fiind de vedenii de care se teme că nu va mai putea scăpa, de năluciri bruște, aidoma celei a calului alb: „da, exact așa. Apărută din întuneric și tăcere”. În cele din urmă, toți vor trebui să admită că „legenda” cailor albi e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
fantomă, puntea care leagă insula vieții de insula morții, pragul dincolo de care omul nu a pășit încă pentru a intra pe tărâmul adevăratei morți, al morții ca veșnic repaus scăldat în lumină, ca somn adânc, nebântuit de coșmaruri și de vedenii. Teatrul este un fel de pribegie, de călătorie între cele două insule gemene, care, ca în tabloul lui Böcklin, par fiecare dublul celeilalte. În acest sens, Sonata spectrelor ne propune o metaforă perfectă a teatrului. Pe scenă circulă fantome adevărate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
croială sobră și acea rigiditate care să confere personajelor „ceva asemănător cu consistența masivă a statuii”. Cum am putea să nu recunoaștem aici ecourile îndepărtate ale acelei „consistențe masive, ca de statuie” pe care o dobândeau în teatrul no toate vedeniile nopții, toate aparițiile din vis? Și cum ar putea să nu ne răsune încă de pe acum în urechi vocea lui Genet, cel ce îi va cere actorului să poarte „veșminte bizare”, cu totul ieșite din comun și fără nici o legătură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
și aliniate ca niște mumii dispar cu ajutorul unui ascensor în înaltul scenei, unde vor rămâne până la următoarea reprezentație”. Intuiția lui Artaud se dovedește încă o dată exactă: punând spectatorul să asiste la dispariția personajelor, la acel moment final când, aidoma unor vedenii, ele par a se evapora în văzduh, Pirandello îl apropie de adevăratul secret al teatrului. În privința jocului actorilor, viziunea lui Pitoëff i se pare singura corectă, deoarece regizorul „acoperă chipul personajului central cu o mască și face astfel încât gesturile acestuia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]