1,887 matches
-
adevărată, nici ce ar putea ascunde neadevărul ei... Dar, pentru un filosof cu o bună reputație, pedeapsa pare severă! 4 Să alegi între două femei. Ce spune această prozopopee? Ce se ascunde îndărătul acestei alegorii? După spusele lui Xenofon, Prodicos pune în scenă două femei chiar în momentul în care Heracle iese din copilărie, intră în adolescență și se află în fața marilor alegeri care îi permit individului să se orienteze în existență și să pășească pe calea vieții într-o direcție sau alta
Michel Onfray. In: O contraistorie a filosofiei. Volumul x [Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
naturale (mie îmi par a fi mai degrabă nenaturale...) și nenecesare, ele nu intră nicidecum în discuție când e vorba de conducerea individului spre seninătate. În plus, poezia redusă la cea a lui Homer e considerată detestabilă deoarece este mincinoasă, punând în scenă mituri și povești, deci niște erori. Pe de altă parte, în măsura în care face dezirabile pasiunile omenești, ea merită să fie condamnată fără apel. Philodem poetul - și Lucrețiu, de altfel... - nu poate subscrie la această opțiune. Tot așa cum epicurismul târziu nu aderă
Michel Onfray. In: O contraistorie a filosofiei. Volumul x [Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
plăcerea cu supunerea imediată față de pruriturile senzuale. Edificarea hedonismului implică această artă a suferinței. Pentru a evidenția avantajele ataraxiei, Lucrețiu scrie câteva zeci de versuri (II, 1-61) intrate în antologia capodoperelor istoriei ideilor la rubrica Suave mari magno. Textul, deoarece pune în scenă plăcerea de a asista de pe uscat la tribulațiile unui echipaj luptându-se cu o mare dezlănțuită, a fost interpretat ca un semn al egocentrismului feroce al filosofului. Ce individ e și omul ăsta care se bucură de nenorocirea altuia! Alt
Michel Onfray. In: O contraistorie a filosofiei. Volumul x [Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
mai mari pentru a da o expresie vizibilă invizibilului, ei bine, tot așa cum fantomele au încetat să mai fie evanescente sau insesizabile, tot astfel supraveghetorii au început să apară alături de supravegheați. Iar dacă mi-au plăcut atât de mult Britannicus, pus în scenă de Alain Bézu, ori Mama confidentă de Marivaux în regia lui Sandrine Anglade, a fost fără îndoială și datorită vizibilității tuturor persoanelor integrate în dispozitivul de supraveghere, căruia spectatorul suprainformat îi urmărește funcționarea până în cele mai mici detalii. El vede
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
o asemenea practică își pierde pertinența. Supravegherea de proximitate este alimentată de familiaritatea cu un mediu imobil, închis într-un perimetru fix, un mediu căruia fiecare îi cunoaște figurile centrale și mecanismele de funcționare. Când, în 1971, Aureliu Manea a pus în scenă Gaițele la Teatrul din Turda, el a renunțat la codurile naturaliste și a acoperit pereții salonului cu oglinzi imense, grație cărora personajele puteau spiona în voie secretele orașului. Prin acest dispozitiv de supraveghere explicit, salonul burghez devenea un veritabil Panopticon
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
o stare de siguranță. Când pragurile nu-și mai îndeplinesc menirea, când culisele nu mai reprezintă o barieră, rezistența este silită să se refugieze înlăuntrul propriei ființe: spațiul înconjurător nu o mai ocrotește, nu o mai sprijină. Orice spectacol care pune în scenă supravegherea trebuie să inventeze soluții pentru a face vizibilă spaima provocată de această încercuire a unui centru lipsit de acum încolo de orice împrejmuire, de orice apărare. Supravegherea a discreditat pragurile, le-a infectat, le-a slăbit imunitatea, le-a
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
constată dezastrul, Arnolphe, strateg obstinat, își schimbă tactica și decide să transforme interiorul într-o capcană pe care o observă din exterior, cu alte cuvinte își continuă supravegherea, dar de pe alte poziții. Această conversiune înăuntru/în afară a fost genial pusă în scenă de către Louis Jouvet în 1936. Grație dispozitivului imaginat de Christian Bérard, el a dat o pregnantă expresie scenică trecerii de la interior la exterior care, deși controlate amândouă de Arnolphe, îi scăpau din mână până la urmă, tot amândouă, unul după celălalt
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
regim carceral, supraveghere în contextul căreia a fost pregătit spectacolul ce reconstituie scenic una dintre loviturile date Revoluției Franceze și care a contribuit la eșecul acesteia. Se impune mai întâi metafora închisorii, în care se joacă un episod din Revoluție pus în scenă de către marchiz, evident sedus de reacțiunea aristocratică. Deși supravegheat, la rândul său, de către directorul închisorii, Sade, în calitate de regizor, urmărește spectacolul și practică, ceea ce e propriu oricărui regizor, o supraveghere de traseu, cu atât mai legitimă cu cât actorii, dată fiind
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
Radu Boruzescu și mulți alți scenografi au privilegiat transparența pentru a sublinia, pe de o parte, fragilitatea interioarelor și, pe de altă parte, pentru a exploata atracția perversă a supravegherii. Să ne mărginim la un singur exemplu: Livada de vișini pusă în scenă de Stéphane Braunschweig în 1992. Pornind de la convingerea că intimitatea este imposibilă și că supravegherea nu încetează nici o clipă în lumea piesei lui Cehov, el imaginează o casă japoneză cu pereți glisanți de hârtie: nimeni nu e aici la adăpost
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
deja repertoriate cu care e aplicată în scenă; de cealaltă parte, cei ce doresc o infuzie de contemporaneitate pe platoul de joc, ale cărui urme de vechime sunt înlăturate și ale cărui mijloace, la fel de vechi, sunt contestate. Modul de a pune în scenă supravegherea constituie, mai ales în privința teatrului clasic, răspunsul dat dilemei „rămânem ca în trecut sau ne apropiem de actualitate?”. Răspunsul nu are cum să fie unic, el poate fi doar adecvat, legitimat de un demers regizoral și motivat de un
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
Bălănescu MAȘINA DE VÎNT premieră absolută Teatrul Național "Vasile Alecsandri" și-a propus să încheie stagiunea 1999-2000 cu o premieră a unei piese românești, un "preambul", dacă vreți, la stagiunea 2000-2001 dedicat dramaturgiei românești contemporane. E un risc asumat să pui în scenă spectacole românești, contemporane, atîta vreme cît, după 1990, publicul spectator a fost "bombardat" cu teatru interzis perioadei antenouăzeciste. Dincolo de riscul de a nu avea priză la public, de a juca cu sala aproape goală, Naționalul ieșean vede deschiderea către valorile
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
pe un ton de mare luciditate și într-un ritm interior care tulbură spectatorul și-l invită la meditații. Dar cei doi Gheorghe Popescu nu sunt singuri în procesul de conștiință pe care și-l provoacă și pe care-l pun în scenă (uneori la propriu, căci există o scenă în scenă pe care ei joaca unele momente ale trecutului deci teatru în teatru, procedeu excelent rezolvat regizoral, promovînd vechea idee că viața e teatru și teatrul e viață); deci cei doi nu
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
al Universității de Arte din Tîrgu-Mureș, al Universității de Arte "George Enescu", din Iași, în 2013 și al Universității de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale, București, în 2014. A urmat stagii de perfecționare în Italia, Rusia, SUA, Franța. A pus în scenă, în România, peste 100 de spectacole. A realizat numeroase montări radiofonice la Cluj și București, precum și scenografia la cincisprezece dintre spectacolele montate. Printre ele: Noaptea Bufonilor, Steaua fără nume, Nocturnele lu' Leonida, Livada de vișini, Astă seară se joacă fără
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
plătit condiției de emigrant care îmi impunea îndepărtarea de artiștii generației mele, cu excepția lui Andrei Șerban, constant regăsit pe scenele pariziene. Apoi, l-am invitat pe Alexa la Teatrul Odéon pentru a prezenta, imediat după 22 decembrie '89, monologurile shakespeariene puse în scenă cu același actor de neînlocuit, Ștefan Iordache, de care acum era nedisociat. Celălalt "dublu" al sau... Dincolo de spectacol, în acel context exaltat, amprenta momentului e mai puțin o amprentă artistică, cât una biografică. În seara aceea, la Odéon, mi se
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
om de teatru, acest "cântec al lebedei" ce a inspirat spectacolul lui Alexa -conform titlului, de altfelcapătă sensul unei concluzii, unei călătorii memoriale, unei expediții autobiografice. E ceea ce cred că motiveza opțiunea lui Alexa, căci el, dincolo de titluri de piese puse în scenă, poate adăuga nume de elevi pe care i-a format. Spectacole și artiști iată moștenirea drumului de la lumina scenei la umbra pedagogiei. Alexa, dincolo de crize și indoilei, dintotdeauna a fost un învingător și observându-l, nu de mult, mergând eroic
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
numărul care cade și creează confuzia, tevatura. Spectacolul lui Alexa Visarion avea ceva visceral și foarte concret ca impact, ca duritate. Senzația că Jupînul știe și are totul sub control era augmentată și prin faptul că, într-un fel, el pune în scenă teribila noapte ca pe un spectacol cu pildă. Aviz celor culpabili. Am recitit piesa de cîteva ori. Am revăzut montarea de alte cîteva ori. Toate șabloanele școlare, și nu doar, cădeau, rînd pe rînd. Alexa mi l-a decodat pe
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
fi tentat să spun că-l înțelege și transpune scenic visceral pe Anton Pavlovici, atât de cehoviene îi sunt montările. Aș putea argumenta cu oricare dintre spectacolele sale dar capul de operă, în acest sens, rămâne acel neuitat Unchiul Vanea pus în scenă la Naționalul clujean în 1973, cu un Astrov (Gheorghe Nuțescu) și o Sonia (Melania Ursu) de zile mari. Era o lectură profundă și atât de exactă a universului marelui dramaturg rus! Alexa Visarion a înțeles ca nimeni altul forța expresivă
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
de parcurgerea unor etape esențiale, cu consecințe definitorii, arta sa își câștigă de timpuriu un statut singular, în primul rând, prin asumarea unui travaliu existențial și creator de implicare maximă. O etapă e aceea a alegerii textului dorit să se pună în scenă. Acesta e analizat cu detașare, cu apetit pentru speculații, scormonit și întors pe toate fețele, fără să i se ignore nici cea mai colaterală semnificație. Regizorul nu pornește la lucru până nu-și clarifică exact ceea ce vrea să spună în
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
nu vadă nicio legătură între cauze și efecte, Pasărea dintr-o altă zi a tot fost amânată să-și găsească zborul, ca să nu favorizeze insecuritatea cetățenilor!.. Chiar primarele de pe Someș s-a arătat gata să salveze națiunea română de pericolul pus în scenă de numitul Alexa Visarion!.. Norocul a venit din partea a doi academicieni surzi, Constantin Daicoviciu, mulți ani rectorul Universității Babeș-Bolyai și Octavian Fodor, rectorul Universității de Medicină din Cluj... Aceștia, vechi cunoscători ai geografiei, istoriei, anatomiei, fiziologiei și psihologiei feței nevăzute
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
A, vorbești despre ce ți-am spus eu?! Ce mi-ai spus? Că e un bou! Cine... Dobitocul! Primul-secretar, Duca, care-i iubea pe surzi și mereu, în diverse ocazii, voia să vadă și el cu precizie ce năzuia să pună în scenă Alexa Visarion Fața nevăzută a lunii! a încheiat discuția, dând dreptate surzilor, păsării dintr-o altă zi, lui Alexa Visarion... El, cel mai tare om din județ, nu putea fi înfrânt de niciun orb de pe malurile Someșului! Așa că piesei... Păsării
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
fierbinte a posedaților, se ordonează armonios dedesubtul aparenței de haos, sub imperiul câtorva comandamente zămislite din realitatea textului. [...] Expresiv, bogat în sugestii s-a arătat personajul colectiv, a celor 9 zidari. [...] (Mira Iosif) ... S-ar putea spune, de pildă, că punând în scenă Meșterul Manole, regizorul Alexa Visarion și scenograful Vittorio Holtier au săvârșit unele infidelități față de opera lui Blaga. Operațiunea întreprinsă de regizor tocmai în această direcție a fost și aceea de a transforma poezia literară în poezie scenică. [...] Mergând pe această
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
absolvit Institutul de Teatru "magna cum laudae", Alexa Visarion a montat un spectacol Shakespeare, apoi unul Caragiale, pentru ca să se înfățișeze cu un admirabil spectacol scurt, drama Vinovatul (Teatrul "Nottara" din București) a autorului român modern Ion Băieșu. După ea, a pus în scenă Unchiul Vanea de Cehov (la Teatrul Național din Cluj), într-o viziune foarte personală, de tot interesul, demonstrând o atitudine novatoare. Unchiul Vanea al lui Alexa Visarion este un spectacol de excepție, care marchează un moment decisiv în tradiția românească
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
se înfățișează ca rod al gândirii artistice mature, capabile să descifreze și să exprime scenic sensuri profunde, stări de spirit, gânduri sfredelitoare, mergând dincolo de litera textului, provocând atitudinea activă, reacția meditativă a spectatorului. Regizorul nu s-a mulțumit doar să "pună în scenă" piesa lui Buchner. El a construit spectacolul restructurând textul, adăugând replici și personaje inspirate din biografia autorului, din alte scrieri ale acestuia, creând o serie de scene noi, operație legitimă față de un text neterminat de autor și perfect legitimă artistic
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
noblețe în felul în care omenirea înțelege să înfrunte acest destin și să i se împotrivească, asumându-și-l totodată. Acest spirit combativ s-a concretizat cu o mare frumusețe în modul în care Alexa Visarion a "citit" și a pus în scenă uciderea lui Clarence. În clipa în care blândul și îngăduitorul Clarence îi descoperă pe ucigașii veniți să-l omoare în turn, își da firește seama că este pierdut, însă nu este dispus să cedeze fără luptă și scena în care
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
a pus-o în scenă în 1972 și 1974, iar în 1991 a și ecranizat-o), am avut revelația: limbajul său filmic se forjează pe limbajul teatral specific dramei analitice. Ștefan Iordache Ștefan și Carmen Galin Maria Ca și Năpasta (pusă în scenă și ecranizată de Alexa Visarion în 1982), piesa Vinovatul are acel format al retrospecției analitice, al întoarcerii de la efecte către cauze (ceea ce pare o deconstrucție, fiind de fapt o reconstrucție analitică). Rezultatul minunat al acestei katabaze este personajul, care se
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]