11,393 matches
-
dar puțin în spatele francezilor. Bateriile de coastă sau corvetele otomane plasate la intrarea nu au încercat să împiedice intrarea aliaților în golf, dar Codrington a primit din partea lui Ibrahim Pașa un mesaj. Ibrahim Pașa atrăgea atenția că nu a acordat aliaților permisiunea de intrare în golf și le cerea să se retragă. Codrington a respins obiecțiunile lui Ibrahim, răspunzând că a venit să dea ordine, nu să le primească. De asemenea el a adăugat că, dacă otomanii deschid focul, flota lor
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
la rândul lui foc de muschete în sprijinul celor de pe "Dartmouth", iar o corvetă otomană a deschis focul de artilerie asupra vasului "Sirène". Aceste evenimente au degenerat într-o luptă generală în golf. Bătălia a început astfel mai înainte ca aliații să-și fi plasat pe pozițiile stabilite toate vasele. De fapt, acest lucru s-a dovedit un mare avantaj tactic, pentru că unele dintre vasele aliate nu erau încă ancorate și puteau manevra în funcție de nevoi. Până la urmă, cele mai multe vase au luptat
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
cele mai multe vase au luptat fiind ancorate, ceea ce le oferea o capacitate redusă de manevră, echipajele putând cel mult să schimbe orientarea corăbiilor. Lupta care a urmat a fost mai mult una de uzură, în care a contat foarte mult superioritatea aliaților în numărul și calibrul tunurilor. Fazele luptelor por fi rezumate astfel: În jurul orei 16:00, toate cele trei nave de linie otomane și cele mai multe fregate din prima linie fuseseră scoase din luptă. Vasele otomane mai mici din liniile a doua
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
raportul oficial. Două treime dintre vasele otomane au fost scufundate. Unele ele, grav avariate, dar încă capabile să plutească și posibil să fie reparate, au fost sabordate sau incendiate de propriile echipaje, pentru a fi luate pradă de război de către aliați. Pierderile otomane, algeriene și egiptene au fost uriașe, numeroși membri ai echipajelor au pierit fiind prinși în capcana vaselor incendiate sau care au explodat. Pierderile pe care le-a raportat Letellier lui Codrington au fost de aproximativ 3.000 de
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
întreg comerț exterior trecea prin strâmtorile Mării Marmara. De asemenea, sultanul a declarat caduc Convenția de la Akkerman, semnată cu un an mai înainte cu Rusia. Sultanul a mai ordonat vasalului său Muhammad Ali să nu-și retragă forțele din Peloponez. Aliații și-a trimis însă negociatorii la Alexandria să propună liderului egiptean să-și retragă forțele din Europa. Muhammad Ali trebuia să facă față unei dileme. Pe de-o parte, fiind un om de stat experimentat, el și-a dat seama
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
să-și umilească fiul, obligându-l să se retragă. De aceea, Muhammad Ali a ales să tragă de timp, implicându-se în negocieri îndelungate și fără efect, în speranța că între timp sultanul avea să ajungă la un aranjament cu aliații, permițându-i astfel lui Ibrahim să se retragă cu demnitate din Grecia. Orice șansă pentru rezolvarea conflictului pe calea negocierilor a dispărut odată cu declarația de război a Rusiei din aprilie 1828, care declanșa cel de-al unsprezecelea război ruso-turc. Acest
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
pentru ca otomanii să mai poată păstra controlul asupra Greciei. Grecii, încurajați de eșecurile militare repetate în fața puterilor europene dar și în fața armatei revoluționare elene, au refuzat să accepte orice altă soluție în afară de cea a independenței depline. În cele din urmă, aliații europeni au renunțat la susținerea suzeranității otomane asupra Greciei și, prin semnarea actului final al Confeinței de la Londra din 1832, au acceptat independența țării. Aliații au insistat însă ca nou proclamatul stat elen să fie o monarhie, nu o republică
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
refuzat să accepte orice altă soluție în afară de cea a independenței depline. În cele din urmă, aliații europeni au renunțat la susținerea suzeranității otomane asupra Greciei și, prin semnarea actului final al Confeinței de la Londra din 1832, au acceptat independența țării. Aliații au insistat însă ca nou proclamatul stat elen să fie o monarhie, nu o republică. La sfârșitul aceluiaș an, sultanul a fost forțat să accepte propunerile aliaților și a semnat Tratatul de la Constantinopol prin care recunoștea în mod oficial noul
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
semnarea actului final al Confeinței de la Londra din 1832, au acceptat independența țării. Aliații au insistat însă ca nou proclamatul stat elen să fie o monarhie, nu o republică. La sfârșitul aceluiaș an, sultanul a fost forțat să accepte propunerile aliaților și a semnat Tratatul de la Constantinopol prin care recunoștea în mod oficial noul stat independent - Regatul Greciei. Teritoriul acestui regat era însă limitat doar la regiunile din care fuseseră alungate forțele otomane: Peloponez, Insulele Ciclade și Grecia centrală. Numeroase regiuni cu
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
În piața centrală din Pylos, „Piața celor Trei Amirali” (în greacă: Πλατεία Τριών Ναυάρχων), se află un obelisc. Pe trei dintre fețele sale sunt sculptate profilurile lui Codrington, Heyden și De Rigny. Pe insulele din golf sunt ridicate monumente soldațior aliați căzuți în luptă: pe Helonaki pentru britanici, Pylos pentru francezi și pe Sfaktiria pentru ruși. Monumentul ridicat în cinstea rușilor este cel mai impunător - o mică biserică din lemn în stil ortodox rus. Pe malurile insulei Sfaktiria se află de
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
Aceasta este o listă de pretexte de război: Țările trebuie să găsească o justificare publică pentru a ataca o altă țară. Această justificare este necesară pentru a se găsi sprijin intern pentru război, precum și pentru a câștiga sprijinul unor potențiali aliați. Conform mitologiei grecești, acest război a izbucnit după ce Paris, prințul Troiei a răpit-o pe Elena, soția lui Menelaus, regele Spartei. Casus belli pentru războiul civil roman din 49-45 î.Hr. a fost trecerea râului Rubicon de către Iulius Cezar în anul
Listă de pretexte de război () [Corola-website/Science/325617_a_326946]
-
pentru primul război mondial este asasinarea pe 28 iunie 1914 a arhiducelui Franz Ferdinand al Austriei la Sarajevo în Austro-Ungaria de către Gavrilo Princip, un naționalist sârb din Bosnia. Austria atacă Serbia, iar Imperiul Rus începe mobilizarea trupelor sale în vederea apărării aliatului său Serbia. Acest lucru a dus la declararea războiului împotriva Rusiei de către Imperiul German în vederea sprijinirii aliatului său Austro-Ungaria. Foarte repede, după implicarea Franței, a Imperiului Otoman și Imperiului Britanic, cinci din cele șase mari puteri europene au devenit implicate
Listă de pretexte de război () [Corola-website/Science/325617_a_326946]
-
Sarajevo în Austro-Ungaria de către Gavrilo Princip, un naționalist sârb din Bosnia. Austria atacă Serbia, iar Imperiul Rus începe mobilizarea trupelor sale în vederea apărării aliatului său Serbia. Acest lucru a dus la declararea războiului împotriva Rusiei de către Imperiul German în vederea sprijinirii aliatului său Austro-Ungaria. Foarte repede, după implicarea Franței, a Imperiului Otoman și Imperiului Britanic, cinci din cele șase mari puteri europene au devenit implicate în primul război general european de după Războaiele napoleoniene. Casus belli pentru al doilea război mondial a fost
Listă de pretexte de război () [Corola-website/Science/325617_a_326946]
-
august 1939, în vederea punerii în aplicare a primei faze a acestei politici, Guvernul nazist sub conducerea lui Hitler pune în scenă Incidentul Gleiwitz care a fost folosit ca un motiv de război pentru invazia Poloniei în luna viitoare (septembrie 1939). Aliații Poloniei, Marea Britanie și Franța și-au onorat alianța lor cu Polonia și ulterior au declarat război Germaniei. În 1941, din nou, în conformitate cu politica de lebensraum, Germania nazistă a invadat Uniunea Sovietică, folosind ca pretext de război ideea războiului preventiv pentru
Listă de pretexte de război () [Corola-website/Science/325617_a_326946]
-
destinat să acționeze de pe nave de luptă. El s-a aflat în dotarea Serviciului Aeronaval al Marinei Imperiale Japoneze (大日本帝國海軍航空隊, Dai-Nippon Teikoku Kaigun Koukuu-tai) din 1936 până în 1945, fiind predecesorul faimosului Mitsubishi A6M ' Zero'. Numele de cod oficial dat de Aliați era Claude. Acest avion a avut importanță deosebită, pentru că a marcat sfârșitul dependenței Japoniei de proiectare străină. În 1934 Marina Imperială Japoneză a stabilit specificații pentru un avion de vânătoare capabil să atingă viteza de 350 km/h la o
Mitsubishi A5M () [Corola-website/Science/325649_a_326978]
-
a redeschis campania de bombardament asupra Germaniei prin ofensiva Big Week, bombardierele americane au apărut pe cerul Germaniei escortate de Mustanguri. Acest lucru a schimbat natura războiului aerian. La începutul războiului unitățile de avioane de vânătoare puteau ataca nestingherite bombardierele Aliaților, iar în acești ani "Luftwaffe" a făcut îmbunătățiri pentru a lupta cât mai eficient cu bombardierele. Adăugarea tunurilor și blindajului pe avioane a avut efectul nedorit ca atunci când au apărut aceste noi avioane de vânătoare, Luftwaffe s-a găsit în
Heinkel He 162 () [Corola-website/Science/325690_a_327019]
-
curând s-a dovedit a fi problemă serioasă datorită lipsei pieselor și a combustibilului. Comandamentul general al avioanelor de vânătoare condus de Adolf Galland urgenta introducerea unui mare număr de avioane cu reacție, motivând că numărul mare de avioane al aliaților poate fi echilibrat doar prin superioritate tehnologică, crescând numărul Messerschmitt Me 262 fabricate. Un alt grup considera că Me 262 este notoriu de nesigur, pledând ca cele câteva avioane Me 262 defecte să fie pur și simplu înlocuite cu alte
Heinkel He 162 () [Corola-website/Science/325690_a_327019]
-
lungul istoriei, ca o recunoaștere supunerii sau ca dovadă a loialității. O serie de stat cunoscute ca „suzerane” primeau tributul de la regiunile pe care le cuceriseră sau pe care le amenințau cu ocupația militară. În cazul alianțelor se obișnuia ca aliații mai puțin puternici din punct de vedere militar să plătească celor mai puternici un tribut ca dovadă a loialității sau pentru finanțarea proiectele militare comune. Termenul mai este folosit și în cazul unor taxe religioase folosite pentru întreținerea templelor sau
Tribut () [Corola-website/Science/325693_a_327022]
-
a adus din Norvegia un episcop și a creștinat Groenlanda. Există, de asemenea, cronici cu privire la faptul că din ordinul lui Olaf populația din Insulele Orkney a adoptat creștinismul. Cu toate acestea, lorzii norvegieni care fugeau de la Olaf și-au găsit aliați în regele danez și în cel suedez. În plus, există un episod în care Olaf îi cere mâna reginei Sigríð Storråda. Dar când el a cerut ca mireasa să adopte creștinismul, ea a refuzat, și între ei a fost o
Olaf I al Norvegiei () [Corola-website/Science/325760_a_327089]
-
a devenit fondatorul și primul președinte al Cehoslovaciei. Este numit din acest motiv „Președintele eliberator”. Inițial, el și-a dorit să reformeze monarhia habsburgică într-un stat federal democratic, dar, în timpul Primului Război Mondial, a început să susțină abolirea monarhiei și, cu ajutorul Aliaților a reușit în cele din urmă acest lucru. A fost, de asemenea, nominalizat de șaptesprezece ori la Premiul Nobel pentru Pace . Masaryk s-a născut într-o familie săracă din clasa muncitoare în orașul Hodonín din Moravia (în regiunea Slovacia
Tomáš Garrigue Masaryk () [Corola-website/Science/325821_a_327150]
-
independenței Cehoslovaciei. De asemenea, el a ținut prelegeri și a scris numeroase articole și memorii oficiale în care a susținut cauza cehoslovacă. A avut un rol esențial în stabilirea Legiunilor Cehoslovace în Rusia ca forțe de luptă eficiente de partea Aliaților în Primul Război Mondial. În timpul războiului a deținut un pașaport sârbesc. În 1915 a fost unul dintre primii membri ai personalului nou-înființatei Școli de Studii Slavone și Est Europene, care face parte acum din University College London, și în care
Tomáš Garrigue Masaryk () [Corola-website/Science/325821_a_327150]
-
Studenților îi poartă numele. El a devenit profesor de studii slave la King's College din Londra, ținând prelegeri despre „Problema națiunilor mici”. În timpul războiului, rețeaua de informații a lui Masaryk, formată din revoluționari cehi, a furnizat informații importante pentru Aliați. Rețeaua europeană a lui Masaryk a conlucrat cu o rețea de contraspionaj americană formată din aproape 80 de membri conduși de E. V. Voska, iar informatorii care, în calitate de supuși austrieci, erau considerați susținători ai Puterilor Centrale au fost implicați în
Tomáš Garrigue Masaryk () [Corola-website/Science/325821_a_327150]
-
și prin prietenia cu Charles R. Crane. Mulțumită lui Crane, un industriaș din Chicago, Masaryk a fost invitat la Universitatea din Chicago și introdus în cele mai înalte cercuri politice, inclusiv la Woodrow Wilson. Odată cu căderea Imperiului Austro-Ungar în 1918, Aliații l-au recunoscut pe Masaryk în calitate de șef al guvernului cehoslovac provizoriu (pe 14 octombrie), iar pe 14 noiembrie 1918 el a fost ales președinte al Republicii Cehoslovace de către Adunarea Națională din Praga (Masaryk se afla la New York în acel moment
Tomáš Garrigue Masaryk () [Corola-website/Science/325821_a_327150]
-
s.A, cu scopul de a convinge autoritățile germane că și evreii bucovineni trebuie să fie despăgubiți. Germanii au încercat să se eschiveze de la reparații financiare, pe motiv că în timpul războiului, România nu a fost anexată ci a fost stat aliat, astfel că inițiativele anti-evreiești din Bucovina cad în contul României, Germania neputând să-și asume responsabilitatea faptelor comise de autoritățile române în cursul celui de-al Doilea Război Mondial. După tratative îndelungi și dificile cu autoritățile germane, Dr. Weinstein a
Elias Eliahu Weinstein () [Corola-website/Science/325829_a_327158]
-
mai 1915 de către submarinul german U-20, pe timp de ceață, la numai 10 Mm în apropierea coastei Irlandei, 6 zile după ce a plecat din New York cu destinația Liverpool. Deși nu era înarmată, nava transporta 60 de tone de muniție pentru Aliați (1.242 lăzi cu proiectile, 1.000 cutii cu cartușe și 10,5 tone fulminat de mercur). Submarinul a lansat o torpilă care a lovit partea de la tribord, în spatele punții. Aceasta a fost urmată de a doua explozie în interiorul navei
RMS Lusitania () [Corola-website/Science/325023_a_326352]