KorAP: Find »[drukola/base=picta & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...399 400 401 ...411 >

10,273 matches

Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442

Una e să reproduci aspectul vieții, imitând-o și interpretând-o: plăcere, frumusețe, oroare, durere și chestii de-astea. E numai o chestiune de ochi bun, de tehnică și talent. Și alta e să te orientezi după fatalitatea retinei. Să pictezi oroarea cu linii reci - continua să stea la fereastră, goală pușcă sub cămașa bărbătească, privind umbreluța de fum negru care acoperea orașul, și din când În când ridica pe jumătate aparatul, ca și cum ar fi făcut o fotografie, dar pe loc

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
În când ridica pe jumătate aparatul, ca și cum ar fi făcut o fotografie, dar pe loc Îl lăsa jos. Un peisaj omicid, unde a zămisli călăi nu-i mare lucru. Dar să vedem cine-i frumosul care vede asta și-o pictează. Faulques a stins amintirea cu o sorbitură din berea pe care tocmai i-o adusese chelnerița. Apoi s-a uitat spre răsărit, unde molul ascundea marea. Un vuiet depărtat de motoare se apropia dinspre cealaltă parte a digului, și imediat

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
van der Bergh din Antwerpen. Rezultatul final al Întregii munci fusese albumul Morituri, ultima lucrare pe care o publicase. Drumul cel mai scurt Între două puncte: de la om la oroare. O lume unde singurul zâmbet logic era cel al hârcilor pictate de bătrânii maeștri pe pânze și table din lemn. Și, când cele douăzeci și trei de fotografii fuseseră gata, Înțelesese că era gata și el. Atunci părăsise pentru totdeauna aparatele fotografice, adusese la zi toată pictura pe care o Învățase

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
privindu-l cu și mai mare curiozitate, mi-ar plăcea să văd Într-o zi această pictură. Faulques a șovăit un moment. De ce nu, și-a spus. Era o femeie plăcută. Compatriotul ei, Rembrandt, n-ar fi șovăit s-o picteze ca pe o burgheză cu cărnuri calde, cu decolteu primitor. Părul strâns era drept și neted pe frunte și pe tâmple, Într-un frumos contrast cu pielea. Pictorul de război aproape uitase ce simțeai alături de o femeie. Imaginea lui Ivo

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
asemănătoare, o delicioasă afirmare - nu Întotdeauna exactă, În experiența celui care acum era pictor de război - a faptului că nopții Îi urmează ziua și frumusețea. Erau nopți fără zori, umbre finale care Însemnau sfârșitul a tot și toate, și zile pictate cu paleta umbrelor. Faulques a sorbit iar din bere, privind linia subțire și cenușie care Înainta departe În largul mării. Acuarelele venețiene aveau și ele legătură În memoria lui cu diferite Împrejurări. Printre altele, cu lumina rece și difuză a

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
spre râu odată cu ceilalți, cu aparatele foto În buzunare, fiindcă n-aveau destulă lumină ca să facă fotografii. Pare o chestie de-aia de-a lui Turner, spusese ea atunci. Îți aduci aminte? Dar blestematul ăla de englez a uitat să picteze frigul. Apoi Își Închisese gulerul gecii scurtă și, după ce-și atârnase geanta cu aparatele fotografice pe umăr, Îi zâmbise lui Faulques. Nu va mai fi niciodată alt război ca ăsta, spusese melancolic și surâzând ciudat. Îl sărutase pe obraz

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
spații pustii care, puțin câte puțin, se tot restrânseseră, ca și cum, cu timpul, pictorul ar fi Început să se teamă de fiorul absurdului și de pustiul pe care el Însuși Îl evoca. În fața unei pânze din 1958, care reproducea mănușa roșie pictată cu patruzeci și patru de ani În urmă, În Enigma fatalității (deși timpul era suspect la un artist care falsifica uneori data propriilor opere), contemplând gânditoare pictura, Olvido murmurase În italiană acel taci și odihnește-te: aici se sfârșește cântul

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
În lumina romană, albă și fantomatică ce Înviora casa, povestise că Înainte nu era așa, că În salon erau și alte mobile și tablouri vechi, iar sus, În atelier, stătea un soi de automat ori manechin enorm, sinistru, ca aceia pictați de artist În primele lui timpuri și care În copilărie o Înspăimântau. Povestise dând afirmativ din cap și adăugase: serios, Faulques. Când tata mă aducea aici, seara, aici aproape - stăteam de obicei la Hassler - nu puteam dormi. Ori de câte ori Închideam ochii

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
cu lorigă de bronz. Pentru această scenă, Faulques studiase aproape obsesiv mai Întâi direct biserica Sfântului Francisc din Arezzo, apoi, În toate cărțile pe care le putuse găsi, figurile a doi tineri situați de-o parte a Morții lui Adam, pictată de Piero della Francesca În partea superioară din dreapta a capelei principale. Ca și tablourile lui Paolo Uccello, acele fresce din secolul XV aveau mare legătură cu munca lui din turn, În special Visul lui Constantin (armele lui Hector erau vag

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
secolul XV aveau mare legătură cu munca lui din turn, În special Visul lui Constantin (armele lui Hector erau vag inspirate din cele ale unei santinele), Bătălia lui Heracle și Victoria lui Constantin asupta lui Magențiu. Faulques luase de la tânăra pictată de Piero della Francesca aerul Andromacăi sale - un umăr și un sân goale, hainele În dezordine geometrică, de parcă tocmai se sculase din pat, cu copilul În brațe - și mai ales privirea tristă, pierdută dincolo de umărul războinicului. Privirea aceea părea să

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
În cuțite. I-a atras atenția și orașul În flăcări, căci l-a privit mult timp Înainte de a se Întoarce spre Faulques. Părea deconcertată. - Așa le vezi dumneata? - La ce te referi? - Nu știu. La ce-o fi. La ce pictezi. - E numai o frescă. O construcție veche Împodobită cu povești. - Nu-i doar o scenă istorică, cred. E vechi și modern totodată. E... S-a oprit, căutând vorba potrivită. Faulques a așteptat, privind decolteul răscroit al femeii. Sâni mari, bronzați

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
În cele din urmă. Faulques a zâmbit delicat. - Nu-i teribil, a spus. E viața, nimic mai mult. O parte din ea. Irisurile albastre păreau acum mai atente. Carmen Elsken Îi studia gura și ochii, căutând În ei explicația imaginilor pictate pe perete. - Ai avut, probabil, o viață ciudată, a zis brusc. Pictorul de război a zâmbit iar, de astă dată În sinea lui. Asta era, deci. Toți Ivo Markovici și toți Faulques, retinele impresionate nu contau pentru acest punct de

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
deci. Toți Ivo Markovici și toți Faulques, retinele impresionate nu contau pentru acest punct de vedere. Așa aveau să-l vadă cei ce nu fuseseră aici. Ori, mai bine zis, a rectificat privind turnurile din ciment și sticlă pe jumătate pictate pe perete, cei ce credeau, În mod eronat, că nu erau aici. - Nu mai ciudată ca a dumitale sau a oricărui altuia. Ea a meditat puțin, uimită, și a dat din cap. Părea să respingă o propunere intolerabilă. - N-am

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
ale dumitale? - Da. Femeia a continuat să răsfoiască albumul. Apoi l-a Închis Încetișor și a rămas cu capul plecat, meditând. — Acum Înțeleg, a spus. A cuprins fresca Într-un singur gest și a rămas cu ochii la Faulques, Întrebătoare. - Pictez fotografia pe care n-am putut s-o fac, a spus acesta. Ea se dusese spre perete. Stătea lângă femeia care, În fața șirului de fugari, deschidea gura ca să strige, cu fața desorbitată, sub privirea de gheață a soldatului. - Știi ceva

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
să clipească, iar ochii nu mai păreau că-i zâmbesc. - E ceva necurat aici. Privea scena cu copilul care plângea lângă mama violată. O Pietà inversată, și-a zis brusc Faulques. Niciodată nu se gândise la asta, nici măcar când Îl picta. Poate că fusese nevoie de prezența unei femei - reală, din carne și oase - pentru ca imaginea să-și capete Întregul sens. Ca atunci când, alături de el, un vizitator avusese un atac de inimă la muzeul Prado, În fața Coborârii de pe Cruce a lui

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
Într-un happening de Wolf Vostell. - Înțelege, nu dumneata Îmi displaci, spunea Carmen Elsken. Din contră. Ești un bărbat interesant. Mai ești și chipeș pe deasupra, dacă Îmi permiți să-ți spun. Câți ani ai? Cincizeci? Faulques n-a răspuns. Imaginile pictate pe perete Îi rețineau Întreaga atenție. Simetrii intuite, care căpătau brusc consistență. O rețea precisă, pe care stăteau fiece tușă trasă cu pensula, fiece moment din memoria lui, fiece unghi al existenței. Copilul amintea de trăsăturile soldatului-călău care Îi supraveghea

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
de oră mai Înainte, proaspăt ras, cu o cămașă albă și bine călcată. Bătuse la ușă, ceruse voie să intre În turn și, de cum intrase, aruncase o privire lungă frescei și alta nu mai puțin lungă lui Faulques. — Ai mai pictat câte ceva de ultima oară, a spus. Figurile de lângă ușă, spânzurații și celelalte. Ai lucrat cu adevărat mult. Și uite, perechea asta curioasă - Îi arăta pe Hector și Andromaca - Îmi amintește de cum m-am despărțit de nevasta mea. Are haz, nu

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
mai Învățat și alte lucruri, a adăugat. De pildă că, odată făcut, un lucru nu mai poate fi schimbat, nici dres. Nu rămâne decât să plătești prețul. Căința. Sper că și dumneata ai Învățat asta. Și spune-mi, de ce ai pictat femeia asta cu capul ras? Nu-i de ajuns violul? Sângele de pe coapse și copilul care privește? Părea preocupat de toate acestea. Neliniștit cu adevărat. Faulques s-a apropiat agale. Stăteau unul lângă altul, privind pictura. — Deformare profesională, a spus

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
război. Presupun. Reflex de fotograf. Femei rase În cap, femei violate. Știi pozele alea vechi de la eliberarea Franței? Într-o poză, violul aproape că nici nu-i apreciat. Trebuie să-l explici, și atunci imaginea nu are efect. Să-l pictezi e ceva asemănător. Dar o femeie rasă În cap e mai dramatică. Te lasă să-ți Închipui mai bine. Markovic a reflectat și a consimțit. — Ai dreptate, a zis. Dramatică. Fumul Îl obliga să-și mijească ochii, cum stătea așa

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
rasă În cap e mai dramatică. Te lasă să-ți Închipui mai bine. Markovic a reflectat și a consimțit. — Ai dreptate, a zis. Dramatică. Fumul Îl obliga să-și mijească ochii, cum stătea așa, aplecat, ca să studieze de aproape imaginea pictată pe perete. Femeia asta are ceva alarmant, a comentat. Poate că... Nu știu cum să zic. Animalitatea ei? Pare prea puțin umană, dacă Îmi permiți să spun așa. Coapsele goale, pântecele... E mai mult animal decât om. Și-a privit interlocutorul cu

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
fost convingător. Nici asta nu figura printre cele mai bune amintiri ale lui. Dacă orice război era o călătorie În infern, Africa era scurtătura. Țac, țac. Pocnetul cuțitoaielor care loveau În carne și oase nu se putea nici fotografia, nici picta. Unele sunete erau perfecte prin ele Însele și aveau culoare: verdele temperat În tonurile medii și lungi ale unei viori, albastrul-Închis al vântului de noapte, cenușiul ploii care răpăia În ferestre. Dar pocnetul acela era imposibil de compus pe paletă

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
priveau fresca, mâinile pătate cu vopsele și pensula udă vădeau posibilități neprevăzute. Nuanțe ascunse, care poate că fuseseră Întotdeauna acolo. Paradoxal, noile linii ce Înaintau În zona nepictată - ori aceasta de capul ei - păreau să materializeze și să confirme cele pictate În restul frescei, la fel cum pumnul de nisip ce se scurgea printre degete până dispărea reprezenta, poate, un concept plastic precis al vorbei „nisip”. Durerea s-a insinuat iar, croindu-și drum din adâncuri. Pictorul de război a stat

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
câmpie, bărbații care se luptau În cuțite chiar În primul-plan, călăreții gata să intre În luptă, orașul adormit și Încrezător Între turnurile lui de oțel, beton și sticlă. Universul vizibil și imensitatea imaginabilă a naturii. Tot ce Își dorise să picteze era acolo: Bruegel, Goya, Uccello, doctorul Atl și ceilalți, toți cei care Îi pregătiseră privirea și mâinile ca să exprime ceea ce În decursul vieții Îi intrase prin vizorul camerei foto și ajunsese până În peștera lui Platon de pe retina lui Faulques (rolfilmul

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
nu În noi, și-a amintit. Dar are nevoie de noi ca să se manifeste. Olvido ar fi continuat să râdă, s-a gândit, dacă l-ar fi văzut În clipa aceea cu coperta revistei În mână, scociorând printre uneltele de pictat, tuburi și flacoane goale, pensule, cărțile care invadaseră masa. Și-o aducea aminte trântită pe jos, pe covor, decupând ore În șir fotografii unde singurul element viu era urma imprecisă a oamenilor stinși ca niște fantome trecătoare. Collaje și obiecte

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
Rivera. L-a preocupat În special de reflectarea fovistă a peisajului mexican și a scris studii despre arta populară și hispano-colonială din țara sa. Este vorba probabil despre pictorul spaniol Juan de Borgoña (sfârșitul sec. XV-1526), care, În 1510, a pictat la Barcelona catapeteasma dispărută a bisericii el desaparecido Pi și scuturile de pe scaunele corului din catedrală (1519). Operele sale denotă un manierism anterior marii epoci a manierismului internațional. Pictorul spaniol Mariano Fortuny (1838-1874) a călătorit În 1860 În Africa, pentru

[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]