11,336 matches
-
alte locuri din mediul înconjurător. Ceva mai sofisticată este definiția locului ca îngrădire, pe acesta Lynch numindu-l district. Așadar, lumea ar putea fi constituită în esență fie din centri și rețeaua de relații dintre ei, fie din arii restrânse, delimitând spațiul real. Pentru scopul nostru compozițional ne vom referi la ambele. Îngrădirile împrăștie energie Cele două procedee constituie înainte de toate instrumente ordonatoare și orientative. Ele folosesc pentru a indica ce locuri sunt, unde sunt și cum se raportează unul la
Forţa centrului vizual: un studiu al compoziţiei în artele vizuale by Rudolf Arnheim () [Corola-publishinghouse/Science/600_a_1427]
-
deveni irecognoscibil, ceea ce înseamnă că natura unui obiect poate fi definită numai în relație cu contextul în care este luată în considerare. Prin urmare, dacă lucrurile trebuie prezentate în context, așa cum se întâmplă întotdeauna în pictură, spațiul din jurul lor trebuie delimitat de o margine. Rama definește tabloul ca pe o entitate închisă, un centru care își exercită efectele dinamice asupra celor înconjurătoare, precum și asupra propriului câmp intern. Funcția sa de îngrădire este invariabil exprimată atunci când forma este circulară. Rotunjimea, așa cum o
Forţa centrului vizual: un studiu al compoziţiei în artele vizuale by Rudolf Arnheim () [Corola-publishinghouse/Science/600_a_1427]
-
privim reproducerea unei picturi imprimate pe hârtie albă. Acolo pictura se comportă asemenea unei figuri așezate deasupra fondului alb, ceea ce creează o opoziție vizuală stranie către margini. Spațiul pictat este obligat să continue, dar se decupează prin propriile-i contururi, delimitându-se astfel ca suprafață plană. Când Alăptarea lui Jupiter de Poussin (figura 26) este văzută în condiții optime, nu suferă o asemenea frustrare. Ea pare să se continue dincolo de ramă, în toate direcțiile. Chiar și așa, compoziția este remarcabil imperturbabilă
Forţa centrului vizual: un studiu al compoziţiei în artele vizuale by Rudolf Arnheim () [Corola-publishinghouse/Science/600_a_1427]
-
intersecta elementele scenei cu cadrul face mai mult decât doar să indice că spațiul pictural se continuă dincolo de ceea ce se vede. În acest caz, face și contrariul: cadrul se alătură barierelor și recipientelor din cadrul picturii ca un alt spațiu închis, delimitând întreaga scenă și blocând orice acțiune conținută. Nu toate împărțirile sunt colectoare. Scena de gen japoneză din figura 114 se desfășoară înăuntru, părând însă esențial deschisă. Ea se organizează în jurul personajului central al maimuței ce dă spectacol și al ecranului
Forţa centrului vizual: un studiu al compoziţiei în artele vizuale by Rudolf Arnheim () [Corola-publishinghouse/Science/600_a_1427]
-
are nevoie să fie marcat explicit de artist pentru a-și juca rolul crucial în aranjamentul forțelor. Acest fapt a fost ilustrat, de exemplu, de o pictură a lui Franz Kline. Premisa a fost aceea că tendința unui câmp vizual delimitat de a-și echilibra dinamica în jurul unui centru este fundamentală și că, prin urmare, această centricitate va fi prezentă și activă chiar și când artistul se străduiește să o guverneze conform voinței proprii. De fapt, am încercat să arăt că
Forţa centrului vizual: un studiu al compoziţiei în artele vizuale by Rudolf Arnheim () [Corola-publishinghouse/Science/600_a_1427]
-
de după al doilea război mondial până în 1975. În evoluția acesteia, autoarea sintezei, menționând selectiv prezențe poetice notorii ale anilor de tranziție 1945-1948, în care coexistă divergent modalități ale lirismului interbelic (sau în prelungirea lui) și caractere ale poeziei angajate politico-ideologic, delimitează în perioada 1950-1975, două etape: 1950-1960, caracterizată prin proliferarea poeziei de inspirație și atitudine civică, și 1960-1975, diferențiată de precedenta prin sporita preocupare pentru natura specifică poeziei și efortul de eliberare al artei (pe cât posibil, în condițiile social-istorice date) de
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
de expresie" (T. Vianu). Există o evidentă evoluție a formelor liricii în decursul ultimilor trei decenii literare; este posibilă chiar o demarare a acestei evoluții în etape, în funcție de generațiile care s-au succedat. Alexandru Piru, în studiul "Poezia românească contemporană", delimitează aceste etape, utilizând conceptul de generație într-un sens biologic. Criteriul generației utilizat atât în accepția biologică cât și în accepția de generație de creație comportă însă o serie de limite. În accepția biologică criteriul trasează frontiere ferme între diferitele
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
ierarhii diferite în funcție de sensul cu care este aplicat. Fără a fi false, aceste ierarhii și grupaje rămân însă insuficiente, accentul fiind deplasat, după cum am văzut, asupra uneia sau alteia dintre semnificațiile termenului. Deși, biologic vorbind, generația vârstnică pe care o delimitează Al. Piru este diferită de generația tânără, delimitată de același autor, cele două generații nu sunt totuși disjuncte sub aspectul universului poetic. Se realizează și o fuziune între cele două generații distanțate în timp, de vârstă, datorită existenței unui spirit
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Fără a fi false, aceste ierarhii și grupaje rămân însă insuficiente, accentul fiind deplasat, după cum am văzut, asupra uneia sau alteia dintre semnificațiile termenului. Deși, biologic vorbind, generația vârstnică pe care o delimitează Al. Piru este diferită de generația tânără, delimitată de același autor, cele două generații nu sunt totuși disjuncte sub aspectul universului poetic. Se realizează și o fuziune între cele două generații distanțate în timp, de vârstă, datorită existenței unui spirit al epocii ce se înregistrează atât în poezia
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
grase, unde vine țăranul crește iarbă, numai iarba crește cu gura-n pământ, se-astupă gurile ca șomoioage de iarbă, peste Casa Scânteii crește "iarbă". Un întreg univers al satului actual într-o adevărată grafie, cu puncte ascuțite și arcuite, delimitează fâșii colorate, ușor geometrizate,"ascut cuțitul pe gura fântânii,/ vin cisterne călare și laptele intră-n cușcă/ mai apoi, mai apoi invalidul cu picior de cireș, o ridică la gură și sticla se deschide ca o goarnă/ se albește calul
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
un adaos decât o inimă ușoară ca să vă bucurați cu al vostru. Să vă pară toate bune: să vie la voi cel cu cetera; și cel cu băutura, și s-aveti muieri frumoase și iubite”. Naratiunea simplă, ar putea fi delimitată schematic în trei parti: partea întai de la început până la plecarea Vitoriei în cautarea lui Lipan (cap. VII); prezentarea argatului Mitrea si a lui Gheorghita, coborât la vale, cu oile, asinii si dulăii la iernat, într-o baltă a Jijiei, în
LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ GHID DE PREGĂTIRE PENTRU EXAMENE ŞCOLARE by CRINA- MIHAELA CHIRIAC () [Corola-publishinghouse/Science/625_a_1292]
-
gest de Îndepărtare, a unei tentative de a scăpa de situația periculoasă care amenință viața. Efectul durerii asupra imaginii corporale este concentrat asupra libidoului, celelalte părți ale imaginii corporale pierzându-și din importanță În aceste situații. Zona dureroasă va fi delimitată sau izolată de restul imaginii sau al schemei corporale a individului În cauză. Prezența durerii demonstrează că imaginea corporală este În esența ei o structură libidinală. Se poate spune În sensul acesta că, În cadrul imaginii de sine, sunt reunite două
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
Numai atunci, și numai În acest fel, viața poate fi acceptată și, o dată cu ea, și destinul. Suicidul este tocmai acest conflict sufletesc, moral și spiritual, dintre origine și sfârșit. Omul angoasat nu mai este capabil de a spera, de a delimita, de a Înțelege sensul complementar al originii și cel al sfârșitului său. El le confundă sau le suprapune. Viața devine o povară, un chin, și omul se Întreabă pentru ce trebuie să trăiască? El nu se mai poate Împăca cu
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
teme de schimbare și luptă pentru menținerea ordinii, a valorilor tradiționale. El este tipul caracterizat de echilibru, disciplină și stabilitate, care luptă pentru menținerea și transmiterea valorilor pe care le cultivă și le comunică celorlalți. Tendințele psihologice ale eului personal delimitează două zone, În care distingem două clase principale de tipuri psihomorale, și anume: tipurile active sau pragmatice și tipurile pasive sau teoretice. I. Tipurile pasive Aceste tipuri psihomorale sunt raportate la funcțiile supraeului și se orientează către trecut. Ele privesc
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
psihomorale de mai sus, asemenea unor veritabile portrete umane, În care elementele psihologice și componentele valorice morale sunt combinate. Tipurile umane În psihologia morală Plecând de la caracteristicile comune, atât din punct de vedere psihologic, cât și moral, am preferat să delimităm patru tipuri umane În sfera psihologiei morale, și anume: tipul altruist (educatorul și psihoterapeutulă, tipul egoist (revoluționarul nihilist și bovaricul visătoră, tipul pasional (aventurierul și descoperitorulă, tipul idealist (eroul și sfântulă. Întrucât se disting mai multe tipuri umane În psihologia
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
o parte, iar pe de altă parte, la inconștientul pulsional primar. Fiecare tip de persoană și modelul psihobiografic care-i corespunde este determinat de influențele sau de tendințele exercitate sau manifestate de eul persoanei respective. În sensul acesta se pot delimita patru tendințe principale: aă tipul idealist este caracteristic modelului de personalitate și al tipului psihobiografic, În raport direct cu supraeul moral. El exprimă aspirațiile morale ale persoanei și este specific unui model de viață morală, fiind un tip teoretic care
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
să o situăm În conștiința morală a persoanei. Ne vom referi În continuare la sentimentele psihomorale raportate la trecutul persoanei: regretul, căința și remușcările. 1. Regretul Orice regret este obiectiv. El se referă la o situație concretă, bine determinată și delimitată În timp. Prin aceasta, el are un caracter exterior În raport cu persoana, care adesea consideră că, deși a comis un act reprobabil, producerea acestuia a fost independentă de voința sa. Vinovăția legată de faptul comis este mai puțin, sau chiar deloc
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
dificultățile de Învățare, copilul dificil sau problematic, copilul cu nevoi speciale, copilul nemotivat, absenteismul școlar, copilul timid sau instabil, tulburările de scris, citit, vorbire etc. Se poate vorbi, În sfera moralei, despre o patologie morală? Da. Normalitatea și anormalitatea, sunt delimitate În sfera moralei, prin efectele binelui și răului asupra persoanei umane. Condiția normalității morale a ființei umane este dată de valorile de bine, pe când condiția anormalității morale, a imoralității sau vicierii ființei umane, este dată de influența răului asupra acesteia
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
Patologia morală Patologia morală este manifestarea răului În ființa umană. Mai exact, ea este consecința efectelor răului asupra omului sau a răului din om. Desigur că, din punctul de vedere al psihologiei morale, nu ne putem opri aici. Trebuie să delimităm niște cadre tipologice În care să recunoaștem tulburările psihomorale propriu-zise, complet diferite de tulburările psihice sau de altă categorie. Tulburările psihomorale se manifestă În mai multe feluri: tulburări de caracter, tulburări de adaptare-comunicare, tulburări de comportament și relaționare, intenții și
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
accentuată, de așteptare penibilă, în care persoana are impresia că i se va întâmpla ceva deosebit, ceva rău „teamă fără obiect”, cum îi spunea P. Janet). Altfel spus, persoana se găsește într-o stare de pericol iminent, pe care însă delimita, defini, sau înlătura. De aici și acea îngrijorare, sau acel sentiment al neputinței persoanei în cauză față de pericolul difuz anticipat. Filosofii existențialiști (ex. J.P. Sartre) vorbesc chiar de prezența la persoana anxioasă a unui sentiment al înstrăinării față de sine și
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
exemplu în sate sau în clanuri) și se deplasează la nivel de trib și căpetenii. Această situație are două consecințe. Mai întâi, când sistemul funcționează bine, grupările sunt foarte puternice și greu de zdruncinat; în general vorbind, domeniul lor este delimitat geografic, iar ele sunt în stare să reziste oricărui atac. În timp ce în societățile liberal-democratice asistăm la o competiție permanentă între grupuri cu activități specifice, în sistemele tradiționale inegalitare există doar o singură grupare în cadrul unei anumite zone de exemplu, un
by JEAN BLONDEL [Corola-publishinghouse/Science/953_a_2461]
-
de cele din toate celelalte direcții. Astfel, un număr mare de cercetători ai socialului, inclusiv politologi, au ajuns să studieze dezvoltarea (Blondel, 1981: 90-102; Chilcote, 1981: 271-346). Dar curând a devenit limpede că dezvoltarea politică era un aspect dificil de delimitat și definit. L.W. Pye a descoperit în literatură nu mai puțin de zece baze diferite ale dezvoltării politice, de la mobilizarea maselor la funcționarea statului și de la politica specifică societăților industriale la schimbarea stabilă și ordonată. Deși el a căutat
by JEAN BLONDEL [Corola-publishinghouse/Science/953_a_2461]
-
cercetătorii socialului credeau că știu acest lucru; ei se gândeau chiar că nu sunt multe probleme de măsurare, din moment ce dezvoltarea economică putea fi urmărită prin niveluri și distribuții ale veniturilor și prin gradul de industrializare, în timp ce dezvoltarea socială putea fi delimitată prin niveluri ale serviciilor în domeniul educației și ale serviciilor sociale, care păreau ușor măsurabile și care au fost într-adevăr măsurate de multe agenții ale ONU care s-au ocupat de colectarea și publicarea datelor relevante. Pe de altă
by JEAN BLONDEL [Corola-publishinghouse/Science/953_a_2461]
-
face ca o structură să fie eficientă? Pentru niciuna din aceste întrebări nu există răspunsuri simple, iar până acum lipsesc indicațiile precise. În privința caracteristicilor eficienței structurale la nivelul fiecărei instituții sau al fiecărui grup s-au făcut încercări de a delimita problema prin intermediul analizei conceptului de instituționalizare. Structurile pot fi mult mai eficiente dacă operează mai liniștit, dacă există mai puține dificultăți privind procedurile pe baza cărora sunt conduse, și dacă aceste proceduri sunt clare. Conceptul de instituționalizare încearcă să rezume
by JEAN BLONDEL [Corola-publishinghouse/Science/953_a_2461]
-
din punct de vedere politic față de alte națiuni (Weber, 1976). Totuși, fie ea socială sau politică, cultura este dificil de stabilit și măsurat, din moment ce nu există nicio perspectivă universal acceptată privind componentele sale. Totuși, s-au întreprins eforturi de a delimita mai bine conceptul și de a vedea, indiferent care ar fi împrejurările sociale obiective, cât de mult pot diferi caracteristicile politice ale unei țări ca rezultat al diferenței între împrejurările sociale. * În prima secțiune a acestui capitol vom analiza așadar
by JEAN BLONDEL [Corola-publishinghouse/Science/953_a_2461]