10,579 matches
-
oferit de tata. Tata era, Într-adevăr, un om foarte activ, dar așa cum se Întâmplă deseori cu copiii unor tați celebri, eu vedeam activitățile lui prin prisma mea, care descompunea În nenumărate culori Încântătoare lumina destul de austeră pe care o zăreau profesorii mei. Diversele lui preocupări - criminologie, legislație, politică, activități editoriale și filantropice - Îl obligau să asiste la numeroase ședințe de comitet care se țineau deseori la noi acasă. Apropierea acestor ședințe putea fi Întotdeauna dedusă dintr-un sunet specific care
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
timp expus imaginației mele Înflăcărate, Încât acum s-a decolorat complet (fiind Însă În mod miraculos Înlocuit de realitate, după cum notam când am tradus acest capitol În limba rusă, În primăvara anului 1953, și anume, de priveliștea pe care am zărit-o de la o fermă pe care tu și cu mine o Închiriasem În anul acela; un deșert cu cactuși și flori de yucca, de unde se auzea În dimineața aceea țipătul tânguitor al unei prepelițe - prepelița Gambel, cred - copleșindu-mă cu
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
parei de cauciuc care-ți provoca dureri cumplite În cavități erau tampoanele de vată - nu suportam contactul uscat și scârțâitul lor - care erau vârâte Între gingie și limbă pentru bunul mers al operației; pe geamul din fața ochilor mei neputincioși se zărea o transparență, un peisaj marin mohorât sau niște struguri cenușii, tremurând din cauza reverberațiilor seci ale tramvaielor din depărtare, sub un cer sec. „In den Zelten achtzen A“ - adresa aceasta dansează din nou ca un troheu În mintea mea, urmată imediat
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
imaginându-mi tot felul de situații romantice și mă gândeam la talia ei de salcie și la gâtul ei alb, stingherit de un bizar disconfort pe care-l asociasem Înainte doar cu chiloții care mă jenau. Într-o după-amiază, am zărit-o În holul ringului, unde cel mai chipeș dintre instructori, un ticălos sclivisit gen Calhoun, o ținea de Încheietura mâinii și o interoga cu un rânjet parșiv, iar ea Îi ocolea privirea și Își răsucea ca un copil Încheietura mâinii
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
le am simultan În fața ochilor ca o concluzie a imaginii ei obsedante. Prima a dăinuit mult timp În mine, cu totul aparte de acea Polenka pe care o asociam cu praguri de uși și apusuri de soare, de parcă aș fi zărit Încarnarea Într-o nimfă a sărmanei ei frumuseți ce ar fi trebuit să fie lăsată În pace. Într-o zi de iunie, În anul În care amândoi aveam treisprezece ani, umblam pe malurile râului Oredej să prind pentru colecție așa-
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
mobilă, În afară de o masă rabatabilă prinsă cu niște balamale ruginite de peretele de sub fereastra de la răsărit, prin ale cărei despărțituri, două sau trei, unele fără geam, altele cu geamuri palide, printre nuanțele de albastru afumat și de roșu beat, puteai zări râul. Pe o scândură a pardoselii, zăcea pe spate, la picioarele mele, o muscă de cal moartă, lângă rămășițele cafenii ale unui mâțișor de mesteacăn. Porțiunile văruite În curs de dezintegrare de pe interiorul ușii fuseseră folosite de diverși intruși pentru
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
readucându-și mijlocul de exprimare la o viață iluzorie. Șirul de cuvinte pe care le-am trecut În revistă erau din nou atât de strălucitoare, cu piepturile bombate și uniformele dichisite, Încât am pus pe seama Închipuirii prăbușirea pe care o zărisem cu coada ochiului. 3 Pe lângă lipsa de experiență justificată, tânărul versificator rus nu mai avea de Înfruntat un handicap special. În contrast cu vocabularul bogat al versului satiric sau narativ, elegia rusă suferea de boala gravă a anemiei verbale. Numai când intra
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
intradosurilor pe sub care luneca ambarcațiunea. Din când În când, o petală cobora, cobora, cobora, lepădată de un copac Înflorit și cu sentimentul ciudat că vezi ceva ce nu s-ar cuveni să vadă nici adoratorul, nici spectatorul ocazional, reușeai să zărești reflexia ei, care se Înălța repede - mai repede decât cădea petala - ca să-i iasă În Întâmpinare; și pentru o fracțiune de secundă, te temeai că scamatoria va da greș, că uleiul binecuvântat nu se va aprinde, că reflexia ar putea
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
aproape, se vedea că unele piese erau ciobite (după ce călătoriseră În cutia lor prin cincizeci sau șaizeci de locuințe pe care le-am schimbat pe parcursul acelor ani); dar pe vârful turei regale și pe fruntea calului regal Încă se mai zărea o coroniță purpurie pictată, evocând semnul rotund de pe fruntea unui preafericit hindus. Ceasul meu, un pârâiaș al timpului În comparație cu lacul Înghețat al tablei de șah, arăta trei și jumătate. Era luna mai, jumătatea lunii mai a anului 1940. Cu o
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
că aceste apariții nedorite pe terenurile de agrement ale orășenilor erau un crâmpei din imaginea dezastrului ce va să vină, un coșmar profetic al exploziilor devastatoare, ceva În genul mormanului de capete de morți pe care vizionarul Cagliostro le-a zărit În șanțul unei grădini regale. Iar și mai aproape de lac, vara, mai ales duminicile, locul era năpădit de trupuri omenești În diverse stadii de goliciune și solarizare. Numai veverițele și anumite omizi rămâneau Îmbrăcate. Gospodine cu tălpi cenușii ședeau pe
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
o fetiță liniștită de vreo zece ani, cu o față albă și imobilă, arătând, cu hăinuțele ei mohorâte, jerpelite și nepotrivite pentru anotimpul respectiv, de parcă ar fi fugit dintr-un orfelinat (presupunerea mi-a fost confirmată mai târziu când am zărit cum este dusă de acolo de două călugărițe cu veșminte fâlfâitoare), care legase cu Îndemânare un fluture viu de o ață și plimba frumoasa insectă, fluturând anemic din aripi, ușor schilodită, de o lesă ca pentru spiriduși (probabil un produs
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
pâte tendre. Grădini suspendate pe dealuri, o succesiune de terase, cu trepte de piatră de pe care țâșneau cosași plin de ostentație, coborau trepte spre mare, În timp ce măslinii și leandrii lor se Învălmășeau unii peste alții În graba lor de a zări plaja. Acolo, copilul nostru stătea nemișcat În genunchi, ca să fie fotografiat În aburul tremurător al soarelui, pe fondul scânteietor al mării care În instantaneele pe care le-am păstrat este o pată lăptoasă, dar care În realitate era albastru argintiu
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
nu mai încăpea în scară. Trecură prin vad Suceava ce se umflase de venea tulbure, mânioasă, până la burta calului. Un fulger scăpără despicând cerul, trăsnind undeva pe culmea dealului, iar la lumina lui, o clipă, prin perdeaua deasă a ploii, zăriră turlele Sucevei. Și caii, singuri, gâfâind din greu, îndemnară mai cu nădejde galopul... Străjerul din turn, ciuciulete, cu o velință în cap, se nevoia să scruteze zarea prin ploaie și negură, de unde se apropia în galop un pâlc de călăreți
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Mahomed acela nu mai vine odată?! întreabă boier Cupcici... Vine! Vine! Și nu vine singur; aduce cu el domn nou: pe Alexandru Aron, fiul răposatului Aron Petru Vodă. Să te audă Dumnezeu... În sfârșit! continuă Isaia. A dat Domnul să zărim și noi o luminiță la capătul tunelului, că ajunsesem batjocura Moldovei! Noroc de turci! Și... crezi că dacă pun turcii laba pe noi, o să fie mai bine? se întreabă Alexa ros de o îndoială. Cu cât mai rău, cu atât
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
pe stradă, fierbinți, la concurență cu „floricelele”. (Mai simt și acum căldura prietenoasă din jurul grătarelor cu „sertar” - sobițe ale toamnelor târzii, umede și reci de altădată.) Deunăzi (septembrie 1990), pe Calea Victoriei, în drum spre noua mea redacție, a Caietelor Critice, zăresc dintr-o dată, pe asfalt, vechile mele cunoștințe, castanele; erau puzderie; se iscase un vânt puternic, prevestitor de ploaie (și totuși nu a plouat), care le-a scuturat din copacul pe care altfel nici nu l-aș fi observat poate. Revăzându
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
considera mai sensibil decât alții. Eu, cel puțin, am căzut în păcatul acestei trufii. Eram în anul II când, într-o dimineață însorită de toamnă, la orele de pregătire militară teoretică (o zi pe săptămână le era rezervată), l-am zărit pe Udr., un coleg de grupă cu care aveam să devin prieten. După o absență de la cursuri și seminarii de câteva zile, se întorsese de acasă, de la Făgăraș, unde fusese la o înmormântare: îi murise tatăl. Îl urmăream cu o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
de sus” fuseseră suspendate unele interdicții privitoare la manifestarea simțămintelor naționale. La Ateneu, într-un „bis”, Ion Voicu și-a luat îndrăzneala de a cânta Hora Unirii, iar seara, pe 24, din Piața Sf. Gheorghe, unde mă aflam, am putut zări jerbele unor focuri de artificii. Coarda sentimentului patriotic a vibrat în sufletul meu. 1959 nu și-a respectat însă promisiunile: a fost un an dur, ca atâția alții din seria ’50. Sfârșitul lui, pentru mine, a fost însă ceva mai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
am convins prin propria experiență, am fost, la rându-mi, victima lui. În iunie 1982, de pildă, în toiul conflictului cu unii colegi din conducerea revistei, în drum spre redacție, unde mă așteptau foarte neplăcute discuții, în autobuzul 131 îl zăresc tocmai pe singurul prieten dintre ei. Parcă ne-am fi dat întâlnire anume în acea mașină, pe deasupra - în chip inexplicabil - aproape goală. Nu avem cum să ne ascundem unul de altul și, totuși, amândoi ne prefacem că nu ne vedem
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
nu s-a întâmplat mai nimic, un mărunt accident, un infim de mic supliciu. Ca pentru a ni se dovedi că superbul complex Saint-Suplice își merită numele... * Peste o zi sau două, în mica grădină din spatele apartamentului în care locuiam, zăresc un alt porumbel mort, sau ucis. Tristețea se pătrunde de îngrijorare. Să fie vorba, nu de simple întâmplări, ci de semne? Nu cumva al treilea „porumbel” ce va să cadă va fi chiar avionul nostru de întoarcere? * Puterea magilor regi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
pe acolo se mai poate trece. Încât, într-o zi, după repunerea în circulație a liniei tramvaiului 19, când am făcut o cursă cu el (Sf. Vineri, stația de plecare, mai era în picioare), am rămas uluit, copleșit, siderat: ceea ce zăream întrecea cu mult cele mai rele așteptări. Cât puteai cuprinde cu privirea se întindea un uriaș teren viran, un fel de Hiroșima curățată de dărâmături. Era un peisaj neverosimil, parcă de pe altă planetă sau... de pe altă lume. Poate de aceea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
cu altă orientare și cu alt conținut: de, altfel bate vântul acum), ca să urc la România literară, unde lucram pe atunci. O zi de toamnă târzie, umedă, cețoasă și (surpriză) caldă. Pe gazonul ce mărginește aleea asfaltată pe care merg zăresc doi-trei câini, tolăniți în iarbă, cu burta lipită de pământ, de pământul ce încă nu s-a răcit de tot, mai păstrând rezerve din marea energie termică acumulată în timpul verii. I-am mai văzut și altădată, pe ei sau pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
exact deasupra capului meu. Citeam ce citeam și fulgeram colțurile încăperii, din ce în ce mai îndrăzneț, căci încrederea în spusele vecinului începuse cam de multișor să se clatine... Lectură cu pândă de șoareci! Am terminat de citit toată proza lui Dostoievski fără a zări măcar o codiță de șoricel. * În 21 decembrie, dimineața, Doina s-a dus la un bătrân de la care urma să primească partea ei din puținii bani obținuți cu greu de la stat ca despăgubire pentru casa demolată a unei rude comune
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
puii uciși. Amintindu-mi acum de acea, poate unică în viața mea, lectură de grup - simții un spasm în stomac: „Te pomenești că boala e molipsitoare”, mi-am zis, coborând pe carosabilul negru de oameni, să văd dacă nu se zărește troleibuzul. „Cred că n-o să mai vin să-l văd”. GATA CITATUL!!!!!!!!!!!!!!!!! Mă gândesc să continui povestirea astfel: Partea a doua. În seara aceleiași zile, personajul care își vizitase prietenul la spital rămâne până târziu în camera sa, așezat la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Critică ravagiile economiei de piață, însă ai zice că e socialist. Nu e, nu e nimic și e din toate câte puțin. Un timp l-ai crezut alături de tine, parcă i-ai simțit umărul lipit de al tău, l-ai zărit departe, pe malul celălalt. Dacă îi reproșezi lipsa de solidaritate, îți ține o lecție de democrație, argumentând că e normal să gândim altfel (chiar în toate privințele?) și că, în general, suntem, până la, sau începând cu nivelul biologic, complet diferiți
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
a Anei Pauker, despre care citise și a cărei soartă îl impresionase în mod deosebit, până la a se ruga pentru ea, ca Lebedev pentru contesa Du Barry, de un trecător bucureștean pe care cu ani în urmă îl simpatizase subit zărindu-l pentru o clipă etc.) și că la rându-i, recunoaște, cunoaște multă lume (printre care pe Fiodor Mihailovici, care însă nu prea are chef de vorbă, deși eroul romanului nu uită să se recomande, să-i comunice că el
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]