10,368 matches
-
din anul 2004, având și fiind format din 3 obiective: La sfârșitul secolului al XVI-lea, domnitorul Moldovei, Petru Șchiopul (1574-1577, 1578-1579 și 1583-1591) a dat boierilor Ureche satul Ceplenița "„pentru 12 cai buni, dați în slujba țării”". Familia Ureche, atestată încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare, vindea cai de rasă Curții domnești și avea în arendă stărostia Rohatinului în Polonia. După cum relatează istoricul ieșean Gheorghe Ghibănescu în lucrarea "„Surete și izvoade”" (vol. II, Iași, 1907), în anul 1617, domnitorul
Conacul Cantacuzino-Pașcanu de la Ceplenița () [Corola-website/Science/312431_a_313760]
-
dificultăți de interpretare și acestea datorită varietății climatice și a diferențelor dintre practicile fiecărei etnii. În preistorie, actul medical avea și conotații mistico-religioase. Tămăduitorii erau atât sacerdoți, cât și vraci sau șamani. Trepanarea este cea mai veche formă de chirurgie atestată arheologic, cele mai vechi vestigii fiind datate în neolitic și chiar în mezolitic. În anumite regiuni era destul de răspândită. Astfel, într-un sit arheologic din Franța datat în 6500 î.Hr. (regiunea Sena-Oise-Marna, departamentul Lozère), din 120 de cranii, 40 posedau
Medicina preistorică () [Corola-website/Science/312473_a_313802]
-
după putință a o rădica la locul ce se chiamă Gura Motrului"". La acea vreme primea, după cum amintește același document, moșii în Șușița și Groșieri pentru întreținerea sa și hrana călugărilor. Trebuie subliniat că Logofătul Harvat este ctitorul primului așezământ atestat documentar ridicat la Gura Motrului. Cetatea mănăstirească a fost refăcută din temelii în anii 1642-43 de către domnitorul țării Matei Basarab. Participarea lui vodă Matei Basarab nu este surprinsă de vreo pisanie însă este indicată de Patriarhul Constantinopolului, Partenie, care arăta
Mănăstirea Gura Motrului () [Corola-website/Science/310958_a_312287]
-
arondează Comunei Racovița la data de 31 decembrie 1950. Datorită poziției geografice, este de presupus că încă înainte de venirea ungurilor în Ardeal, Racovița a făcut parte din vestita "Terra Blahorum", menționată în documente încă din 1222. O dată cu înființarea Comitatului Sibiului atestat ca atare până în anul 1224, Racovița va fi făcut parte din aceasta iar mai apoi, din Scaunele Tălmaciului și Sibiului. După anul 1453, "partea iobăgită" a localității a rămas sub jurisdicția Comitatului de Alba, iar o dată cu anul 1738 sub cea
Administrația comunei Racovița () [Corola-website/Science/309497_a_310826]
-
motamo a cuvântului "Kövesdomb" din limba maghiară, care face referire la starea pământului. În perioada duaslismului în zonă au fost mai ales grădini, în care au fost cultivate legume. Pe terasele mai înalte viile au fost prezenți mai preponderent, fapt atestat și de numele locului ("Kishegyszőlő", în ). Aspectul agricol al Dâmbului îl arată faptul, că strada care a traversat cartierul se numea "Városmajor", ceeace în limba română înseamnă gospodăriile orașului. În 1912 primăria sub conducerea lui Dr. György Bernády a decis
Dâmbul Pietros () [Corola-website/Science/309482_a_310811]
-
i-au călăuzit pe cumani prin trecătorile munților Balcani. În 1166, împăratul Manuel I Comnenul a recrutat dintre români o oaste pentru a lupta împotriva ungurilor. Astfel, caracterul atunci multinațional al teritoriilor situate în bazinul Dunării de jos este clar atestat, atât pe teritoriul astăzi bulgăresc, cât și pe cel astăzi românesc. De altfel, nici-un stat medieval nu a fost „național” în sensul actual al cuvântului, deoarece „conștiința națională” (bazată pe limbă și pe cultură, indiferent de stăpânirile politice) a apărut
Țaratul Vlaho-Bulgar () [Corola-website/Science/309587_a_310916]
-
cele mai importante artere de circulație care face legătura dintre Transilvania și sudul României. În trecut, regiunea era străbătuta de numeroase puncte vamale. A aparținut Țării Românești. Are 200 km p. la distanță egală între Sibiu, Rm. Vâlcea și Curtea de Argeș, Atestata în 1233, într-un document din colecția Hurmuzaki. Pământ străvechi de locuire dacica, pe cetățile cărora s-au ridicat cnezatele lui Seneslau, apoi a lui Tihomir, tatăl lui Basarab apoi Basarab, ctitorul țării dintre Carpați și Dunăre. Aici, în apropiere
Țara Loviștei () [Corola-website/Science/309614_a_310943]
-
Rogoz, Roșești, Rusești, Sohodol și Tamborești. Are în componența sa 16 sate și se întinde pe o suprafață de ha. Satul reședință de comună Albac, este situat pe Valea Arieșului Mare, pe drumul național DN75, la 17 km de Câmpeni. Atestat documentar pentru prima oară în 1733, sub numele de "Râul Mare", Albac a fost sediul unei comune care cuprindea așezări din amonte, pe o întindere apreciabilă. Cu timpul, crescând populația așezărilor componente, Albac și-a restrâns treptat arealul, luând naștere
Comuna Albac, Alba () [Corola-website/Science/310085_a_311414]
-
de Munții Trăscăului, la S-V de Munții Metaliferi și la N-E de Munții Gilăului, cu masivul Muntele Mare (1826 m). Este străbătuta de la Vest spre Est, pe o distanță de 7 km, de răul Arieș. Comună Bistra este atestata documentar în anul 1437, sub denumirea de "sat cnezial" condus de cneazul de Bezere. Dar Bistra este una dintre cele mai vechi așezări de pe Valea Arieșului, iar numele ei era cunoscut încă de pe vremea regelui Carol Robert de Anjou. În
Comuna Bistra, Alba () [Corola-website/Science/310087_a_311416]
-
Avram Iancu reprezintă pe Craiul moților, revoluționar la 1848. Arma de foc și fluierul au fost elemente călăuzitoare ale lui Avram Iancu în lupta pentru dreptate. Coroana murală cu un turn crenelat semnifică faptul că localitatea are rangul de comună. Atestată documentar pentru prima dată în anul 1839, cu numele de "Vidra de Sus", comuna Avram Iancu este cunoscută mai ales datorită lui Avram Iancu. În “Calendarium novum” tipărit la Cluj în 1807 de "Martin von Hochmeister", se menționează și școala
Comuna Avram Iancu, Alba () [Corola-website/Science/310086_a_311415]
-
atât tipologic, cât și prin esența lemnoasă folosită de meșterul constructor. Biserica de lemn Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril din Apahida a fost construită târziu, la începutul secolului al XIX-lea, în 1806, în satul preponderent românesc din apropierea Clujului, sat atestat documentar încă din 1263. La acea data, 1806, probabil în urma deteriorării bisericii mai vechi din lemn, internediară sau poate chiar cea pe care o menționează recensământul ecleziastic din 1733, o nouă biserică devenise necesară, întrucât comunitatea avea aproape 700 de
Biserica de lemn din Apahida () [Corola-website/Science/310131_a_311460]
-
de penticostali (14,61%) (religie îmbrățișată predominant de populația romă) și ortodocși de riț vechi (2,9%). Pentru 7,94% din populație, nu este cunoscută apartenența confesionala. 84,36 % din locuitorii comunei sunt situați în satul de reședință. comună este atestata documentar din anul 1931. Datorită condițiilor favorabile existente aici, zona a fost locuită din neolitic. Locul unde au fost descoperite vestigiile neolitice se numește „Țitelca” și este o ridicătura de pământ naturală de dimensiuni reduse situată între șoseaua E85 și
Comuna Valea Seacă, Bacău () [Corola-website/Science/310143_a_311472]
-
lemn din Maramureș introduse în patrimoniul mondial al UNESCO în decembrie 1999. Cunoscută și ca biserica de lemn din Poienile Glodului, biserica se află în Maramureșul istoric și a fost construită în 1632 de obștea satului. Localitatea Poienile Izei este atestată documentar prima dată în anul 1430. În Diplomele maramureșene din 24 noiembrie 1430, 18 iunie 1450 si 22 iunie 1458 această localitate este menționată datorită stabilirii de proprietăți, fiind atribuită ca donație unui descendent nobiliar. În decursul timpului s-a
Biserica de lemn din Poienile Izei () [Corola-website/Science/310273_a_311602]
-
descendent nobiliar. În decursul timpului s-a numit Poienile lui Ilieș, apoi Poienile Șieului, a Glodului, până la inspirata denumire de acum. Este lesne de înțeles că, existând aici o comunitate, aceasta a fost preocupată să-și construiască o biserică, fapt atestat documentar abia in anul 1604. Preotul susține că biserica ar fi mai veche: A fost supraînălțată în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în 1785 a fost pictată proscomidia de Radu Munteanu, iar în 1794 a fost pictat restul
Biserica de lemn din Poienile Izei () [Corola-website/Science/310273_a_311602]
-
stabilite de el, privind nerespectarea de către asigurător (reasigurător) a cerințelor ce țin de formarea rezervelor de asigurare. Concluziile actuarului privind rezervele tehnice sînt obligatorii și constituie o parte componentă a raportului financiar anual al asigurătorului. Necesitatea creșterii numărului de actuari atestați derivă și din prevederele legale referitoare la fondurile nestatale de pensii, unde se stipulează că fondurile sînt obligate să prezinte un raport referitor la evaluarea actuarială a obligațiilor aferente contractelor active. Conform sondajelor, profesia de actuar este printre cele mai
Asociația de Actuariat din Moldova () [Corola-website/Science/309235_a_310564]
-
și încăperi fastuoase pentru rege. Cel mai târziu, a fost terminat probabil până în 1100 când a fost încarcerat acolo episcopul Ranulf Flambard. Flambard era urât de către englezi pentru taxele mari pe care le impunea. Deși el a fost primul deținut atestat al Turnului, el a fost și primul care a evadat de acolo, folosind o funie care i-a fost dată pe ascuns într-o bute de vin. El a fost ținut în lux și i s-a permis să aibă
Turnul Londrei () [Corola-website/Science/310681_a_312010]
-
si genul epic. Cea mai importantă opera a acestui gen este "Cantar de Mio Cid" ("Cântecului Cidului"), biografia versificata și semilegendară a unui erou național din timpul luptei împotriva arabilor. Existența unor autori de epopee, în Portugalia, a fost recent atestata. În cea de-a 3-a și a 4-a " Crónicas Breves de Santa Cruz de Coimbra" s-au descoperit fragmente dintr-o gestă a lui Afonso Henriques. Ciclul epic despre Afonso Henriques ne prezintă un erou crud, pradă instinctelor
Literatura portugheză () [Corola-website/Science/308701_a_310030]
-
Brețcu () este o comună în județul Covasna, Transilvania, România, formată din satele Brețcu (reședința), Mărtănuș și Oituz. Localitatea a fost atestata documentar începând cu anul 1426 sub diverse nume: Bereczk (1476), Breczko (1482-1496), Bretzku (1787 și 1850), Bereck (1854). La Brețcu, primele cercetări arheologice sistematice au fost întreprinse numai între anii 1925-1926 de Emil Panaitescu. În această perioadă au fost descoperite
Comuna Brețcu, Covasna () [Corola-website/Science/310383_a_311712]
-
A fost unul dintre centrele miniere importante din Maramureș. O activitate minieră în regiunea localității este semnalată deja în epoca bronzului. Exploatarea aurului și argintului este aminită prin anii 1141 la colonizarea sașilor în regiune. În anul 1329 localitatea este atestata sub numele de "Mons Medius". În anul 1774 este publicată prima cercetare științifică a exploatării de minereuri. Etimologia numelui localității: Baia (din subst. baie „exploatare minieră subterană; mină, ocna” < lat. *bannea sau magh. bánya) + Sprie, derivat din adj. aspriu, asprie
Baia Sprie () [Corola-website/Science/297032_a_298361]
-
civilizației sau artei pe tot cuprinsul continentului. Unul dintre cele mai edificatoare exemple în acest sens este Muzeul Pietrei (Streinmetz Museum) din Zogelsdorf, Niederösterreich, instituție culturală austriacă bazată pe existența locală a unei cariere de Sandstein-gresie a cărei vechime stiințific atestată depășește 3.000 de ani. Muzeul găzduiește exponate de o deosebită valoare documentara și artistică, inclusiv o largă paletă de scule originale și unelte specifice folosite de-a lungul vremurilor pentru prelucrarea gresiei. Exploatarea carierei din Zogelsdorf, considerată una dintre
Gresie (geologie) () [Corola-website/Science/305028_a_306357]
-
altfel, aceeași legendă cu cotiugele povestesc și locuitorii actuali al satului. În privința primei atestări, însă, cercetătorul Vladimir Nicu e de altă părere. Si părerea domniei sale, de asemenea, e bazată pe documente. El scrie: "Sat vechi (Cotiujenii - n.n.) pe moșie boierească, atestat documentar la 8 iunie 1456 cu denumirea Sancăuți și Zamcăuți". S-ar putea sa-i dăm crezare afirmației lui V. Nicu, pentru că și V. Gajos în continuare, menționează aceste denumiri. Mai mult, se constată că pe locul s. Cotiujeni, au
Cotiujeni, Briceni () [Corola-website/Science/305136_a_306465]
-
de Chișinău, la 7 km de centrul județean Cahul, la 55 km de Portul Internațional Liber Giurgiulești, la 63 km de municipiul Galați și la 9 km de stația de cale ferată Cahul. Face parte din euroregiunea Dunărea de Jos. Atestat documentar la 12 mai 1425. De la începuturi și până în prezent este populat majoritar de etnici români. Biserica ortodoxă din localitate are hramul Sfântul Teodor Tiron, fiindu-i arondate două cimitire (unul mai vechi în intravilan și altul în extravilan). Populația
Crihana Veche, Cahul () [Corola-website/Science/305143_a_306472]
-
brândușa, romanița, și altele, în pădurile de pini se găsesc pe sezoane ciupercile, iar fauna este caracterizată prin prezența veverițelor, căprioarei, bursucului, vulpelor, cârtiților, iepurilor de câmp, bufnițelor, cocostârcului alb și alte specii. Satul Zăicana a fost pentru prima dată atestat documentar în iunie 1501, într-un hrisov emis de domnul Țării Moldove Ștefan cel Mare în care se spune, că întărește panului Iancovici spătarul, fiul boierului Gligorașco Iancovici vornic de Suceava, votcina tatălui său, satul Ișnovăț, iar apoi sunt descrise
Zăicana, Criuleni () [Corola-website/Science/305158_a_306487]
-
Colibași este o localitate-centru de comună în Raionul Cahul, Republica Moldova. Pentru prima dată de așezarea Colibași se pomenește prin hrisoavele din secolul XVII. Oficial, Colibașul a fost pentru prima dată atestat documentar în anul 1711, cu toate că satul era populat cu mult mai devreme. Mulți cercetători leagă denumirea „Colibași” cu valorificarea stepelor sălbatice și a bogățiilor luncii inundabile a Prutului, cînd ciobanii, mereu în căutare de pășuni bogate, își mînau încoace turmele
Colibași, Cahul () [Corola-website/Science/305142_a_306471]
-
Șuri este o localitate-centru de comună în Raionul Drochia, Republica Moldova. Atestat documentar la 11 martie 1631 într-o carte de întăritură lui Gheorghe Moțoc și rudelor sale pentru satele Mîndîc, Șura și Volosca. În 1772-73 moșia satului era stăpînită de Bașotă și avea 23 case, 19 moldoveni, 2 fețe bisericești, iar
Șuri, Drochia () [Corola-website/Science/305162_a_306491]