10,710 matches
-
a spânzurat în costumul patriarhal de poarte Sfântul Petru a catedralei. După trei zile, corpul său a fost coborât din spânzurătoare și, după ce a fost târât pe străzi, a fost aruncat în Bosfor. Rusia avea cea mai favorabilă poziție față de greci. Imperiul Rus era singura mare putere ortodoxă și se considera protectoare (și potențial eliberatoare) a supușilor otomani din Balcani și Grecia, care erau în mod predominant ortodocși. Sârbii și bulgarii erau în plus membri ai marii familii slave. Aceste legături
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
fost susținerea intervenției marilor puteri în conflictul din Grecia. Totuși și Parisul împărtășea unele dintre temerile Londrei cu privire la expansiunea rușilor și sprijinea cel puțin de fațadă integritatea teritorială otomană În ciuda lipsei de entuziasm al miniștrilor englezi și francezi față de rebeliunea grecilor, ei trebuiau să facă față unei uriașe presiuni din partea opiniei publice, favorabilă elenilor. Indiferent de interesele strategice pe care încercau să le apere guvernele lor, grecii erau în ochii celor mai mulți britanici și francezi niște creștini care luptau eroic să se
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
integritatea teritorială otomană În ciuda lipsei de entuziasm al miniștrilor englezi și francezi față de rebeliunea grecilor, ei trebuiau să facă față unei uriașe presiuni din partea opiniei publice, favorabilă elenilor. Indiferent de interesele strategice pe care încercau să le apere guvernele lor, grecii erau în ochii celor mai mulți britanici și francezi niște creștini care luptau eroic să se elibereze de sub ocupația coruptă și tiranică islamică. Într-o perioadă în care naționalismul era legat intim de liberalism, revolta grecilor devenise un strigăt de luptă pentru
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
încercau să le apere guvernele lor, grecii erau în ochii celor mai mulți britanici și francezi niște creștini care luptau eroic să se elibereze de sub ocupația coruptă și tiranică islamică. Într-o perioadă în care naționalismul era legat intim de liberalism, revolta grecilor devenise un strigăt de luptă pentru liberalii din întreaga Europă, în special pentru cei francezi, a căror acțiuni politice fuseseră puternic restrânse în țară după restaurația Casei de Bourbon după 1815. Filoelenii aveau comitete puternice atât la Londra, cât și
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
opinia publică din întreaga Europă. Ibrahim era denumit în presa franceză "Le Sanguinaire" („Sângerosul”). Acțiunile lui Ibrahim au stânjenit profund guvernul francez, care echipase și antrenase forțele egiptene. Guvernele rus și francez trebuiau să accepte că orice ajutor naval pentru greci nu putea fi făcut fără consimțământul britanicilor, datorită supremației acestora în Mediteran.. Victoriile navale zdrobitoare împotriva Franței și Spaniei în timpul războaielor napoleoniene transformaseră Mediterana într-un „lac britanic”, strict controlat de un șir de baze navale strategice, care se întindea
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
navale zdrobitoare împotriva Franței și Spaniei în timpul războaielor napoleoniene transformaseră Mediterana într-un „lac britanic”, strict controlat de un șir de baze navale strategice, care se întindea de la Gibraltar până în Insulele Ionice (aceste din urmă era singurele teritorii locuite de greci care nu se afla sub stăpânirea otomană). Britanicii se puteau opune astfel oricărei intervenții a flotei franceze în Mediterana. Rușii aveau și o alternativă, care nu putea fi influențată de opoziția britanică, aceea a atacului terestru asupra teritoriilor de la sud
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
sud de Dunăre. De la izbucnirea revoluției elene până în 1826, diplomația britanică și austriacă (sub conducerea lui Castlereagh și Metternich) a avut ca obiectiv nonintervenția marilor puteri în conflict. Obiectivul celor două puteri era împiedicarea intervenției militare a Rusiei în sprijinul grecilor, pentru a acorda un răgaz otomanilor pentru înfrângerea rebeliunilor . Această abordare a fost la început un succes, datorită faptului că împăratul Alexandru I se opunea oricărei mișcări revoluționare. În ciuda sprijinului fervent al cauzei elene în cercurile naționaliste ruse, Alexandru I
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
un succes, datorită faptului că împăratul Alexandru I se opunea oricărei mișcări revoluționare. În ciuda sprijinului fervent al cauzei elene în cercurile naționaliste ruse, Alexandru I nu s-a arătat dornic să îi provoace pe Metternich și Castlereagh și să ofere grecilor mai mult decât un sprijin limitat diplomatic. În timpul Congresului de la Verona din 1822, Castlereagh l-a convins pe țar să ignore cauza grecilor, până atât încât să refuze să primească delegația elenă la conferință. În același an, Alexandru I l-
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
Alexandru I nu s-a arătat dornic să îi provoace pe Metternich și Castlereagh și să ofere grecilor mai mult decât un sprijin limitat diplomatic. În timpul Congresului de la Verona din 1822, Castlereagh l-a convins pe țar să ignore cauza grecilor, până atât încât să refuze să primească delegația elenă la conferință. În același an, Alexandru I l-a forțat pe ministrul său de externe de etnie elenă Ioannis Kapodistrias (care avea să devină primul președinte al Primei Republici Elene) să
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
s. Canning era un Tory liberal, ostil conservatorilor conduși de Wellington. Canning se luptase cu predecesorul său, Castlereagh, în 1809, datorită unor neînțelegeri politice. Noul premier britanic era desgustat de manevrele lui Metternich și privea cu mai multă simpatie cauza grecilor, alăturându-se unui comitet de sprijinire a luptei acestora. Cu toate acestea, până în 1826, politica guvernului său a fost una de neintervenție. Otomanii s-au dovedit însă incapabili să înăbușe revolta în lunga perioadă de neintervenție asigurată de britanici și
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
de la Akkerman în octombrie 1826. Prin acest tratat, țarul nu mai insista asupra problemei Greciei, iar sultanul își retrăgea armata din Principatele Dunărene și recunoștea autonomia Principatului Serbiei. Poarta a crezut probabil că a reușit să blocheze sprijinul rușilor pentru greci și a neutralizat protocolul anglo-rus din aprilie. Dar țarul Nicolae nu dorea să lase de-o parte problema elenă. Negicierile au continuat pentru semnarea unui tratat oficial, de această dată într-un format lărgit, prin includerea Franței. Metternich a refuzat
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
o găseau puterile europene pentru intervenția în Grecia era subminarea comerțului maritim provocată de război. Tratatul cerea semnarea imediată a unui armistițiu între toate părțile beligerante. Aceast armistițiu ar fi presupus încetarea operațiunilor militare otomane într-un moment în care grecii erau pe punctul de a pierde lupta. Tratatul își propunea de asemenea să asigure semnatarilor posibilitatea să acționeze ca mediatori tratativele de pace care ar fi urmat armistițiului. Cele trei puteri cereau Porții să acorde Greciei autonomia. Tratatul prevedea ca
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
amenințau să folosească forța. Documnetul autoriza folosirea forței de către marile puteri, dar le interzicea în același timp să devină parte în conflic. Mai presus de orice, deși se dorea ca să fie un document neutru, îi favoriza în mod evident pe greci. Punctul nevralgic al tratatului era acela că puterile europene se angajau militar și garantau implicit succesul revoluției elene. Mai trebuie spus că documentul a fost semnat la momentul potrivit - Canning, arhitectul tratatului a murit doar câteva săptămâni după aceasta. În
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
Ibrahim a invadat și a distrus complet regiunea Messinia din sudul Peloponezului. Spyridon Trikoupis în "History of the Greek Revolution" afirmă că soldații lui Ibrahim au incendiat 85.000 de copaci și au luat în sclavie un mare număr de greci. Aceasta însemna că Poarta a încălcat prevederile tratatului de la Londra, iar marile puteri erau îndreptățite să intervină. Pe 20 august 1827, comandantul suprem britanic din Mediterana, viceamiralul Edward Codrington, un veteran al bătăliei de la Trafalgar, a primit instrucțiunile de la Londra
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
vârful ierarhiei militare prin muncă și mult curaj. Era un marinar vitez, dar îi lipsea cu desăvârșire finețea diplomatică, calitate pe care o atribuia în derâdere camaradului său francez H. de Rigny. În plus, el er un susținător al cauzei grecilor, fiind membru al „London Philhellenic Committee”. Codrington avea instrucțiuni precise, să impună un armistițiu și să asigure respectarea lui de către toate tabrere și să împiedice venirea de întăriri și provizii pentru forțele otomane din Grecia. El ar fi trebuit să
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
aflată sub control britanic, lăsâd doar o fregată la Navarino să țină sub observație flota otomană. Otomanii au încălcat însă în scurtă vreme promisiunea făcută. Ibrahim a fost înfuriat că, în vreme ce el trebuia să respecte încetarea focului, se părea că grecii se bucurau de bunăvoințlui Codrington pentru continuarea operațiunilor militare. Comandanții britanici care luptau pentru greci conduceau operațiuni ofensive împotriva golfului Corint, a portului Patras și în Epir. Vaporul cu aburi "Karteria", aflată sub comanda unui căpitan britanic, a lansat un
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
otomană. Otomanii au încălcat însă în scurtă vreme promisiunea făcută. Ibrahim a fost înfuriat că, în vreme ce el trebuia să respecte încetarea focului, se părea că grecii se bucurau de bunăvoințlui Codrington pentru continuarea operațiunilor militare. Comandanții britanici care luptau pentru greci conduceau operațiuni ofensive împotriva golfului Corint, a portului Patras și în Epir. Vaporul cu aburi "Karteria", aflată sub comanda unui căpitan britanic, a lansat un atac fulger în noaptea de 29-30 septembrie la Itea (Focida), scufundând 9 canoniere otomane. Problema
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
atunci când își modernizaseră artileria navală. Majoritatea membrilor echipajelor aliate erau veterani ai războaielor napoleoniene, care se terminaseră cu 12 ani mai înainte, fiind militari de meserie. Spre deosebire de aceștia, echipajele otomane aveau experiență de luptă doar împotriva forțelor navale ale revoluționarilor greci. Deși confruntările navale dintre greci și otomani fuseseră violente, ele nu erau comparabile cu cele la care participaseră flotele marilor puteri. În unele cazuri, otomanii înrolaseră cu forța membrii în echipajele lor. După bătălie au fost găsiți membri ai echipajelor
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
Majoritatea membrilor echipajelor aliate erau veterani ai războaielor napoleoniene, care se terminaseră cu 12 ani mai înainte, fiind militari de meserie. Spre deosebire de aceștia, echipajele otomane aveau experiență de luptă doar împotriva forțelor navale ale revoluționarilor greci. Deși confruntările navale dintre greci și otomani fuseseră violente, ele nu erau comparabile cu cele la care participaseră flotele marilor puteri. În unele cazuri, otomanii înrolaseră cu forța membrii în echipajele lor. După bătălie au fost găsiți membri ai echipajelor otomane înlățuiți la posturile lor
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
de sprijinul unor ofițeri experimentați. Cele mai periculoase arme ale otomanilor împotriva aliaților erau vasele incendiare. Acestea, numite și „vasele de linie ale săracilor”, își dovediseră valoarea în timpul atacurilor revoluționarilor eleni împotriva otomanilor, care au învățat lecția dură predată de greci. Vasele incendiare fuseseră plasate de otomani pe flancurile formațiiei lor navale și ar fi putut, dacă ar fi fost folosite în mod corespunzător, să distrugă flota aliată concentrată într-un spațiu restrâns, cu echipaje care nu știau cum să reacționeze
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
bătut clopotele bisericilor, iar locuitorii s-au adunat în piețele publice bucurându-se pentru că sultanul și vasalul lui, Ibrahim Pașa, și-au pierdut flota din Mediterana. Pentru o țară maritimă precum Grecia implicațiile au fost evidente: revoluția a fost salvată. Grecii au sărbătorit pentru câteva zile și nopți. Pe culmile muntoase din Peloponez au fost aprinse ruguri uriașe. Grecii au sărbătorit chiar și în zonele aflate sub controlul garnizoanelor otomane, care, demoralizate, nu au întreprins măsuri punitive. În ciuda înfrângerii de la Navarino
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
Ibrahim Pașa, și-au pierdut flota din Mediterana. Pentru o țară maritimă precum Grecia implicațiile au fost evidente: revoluția a fost salvată. Grecii au sărbătorit pentru câteva zile și nopți. Pe culmile muntoase din Peloponez au fost aprinse ruguri uriașe. Grecii au sărbătorit chiar și în zonele aflate sub controlul garnizoanelor otomane, care, demoralizate, nu au întreprins măsuri punitive. În ciuda înfrângerii de la Navarino, sultanul comanda încă aproximativ 40.000 de soldați în Grecia centrală și de sud, cu garnizoane plasate în fortărețe
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
în fortărețe puternic întărite. Eliberarea Greciei era încă departe, Poarta nefiind încă dispusă să accepte Tratatul de la Londra. De altfel, sultanul nu s-a resemant după înfrângerea de la Navarino. Din potrivă, el răspuns prin o atitudine mult mai agresivă împotriva grecilor și celor care i-au ajutat, ceea ce a provocat reacția Imperiului Rus. La câteva săptămâini după bătălia de la Navarino, sultanul, califul tuturor musulmanilor, a proclamat în mod simbolic „Jihadul” (războiul sfânt) împotriva puterilor europene. El a hotărât închiderea strâmtorii Bosfor
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
Drept consecință, Londra și Viena au acceptat fără multă tragere de inimă cele câteva câștiguri strategice ale rușilor. Acceptarea de către sultan a condițiilor impuse de ruși a venit însă prea târziu pentru ca otomanii să mai poată păstra controlul asupra Greciei. Grecii, încurajați de eșecurile militare repetate în fața puterilor europene dar și în fața armatei revoluționare elene, au refuzat să accepte orice altă soluție în afară de cea a independenței depline. În cele din urmă, aliații europeni au renunțat la susținerea suzeranității otomane asupra Greciei
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
francezi și pe Sfaktiria pentru ruși. Monumentul ridicat în cinstea rușilor este cel mai impunător - o mică biserică din lemn în stil ortodox rus. Pe malurile insulei Sfaktiria se află de asemenea un monument al susținătorului luptei de eliberare a grecilor, contele Santorre di Santa Rosa, căzut în luptă pe această insulă într-o bătălie anterioară. Această bătălie este comemorată în fiecare an pe 20 octombrie în Piața celor Trei Amirali din Pylos. Guvernele britanic și francez își trimit reprezentanții la
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]