12,206 matches
-
el să se înțeleagă. Era trasă la față. Nu i se vedeau decât ochii și barba. Presupun că vreți să vă las singuri, zise Paznicul râzând. Cred că aveți să vă spuneți o mulțime de lucruri. Bine, stați de vorbă liniștiți... dar nu prea mult. Să nu cumva să vă dea prin cap să rămâneți împreună pentru că iar vă despart. Ce rost ar avea atâta bătaie de cap? N-ar fi bine pentru nici unul din voi. Sper că înțelegeți ce vreau
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
săptămână cu mâncare și lucrurile strict necesare. — Locuiți singur? am întrebat. — Da, de multă vreme. Cunosc absolut toate sunetele din jur. Vorbesc zilnic cu aparatul acela, dar nu mi se pare straniu că fac așa ceva. Dacă el funcționează bine, stau liniștit. Cunosc foarte bine și zgomotele pădurii. Nici nu vă puteți da seama cât de multe sunt... ca niște voci adevărate. Nu vă e greu să trăiți singur în pădure? — Nu-mi dau seama dacă mi-e greu sau nu. Cert
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
singur. Unde-i ieșirea? — Ieșirea? — Da, vreau să ies la suprafață. — Iți ia și foarte mult timp, și mai ai de înfruntat și Întunegrii. Nu contează. Nu-mi mai e teamă de nimic. — Bine. Cobori stânca aceasta până la apă. E liniștită acum, așa că poți înota fără probleme. Înoți spre sud - sud-vest. Îți luminez eu drumul cu lanterna. Mergi tot înainte și pe malul celălalt, pe un teren puțin mai ridicat, se află o deschizătură în stâncă. Ieși pe-acolo și ajungi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
aduse cu noi și la sfârșit am băut ceai. N-am prea vorbit între timp. Vâjâitul pătrundea în încăpere ca o apă transparentă. Acoperea absolut orice alt zgomot. — Nu plecați niciodată de-aici? l-am întrebat. — Nu, a spus el liniștit, clătinând din cap. Așa s-a hotărât. Treaba mea este să am grijă de termocentrală. S-ar putea să apară cineva care să-mi preia sarcinile. Într-o bună zi. Atunci o să plec de-aici și mă întorc în oraș
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
și vă mulțumesc pentru instrument. La început a refuzat, dar până la urmă le-a acceptat. S-a uitat la ceas, la brichetă și apoi la piesele de pe tabla de șah. — Știți cum se folosesc? l-am întrebat. — Nu, dar stați liniștit. Sunt frumoase, așa că deocamdată mă bucur de prezența lor. Am destul timp la dispoziție ca să învăț să le și folosesc. I-am spus că trebuie să plecăm. — Vă grăbiți? întrebă el privindu-ne cu tristețe. — Trebuie să ajungem în oraș
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
băteau apa alternativ. Mă mai opream din când în când ca să mă asigur că sunt pe drumul cel bun. — Fii atent la bocceluță, spuse fata. Dispozitivul de îndepărtare a Întunegrilor nu mai e bun de nimic dacă se umezește. Stai liniștită! Adevărul e însă că nu-mi era deloc ușor. Uneori nu mai distingeam clar nici suprafața apei în bezna aceea îngrozitoare. În timp ce înotam, mi-am amintit că Orfeu a trebuit să treacă râul Styx pentru a ajunge pe tărâmul morților
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Era aproape unsprezece și jumătate. Nu mai aveam la dispoziție decât douăzeci și patru de ore. Trebuia să decid ce am de făcut în ultima mea zi de viață. Nu puteam s-o las să treacă fără rost. Afară ploua mărunt și liniștit. Dacă n-aș fi văzut picăturile de ploaie de pe streșini, n-aș fi zis că ploua. Niște copii strigau pe cineva. Fata din baie cânta un cântec, dar nu-mi dădeam seama despre ce era vorba. Posibil să-l fi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
de pământ, neacoperită cu nimic, atrăgea umezeala și mai mult. Ochii Umbrei păreau lipsiți de viață. Nu cred că o mai ducea mult. Colonelul avusese dreptate. — Vă las, spuse Paznicul, evident dornic să iasă la aer. Puteți sta de vorbă liniștiți. Umbra nu mai are oricum forța să se prindă de tine. După ce-a plecat Paznicul, Umbra a privit precaută în jur și mi-a făcut semn să mă apropii. — Du-te sus și vezi dacă nu stă să ne
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
în principiu, o veșnicie. Entropia e în creștere. Pe unde crezi că se evacuează? Recunosc că toți oamenii de aici - cu excepția Paznicului - își văd de ale lor și nu supără pe nimeni, nu invidiază și nu râvnesc la nimic. Trăiesc liniștiți. Dar știi de ce? Pentru că nu mai au suflete. Știu asta. — Pentru că nu mai au suflete, nu mai au nici noțiunea timpului. Mintea lor e tabula rasa. Trăiesc pe vecie. Ți-am mai spus, nimeni nu îmbătrânește, nimeni nu moare. Nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
și bătut la ochi imediat. Mai bine ieșeam și-mi pierdeam vreo douăzeci de minute pe-afară. Continua să plouă mărunt. Parcă ploaia voia să-mi transmită un mesaj. Am deschis umbrela și am pornit fără țintă. În zona aceea liniștită am trecut pe lângă tot felul de magazine: frizerie, pâine, articole pentru surfing - ce căutau astea în Setagaya? -, tutungerie, patiserie, magazin de închiriat casete video, curățătorie. În vitrina curățătoriei era pus un anunț: „Reducere 10% în zilele ploioase“. N-am priceput
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
să vedeți tot filmul? mă îndemnă proprietăreasa. — Îmi pare rău, dar mi-am lăsat rufele la uscătorie și nu vreau să încurc pe nimeni. M-am uitat la ceas. Era unu și douăzeci de minute. Uscătorul se oprise deja. — Stați liniștit. O să vi le scoată cineva și vi le pune pe mânerul uscătorului. N-o să vă ia nimeni lenjeria de corp. — Știu, dar nu-i frumos. — Săptămâna viitoare o să primim trei filme de-ale lui Hitchcock. Am ieșit de-acolo și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
ordinea și liniștea ei. Când m-am mutat în apartamentul acesta, acum opt ani, eram căsătorit, dar chiar și atunci mi se mai întâmpla să stau singur la masă și să citesc până noaptea târziu. Soția mea dormea atât de liniștită, încât uneori aveam impresia că nici nu respira. O iubeam în felul meu. Așa imperfect cum eram. Dacă stau și mă gândesc bine, am locuit opt ani în apartamentul acesta. M-am mutat aici împreună cu soția și pisica. Mai întâi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
prin colțurile încăperii, de gesturile ei pline de semnificație. Aveam senzația că pierdusem toate astea cu multă vreme în urmă. M-am relaxat și-am respirat adânc. Trăiam cu impresia că eram pe cale să pierd pe vecie toată această lume liniștită. — Vrei să mănânci ceva acum? mă întrebă ea. — Nu, nu mi-e foame. — Anunță-mă când ți se face foame. O cafea bei? — Da, mulțumesc. Mi-am pus mănușile la uscat pe mânerul sobei, mi-am întins degetele să mi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
umblu cu Umbra după mine ca pe vremuri. O să sufăr și o să am o seamă de probleme, o să îmbătrânesc și o să mor, dar cred că aceea e lumea care mi se potrivește. Sunt convins că nu mă înțelegi. Mă privi liniștită. De fapt privea spațiul pe care-l ocupa chipul meu. — Nu-ți place Orașul? — Mi-ai spus de la bun început că dacă am venit aici în căutare de liniște, atunci e locul ideal. Bineînțeles că-mi plac liniștea și sentimentul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
mi imaginez eu... că o să-și facă de cap o dată ce pun mâna pe informații. A venit chelnerul și ne-a pus în față bibanul și risotto. — Chiar nu înțeleg zise fata, desfăcând peștele de pe oase. Biblioteca e un loc foarte liniștit. E plină de cărți și lumea vine și citește pașnic. Toți au acces la informații și nimeni nu se bate pe ele. Mi-ar plăcea și mie să lucrez la o bibliotecă, am zis. Cred că ar fi fost cel
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
a venit lângă mine pe canapea. — Ai vrea să vezi un craniu de unicorn? am întrebat-o. — Adevărat? — Nu chiar, o replică. — Da, vreau. M-am dus la mașină și am luat sacoșa de pe banchetă. Era o seară plăcută și liniștită de început de octombrie. Norii se spărgeau din loc în loc pentru a lăsa luna să-și arate toată splendoarea. O să fie vreme bună mâine, mi-am zis. M-am întors la canapea, am tras fermoarul sacoșei, am scos craniul înfășurat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Am fost împreună în pădure, la termocentrală. L-am cunoscut pe paznic și-am vorbit cu el despre pădure. Mi-a arătat termocentrala, iar zgomotul produs de vânt a fost absolut îngrozitor. Parcă venea direct din iad. Paznicul era tânăr, liniștit și slab. — Apoi? — Mi-a dat armonica. Un instrument mic, vechi, dar care scoate sunete. Fata rămase nemișcată, dusă pe gânduri. Temperatura din încăpere scădea tot mai mult. — Cred că armonica e cheia, zise ea. Sunt aproape convinsă. — Armonica? — Da
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
stele puternice. M-am ridicat și am stins lampa. Abia în clipa aceea am înțeles de unde veneau sclipirile puternice. De la cranii. Toate străluceau și în încăpere era lumină ca ziua-n amiaza mare. Blândă ca lumina soarelui de primăvară și liniștită ca cea a lunii. Lumina veche, amorțită în nenumăratele cranii de pe rafturi, se trezea la viață. Craniile aliniate sclipeau liniștit, ca marea brăzdată de razele soarelui la răsărit. Le-am privit fosforescența, dar nu mă mai supărau ochii. Ba chiar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
cranii. Toate străluceau și în încăpere era lumină ca ziua-n amiaza mare. Blândă ca lumina soarelui de primăvară și liniștită ca cea a lunii. Lumina veche, amorțită în nenumăratele cranii de pe rafturi, se trezea la viață. Craniile aliniate sclipeau liniștit, ca marea brăzdată de razele soarelui la răsărit. Le-am privit fosforescența, dar nu mă mai supărau ochii. Ba chiar mă simțeam bine. Sufletul îmi era plin de amintiri vechi care-l încălzeau. Ochii mei nu mai sufereau și nici
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
atât de încălzit, încât nici nu simțeam frigul. Picioarele mi se întăriseră ca piatra de la încheieturi până în vârful degetelor. — Să știi că uneori îmi fac procese de conștiință. Dacă nu te-aș fi bătut la cap și-aș fi murit liniștită, tu ai fi trăit aici fericit, fără probleme. În felul tău. — Probabil. Numai eu sunt de vină. — Nu-i nimic. Cu ocazia asta am învățat și eu ceva. Umbra ridică ochii și privi dâra groasă de fum care se ridica
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
metrou. Bunicul era în mare vervă. Îți transmite salutări. — Mulțumesc. Ce-a decis? — A plecat în Finlanda. A spus că în Japonia nu se poate concentra asupra cercetărilor din pricina nenumăratelor probleme. Am impresia că s-a dus într-o țară liniștită și frumoasă. Sunt și reni acolo. — De ce nu te-ai dus cu el? M-am hotărât să rămân aici și să locuiesc la tine. — În apartamentul meu? — Da. Îmi place mult. Voi aduce pe cineva să repare ușa, voi cumpăra
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
nu-ți fie frică, zise fata. Chiar dacă ar fi să dispari pe vecie, te asigur că eu nu te voi uita niciodată. Din inima mea nu vei pleca. Te rog să ții minte lucrul acesta. — N-am să uit, stai liniștită. Am închis telefonul. La ora unsprezece m-am dus la toaleta din parc, m-am urcat apoi în mașină și am pornit spre port, gândindu-mă la perspectiva congelării. Când am trecut prin Ginza, am căutat-o din priviri pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
te-am iubit. — Îți mulțumesc pentru tot. N-am să te uit niciodată. După ce lacul mi-a înghițit Umbra, am stat multă vreme cu privirile ațintite pe suprafața lui. Până a dispărut și ultima undă de apă. Era albastră și liniștită precum ochii animalelor. Am rămas complet singur la periferia existenței mele. Nu mai am unde merge, dar nici unde mă întoarce. Aici e capătul lumii. Lumea se oprește aici. Liniștită. M-am întors cu spatele la lac și am pornit spre dealul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
a dispărut și ultima undă de apă. Era albastră și liniștită precum ochii animalelor. Am rămas complet singur la periferia existenței mele. Nu mai am unde merge, dar nici unde mă întoarce. Aici e capătul lumii. Lumea se oprește aici. Liniștită. M-am întors cu spatele la lac și am pornit spre dealul de vest prin zăpadă. Acolo erau Orașul, Râul, Biblioteca. Ea mă aștepta cu armonica pe care i-o lăsasem în grijă. Am văzut o pasăre albă zburând spre sud. Venea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
de peisaje și picuri de emoții. Cu fiecare tablou văzut înveți să-i asculți tăcerea, înveți să-i înțelegi fiecare bătaie ritmică a inimii sale. Privești căsuțele cufundate la poale de pădure sau așezate la margine de luncă. Ce lume liniștită, cât calm. Încet, încet sufletul ți-e inundat de-o dulce pace interioară pe care numai o lume neatinsă de zbuciumul cotidian sau de urâțenia vieții mondene țio poate provoca. Privind tablourile domnului Ionel Spânu, am rămas în suflet cu
ASCULTÂND TĂCERI… by IONEL SPÂNU, DOINIŢA SPÂNU () [Corola-publishinghouse/Science/286_a_571]