KorAP: Find »[drukola/base=mângâia & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...406 407 408 ...417 >

10,420 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854

pașale, se roagă de Măria ta... începe Duma. Aaa! Ce mai fac turcaleții mei, "Strălucitele pașale ale Împărăției?" Plăcutu-le-a lor păsatul moldovenesc?! Zac în temniță, tremură și-și blastămă cumplita soartă ce i-a aruncat în lanțurile robiei. Să se mângâie, să se mângâie. Curând-curând își vor afla odihna, îi asigură Ștefan cu blândețe. Cad la picioarele Măriei tale și se milogesc de îndurare... Îndurare?! se încruntă Ștefan ridicând glasul. Au uitat ce cumplit mi-au măcelărit țara?! Au pricinuit multă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
de Măria ta... începe Duma. Aaa! Ce mai fac turcaleții mei, "Strălucitele pașale ale Împărăției?" Plăcutu-le-a lor păsatul moldovenesc?! Zac în temniță, tremură și-și blastămă cumplita soartă ce i-a aruncat în lanțurile robiei. Să se mângâie, să se mângâie. Curând-curând își vor afla odihna, îi asigură Ștefan cu blândețe. Cad la picioarele Măriei tale și se milogesc de îndurare... Îndurare?! se încruntă Ștefan ridicând glasul. Au uitat ce cumplit mi-au măcelărit țara?! Au pricinuit multă moarte și multă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Numai obiceiuri sănătoase am luat de la turci! Deschidem! Deschidem! strigă boierii înferbântați. Dăm de belea cu ale noastre, mormăie cu spaimă o voce din adunare. Ferice de turci! Halal să le fie! oftează Mihail răzbunându-se pe Cotnarul din ulcică. Mângâie-te, îi alină Ștefan, durerea. Avem cadânele noastre moldovence, har Domnului cu mult și mult mai frumoase. Să lăsăm gluma. Vorba e: ce alegem? Aurul?... Capul? Aurul! se repede Juga cu disperare. Visteria-i goală! Ar fi păcat atâta bănet

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
unul după altul... Se băteau care să urmeze la rând. Mă durea cumplit și nu mai aveam putere nici să țip. Dumnezeu s-a îndurat de mine și mi-a luat simțirile. Eram fericită să mor... Țamblac, sleit, gâtuit, o mângâie, cu durere: Gata... A trecut, fetițo... A trecut... Maria, necruțătoare, rece: ...Toți... toți au trecut prin mine, încearcă ea să continue, dar, deodată, o podidesc lacrimile și îngână printre hohote de plâns: Și ... și n-aveam decât paisprezece ani, unchiule

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
să continue, dar, deodată, o podidesc lacrimile și îngână printre hohote de plâns: Și ... și n-aveam decât paisprezece ani, unchiule... paisprezece ani... Țamblac plânge: Gata fetițo... Gata... S-a sfârșit... A trecut, încearcă el s-o liniștească și o mângâie ca pe un copil, dar cu mâna cealaltă, pe furiș, își șterge lacrimile, bolborosind: S-a sfârșit... S-a sfârșit... ...Niște oameni sărmani, cu inimă mare, m-au cules dintr-un canal, mai mult moartă, m-au ascuns într-o

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
m-au ascuns într-o pivniță, m-au îngrijit... Două luni n-am știut de mine. Nu vorbeam, numai țipam. Și, totuși, animalul din mine n-a vrut să moară... Ceva, totuși, a murit în mine atuncea: sufletul... Țamblac o mângâie cu blândețe, cu o nesfârșită milă și bunătate: Sărăcuța de tine, ți-a fost dat să atingi hotarul ultim al suferinței omenești... Poate... poate, numai Patimile, Răstignirea... Dar a trecut! Aparține trecutului... Trecutul? îngână ea chinuită. Trecutul e în mine

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
fost cine știe ce animale curioase, exotice, nemaivăzute?... Ești nedreaptă. Au fost și oameni buni. Mai sunt oameni buni? Asta-i soarta pribeagului, amarul și dorul. Ce puteam face? Trebuia să trăim, totuși... Pentru tine, filozofule stoic, a fost mai ușor, îl mângâie pe obraz. Pentru tine, butoiul lui Diogene e aproape un palat. Pesemne mie așa mi-a fost dat să sufăr... Pe buzele lui Țamblac flutură un zâmbet trist: Butoiul acesta e un refugiu ca să mă apăr de săgețile Sorții. Există

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Am găsit! Să-ți citesc! Ascultă: "Vino iubitule! Sunt bolnavă de dragoste! Haidem să ieșim pe câmp, să mânem noaptea în mijlocul florilor... Mâna ta cea stângă să fie sub capul meu și dreapta ta să mă îmbrățișeze și să mă mângâie... Trage-mă lângă tine, aproape... Sărută-mă cu sărutul gurii tale... Odihnește-ți capul între țâțele mele speriate... Acolo, îți voi da dragostea mea... Și, dis-de-dimineață, vom vedea dacă s-a deschis floarea... Iubitul meu, ești în mine, precum și eu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
la început de primăvară, în curtea interioară a Cetății Suceava înconjurată de ziduri negre, roase de vreme, dar înveselite de un val de iederă în care se zbenguie un stol de vrăbii gureșe. Voichița stă pe o banchetă joasă și mângâie ușor strunele unei alăute, fredonând un vechi și delicat madrigal. Nu-i pentru mine această cale, principe, grăiește ea cu o voce mică și un zâmbet fermecător, împreună cu o gropiță mai adâncită pe obrazul din stânga. La Mangop te așteaptă cununa

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
genunchi în pământ, floarea. Dar, în elanul său înfocat, dă peste o vârtelniță, peste o măsuță pe care se află frumos împăturite comprese, bandaje, feși de pânză. Dulăul ciobănesc culcat sub bancă mârâie amenințător, dar piciorul gol al Voichiței îi mângâie spinarea. Lăboanță! Cuminte Lăboanță, șoptește ea potolindu-l. Nu-i pentru mine această cunună, principe, glăsuiește Voichița cu un zâmbet puțin trist, ciupind o coardă gravă. De-ai ști, Voichițo, câtă frumusețe-i acolo în Cetatea Sfântului Teodor... Acolo, pământul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
fratele ei să-ți dea slobozenia. Îmi voi lega inelul de al tău... Și ne vom încununa fericiți stăpânitori ai mării... Că eu, Voichițo, țintesc mai departe, mult mai departe decât a fi doar un modest principe al Mangopului! Voichița mângâie cu piciorul gol spinarea câinelui. -Știu principe. Ai vise mari, împărătești. Le vei putea împlini oare? Alexandru sare în picioare și rostește cu pasiune: Am și pornit către împlinirea lor! Abia aștept să mă avânt în luptă! Voi dezrobi Mangopul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Să le pună pe mărgele, La sânul inimii mele, Eu îl rog pe neicuța, S-o culeagă ușurea, Arz-o focu', dragostea!..." Voichițo, îngână el fermecat, parcă ești Zâna Florilor... De Sânziene, Măria ta... spune Voichița și risipește flori. Îl mângâie pe Chiribuță cu o margaretă, oferindu-i-o. Chiribuță, vrăjit, a uitat să mai închidă gura. E numai ochi. Chiribuță, "Slujba Domnului" s-a sfârșit, îl expediază Ștefan. Întinde-o la joacă! Chiribuță nu s-ar da dus. Cu mare

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-i spune oftând: Voichiță, vezi și tu...Aiasta-i... Voichița se prăbușește la pieptul lui, se agață de gâtul lui, își mușcă buzele să n-o podidească plânsul -Ște... Ștefane , Măria ta!... Ai grijă!... Ai grijă! N-ai teamă, o mângâie Ștefan. Am "Îngerul" cu mine. O să fie bine. Tu să fii cuminte. Ai grijă de tine, îi spune cu blândețe, își îngroapă fața în părul ei și o sărută în creștet. Să ne vedem sănătoși, Voichițo! Și pleacă. Voichița, singură

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
celor ce-or pohti să ticăloșască asemenea. Vreau o țară curată! Un domn n-are dreptul să facă ce vrea sau ce pohtește, el trebuie să facă ce e de folos țării sale. N-am încotro. Scopul scuză mijloacele", mă mângâi eu... Aș fi curios ce-ai face tu, de-ai fi în locul meu? Numai domn să nu fii... Tace. Se duce la fereastră. Privește cerul... Vorbește cugetând: Și-apoi, ce este îngăduit și ce nu este îngăduit unui Domn a

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
fiule! Cutezător! Dar nu nesăbuit! Să nu uiți însă că pentru un domn ascuțișul sabiei n-ajunge; ascuțișul minții e și mai de folos. Învață, fiule! Învață! Luminează-te! Eu m-am călit la "Școala vieții". Soarta nu m-a mângâiat, sunt plin de cucuie. Tu le ai de-a gata. Pleacă urechea la boier Țamblac, ai ce învăța de la el. Logofete, se întoarce spre Tăutu, spuneai ceva de o scrisoare... Cetește, să aflăm de sănătatea fârtaților noștri brașoveni. "Către Măria sa

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
cerul se întâlnește cu pământul, sclipește ceva, ca și cum soarele s-ar răsfrânge într-o oglindă uriașă. E chiar Marea cea mare! Îți vine să crezi? Mândru Ceahlăul aista! De aceea i se spune Craiul munților? Privind în zare, Ștefan își mângâie obrazul. Ce barbă-i crescuse!... La un han, se privise într-un ciob de oglindă și i se păruse că nu arată prea rău. "Ce-ar fi să-mi las barbă? gândi el. Mi-ar da mai multă maiestate... Aș

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
și-l străpunge cu ace într-un coc cum nu-i plăcea lui. Întoarce spatele iatacului prea luminat și se trântește în pat cu fața la perete, înăbușindu-și hohotul în perne. Nu-i auzi pașii și tresări atunci când palmele lui o mângâiau ușor, alunecând de pe cap peste umerii ce se zbuciumau, peste spatele încovoiat, peste picioarele strânse sub ea... Maria zvâcni, îl îmbrățișă cu disperare, se lipi de el cu tot trupul, cu tot sufletul, cu tot dorul îndelung adunat în ea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
mare! Tu... tu cine ești? O... o biată fată, ostatică în colivia de aur a Măriei sale. Ai cutezat să ridici ochii vrăjită asupra Domnului și Stăpânului tău!" Până când?! suspină ea. Până când?! Și-apoi?!... Apoi?! Ce va fi apoi?! Ștefan o mângâie pe creștet: Aiasta-i? Adevărul e că "Măritul Domn și Stăpân" e ostatic în mica colivie cu totul și cu totul de aur. Cât despre "vrăjitorie", nu știu, zău, care pe care... Doar popa să mă mai dezlege să nu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
fuge." "Dragostea să n-aibă moarte", murmură Ștefan. E trist... E frumos totuși... De aceea... și Ștefan o îmbrățișează, o strânge, o ține strâns. De-aș putea să opresc timpul... spune el și se smulge cu greu. Tăcere... Voichița îi mângâie o șuviță: Ți-au înflorit ghiocei la tâmple, Măria-ta Ștefane... Grijile, Voichițo, grijile... Patruzeci de toamne s-au scuturat... Uneori, mă simt atât de bătrân. Am trăit... cât pentru trei vieți am trăit.... M-am gândit, suspină Voichița, dar

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
ce-o fi! Să rămân?!... Ștefan tace... Ea lovește cu pumnii în pieptul lui și strigă: Pentru Dumnezeu! Spune-mi! Spune-mi, ce să fac?! Ajută-mă! Eu nu pot! Rămân?! Să rămân?!... Ștefan o privește lung, în tăcere. O mângâie ușor pe creștet. Vorbește încet, blând, cu tristețe, cu durere: Aș vrea să rămâi... M-am temut de clipa aiasta. Am mai trăit-o odată. Știi cum s-a sfârșit. N-aș mai putea... Am ales Moldova, singura mea dragoste

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Să jur pe icoana Sfintei Fecioare?! țipă Voichița. Maria pălește: Adică... adică vrei să spui că Ștefan... Asta înseamnă că Ștefan te... Mai bine-i erai ibovnică, spune ea dezamăgită. Dacă nu-i ești încă, o să-i fii, zâmbește Maria, mângâindu-se cu gândul. N-ai grijă... Ca pe-o otreapă... Otreapă... Voichița, sumețindu-se, cu mândrie: De altfel, Măria ta să fie în pace. Mâine, în zori, plec! Plec! Departe! Am cerut slobozenia! M-a alungat chiar! Te-a alungat?! Foarte

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
cu Petru pentru a cuceri o bucată cât mai mare din tăicuță; Sora, suflându-și nasul într-o pestelcă; și Țamblac, cu restul. Lacrimi, suspine, smiorcăieli de fericire... Ștefan trage mult aer în piept, o strânge pe după umeri pe Maria, mângâie creștetul Olenei, iar Petru i s-a și cocoțat în spinare... Ștefan privește în jur, cu bucurie și durere totodată, îngână: Acasă... Și războiul aista... se întunecă el și oftează. Alexandru se luptă cu somnul și cu un vrăjmaș nevăzut

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
pe Sora. Pregătiți... Strângeți... În zori, plecarea la Hotin. La Orhei... Să vedeți! tresare Alexandru care ațipise de-a-npicioarele. Odihnește-te, Ștefane, se roagă Maria lipindu-și fruntea de pieptul său. O zi, barem... O zi... Dau turcii, Maria, spune el mângâindu-i părul. Dacă apucă să treacă... Și-o să treacă... Te doare? întreabă Maria privindu-i piciorul. Durerile mele? surâde el vag. Care din ele?... Să vii să-ți oblojesc rana. O să vin... Mâinile tale de pus la rană... și îi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
lacrimi?! O vezi tu pe Voichița grasă, bătrână, trăind numai și numai ca să te bocească, să-ți țină parastasele?! O vezi tu, pe Voichița să... să... Oprește-te! strigă Ștefan... Fii cuminte Voichiță, îi vorbește el apoi molcom, cu blândețe, mângâindu-i părul. Rostul unui Domn este să-și apere țara. Și... și chiar să moară, de nu se poate altfel -, să moară frumos, cu sabia în mână... Rostul tău, Voichițo, este viața. Să iubești. Să zămislești pui, care să împlinească

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
ca niciodată un voievod ce mult a luptat și mult a iubit..." O să și lăcrimezi puțin... O iubire imposibilă e tristă, dar e fără moarte, tocmai pentru că neîmplinită e fără sfârșit... Voichița își înăbușă plânsul în pieptul lui. El îi mângâie ușor părul... Îi ridică fața de bărbie, îi zâmbește și-i grăiește răspicat: Zi după mine, Voichiță: "Să ne vedem sănătoși!" Voichița își șterge lacrimile cu palmele și strigă: "Să ne vedem sănătoși, Ștefane, Măria ta!" Așa-așa, Voichițo! Trece

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]