KorAP: Find »[drukola/base=principat & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...407 408 409 ...435 >

10,865 matches

Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753

fost contopite într-o unică memorie națională. Odată cu ștergerea granițelor politice dintre principatele danubiene au fost dizolvate și liniile de separație ale istoriilor provinciale. Procesul poate fi descris ca unul de naționalizare a trecutului românesc, în urma căruia memoriile regio-centrice ale principatelor au fost omogenizate într-o memorie națională românească. În deceniul al șaselea, și cu atât mai pregnant în cel de-al șaptelea, ale secolului XIX, ulterior reorganizării sistemului de învățământ primar pe baza principiilor de obligativitate, gratuitate și universalitate, literatura

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
inferioritate politică în care se regăsea. Acesta este motivul pentru care latinismul ca program cultural-politic nu doar că a apărut și s-a afirmat cel mai plenar în Ardeal - unde a continuat să rămână doctrina identității naționale mult după ce în principate latinismul a devenit anacronic -, ci și că dacismul și-a făcut apariția în afara arcului carpatic. Succesele politice ale principatelor dunărene, culminate cu cascada unirii-independenței-regatului, a creat contextul propice pentru înlocuirea doctrinei defensiv-emancipatoare a latinismului cu programul ofensiv-afirmator al dacismului. Dacă

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
apărut și s-a afirmat cel mai plenar în Ardeal - unde a continuat să rămână doctrina identității naționale mult după ce în principate latinismul a devenit anacronic -, ci și că dacismul și-a făcut apariția în afara arcului carpatic. Succesele politice ale principatelor dunărene, culminate cu cascada unirii-independenței-regatului, a creat contextul propice pentru înlocuirea doctrinei defensiv-emancipatoare a latinismului cu programul ofensiv-afirmator al dacismului. Dacă prima era o idee integratoare aspirând la acceptarea românilor în rândul popoarelor europene la un nivel de paritate etnico-

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
quŏ firul [statalității românești] nu se taie" (p. 69). Unitatea. Cele mai substanțiale revizii de hermeneutică istorică survenite în această a doua generație de manuale de istorie vizează ideea de unitate. După Unirea din 1859, istoriile separate ale celor trei principate sunt supuse unui proces de unificare, din confluența lor emergând istoria României. Trecuturile particulare ale celor trei ținuturi (Țara Românească, Moldova, respectiv Transilvania) sunt radical reinterpretate într-o cheie comună. Procesul poate fi numit "unificare retroactivă", cele trei principate fiind

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
trei principate sunt supuse unui proces de unificare, din confluența lor emergând istoria României. Trecuturile particulare ale celor trei ținuturi (Țara Românească, Moldova, respectiv Transilvania) sunt radical reinterpretate într-o cheie comună. Procesul poate fi numit "unificare retroactivă", cele trei principate fiind acum considerate a fi făcut parte dintotdeauna din aceeași matrice românească. Vom urmări acest proces de naționalizare a trecutului românesc așa cum se petrece pe diferite dimensiuni. Unitatea geografică a teritoriului românesc, precum și unitatea etnică aromânității au fost deja articulate

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
istorie. Ele vor fi menținute și în epoca naționalismului etnic pe care o avem în vedere, așa că nu vom insista asupra acestora. Dimensiunile unității retrospective pe care le vom detalia vor fi: a) unificarea istoriografică prin care trecuturile separate ale principatelor sunt înmănunchiate în aceeași structură narativă a cărei idee forță este principiul național; b) unitatea panteonului românesc, în urma căreia Oamenii Mari ai trecutului își pierd identitățile lor locale și capătă în schimb o unică identitate națională; c) unitatea politică, reflectată

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
de domnitori ai uneia sau alteia din țările române sunt considerați a fi acționat în sensul unificării naționale. a. Unitatea istoriografică. Prima generație de manuale de istorie circulate în sistemul școlar aflat în curs de instituționalizare conțineau istorii etatiste, ale principatelor Țării Românești, Moldovei și Transilvaniei, în care trecutul și devenirea lor istorică erau decupate în funcție de frontierele de stat. Privite retrospectiv, din unghiul statului național unitar român, aceste narative istorice pot fi catalogate drept provinciale, întrucât fiecare urmează firul istoric al

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
decupate în funcție de frontierele de stat. Privite retrospectiv, din unghiul statului național unitar român, aceste narative istorice pot fi catalogate drept provinciale, întrucât fiecare urmează firul istoric al propriei entități statele, utilizând tototadă un cadru geografic de referință circumscris de limitele principatului în cauză. Pe scurt, atât pe verticala timpului istoric, cât și pe orizontala spațiului geografic, istoriile conținute de prima generație de manuale sunt definite pe coordonate regio-centrice. Erau scrise istoria principatului "România" (a se citi Țara Românească) (Aaron, 1839), istoria

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
tototadă un cadru geografic de referință circumscris de limitele principatului în cauză. Pe scurt, atât pe verticala timpului istoric, cât și pe orizontala spațiului geografic, istoriile conținute de prima generație de manuale sunt definite pe coordonate regio-centrice. Erau scrise istoria principatului "România" (a se citi Țara Românească) (Aaron, 1839), istoria principatului Moldovei (Albineț, 1845), precum și istoria Transilvaniei (Rusu, 1865) sau a Ardealului (Moldovan, 1866), însă nu și o istorie unitară a românilor care să transgreseze granițele care fragmentau politic românitatea. În

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
în cauză. Pe scurt, atât pe verticala timpului istoric, cât și pe orizontala spațiului geografic, istoriile conținute de prima generație de manuale sunt definite pe coordonate regio-centrice. Erau scrise istoria principatului "România" (a se citi Țara Românească) (Aaron, 1839), istoria principatului Moldovei (Albineț, 1845), precum și istoria Transilvaniei (Rusu, 1865) sau a Ardealului (Moldovan, 1866), însă nu și o istorie unitară a românilor care să transgreseze granițele care fragmentau politic românitatea. În avangarda reflecției istoriografice, M. Kogălniceanu (1837) a produs o primă

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
A.T. Laurian, care în 1853 a publicat Istoria Romaniloru, în care istoriile particulare ale țărilor române sunt împreunate într-o structură unitară. După cum era de așteptat, unificarea istoriografică s-a produs în avangarda reflecției istorice înainte de unificarea politică a principatelor din 1859. Ideația istoriografică, plasată în frontul luptei ideologice, trebuie să fi avut o influență în precipitarea evenimentelor politice în sensul unirii principatelor danubiene române. În schimb, în ariergarda consensului societal reprezentată de literatura didactică, unificarea istoriografică survine doar după

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
După cum era de așteptat, unificarea istoriografică s-a produs în avangarda reflecției istorice înainte de unificarea politică a principatelor din 1859. Ideația istoriografică, plasată în frontul luptei ideologice, trebuie să fi avut o influență în precipitarea evenimentelor politice în sensul unirii principatelor danubiene române. În schimb, în ariergarda consensului societal reprezentată de literatura didactică, unificarea istoriografică survine doar după consumarea evenimentelor politice. Primul manual de istorie care tratează în același cadru unitar istoria tuturor românilor îi aparține tot lui Laurian, apărând în

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
istorie (Aaron, 1839; Albineț, 1845; Rusu, 1865; Moldovan, 1866) a creat nu doar memorii divergente, ci și panteonuri particulare. După cum am arătat într-un capitol anterior, pe lângă faptul că trecutul românilor a fost defalcat pe liniile de separație politică, fiecare principat și-a edificat propriul său panteon al figurilor eroice, în centrul cărora au fost plasați Mihai Viteazul în Țara Românească, Ștefan cel Mare în Moldova, respectiv Iancu de Hunedoara în Transilvania. O altă consecință a Unirii principatelor din 1859, corelativă

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
separație politică, fiecare principat și-a edificat propriul său panteon al figurilor eroice, în centrul cărora au fost plasați Mihai Viteazul în Țara Românească, Ștefan cel Mare în Moldova, respectiv Iancu de Hunedoara în Transilvania. O altă consecință a Unirii principatelor din 1859, corelativă unificării istoriografice, a constat în construirea unui panteon național unitar, în care "Mihai, Ștefan, Corvine", după cum răsună versul imnului național compus de Andrei Mureșanu în zorii revoluției din 1848, au fost aduși în același cadru de referință

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
Albineț, 1845), pentru ca în perioada postpașoptistă tranziția să fie finalizată, acesta pierzând identificarea moldavă. c. Unitatea politică. Primul sudaj teritorial-instituțional presupus de idealul unificării politice a românității într-un singur stat național unitar s-a realizat în 1859 prin unirea principatelor danubiene. În ciuda acestui succes repurtat de naționalismul autohton, exista larga conștiință a "îmbucățirii politice a corpului românesc", după expresia lui Xenopol. Pentru a accentua această "desmădulare" a unității primordiale a spațiului românesc, A.T. Laurian (1862) utilizează permanent în istoria

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
națiunii române, este o constantă care traversează de la un cap la altul istoriografia autohtonă postpașoptistă (cu excepția perioadei interbelice în care, după cum vom vedea, s-a maturat o paradigmă critică). Privită în retrospect, efemera perioadă de unitate politică a celor trei principate a constituit o resursă simbolică extrem de pretabilă pentru a fi statuată ca precedent istoric legitimator al unirii din 1918. Ca atare, nimic surprinzător în investirea unui asemenea volum de energii simbolice în hiperbolizarea semnificației unirii din 1600. Ce frapează este

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
Romaniloru publicat tocmai în anul unirii, A.T. Laurian (1862) [1859] îi atribuia lui Ștefan cel Mare mobiluri unioniste: "În annulŭ Chr. 1470 Stefanŭ [cel Mare] formâ planulŭ de a scóte pre Radu din România, și de a uni amîndóue principatele suptŭ domnia sa" (Laurian, 1862, p. 60). Identitatea moldavă a lui Ștefan cel Mare devine subordonată identității românești, aceasta din urmă dobândind întâietate, după cum reiese din concepția exprimată de istoricul V.A. Urechia în manualul Istoria Românilor din 1862: O nouă

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
am mai zis, de unde să pótă dirige și guvernà și Transylvania și Muntenia" (Heliade Rădulescu, 1861, p. 79). Cazuistica prezentată este suficientă pentru a exemplifica eforturile depuse în direcția dizolvării identităților regionale cristalizate în decursul secolelor de existență separată a principatelor române și de impunere a unei supra-identități naționale. Recuperarea românității celor patru domni moldoveni indică un proces de naționalizare a trecutului, proces ce implică impunerea unei grile naționale unice de interpretare a trecuturilor anterior defalcate ale regiunilor istorice românești. Excluderile

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
munteni în unificatori avant la lettre ai neamului românesc, proiectul politic dezvoltat de Sigismund Bathory de a cuprinde întregul spațiu dacic sub autoritatea sa politică este cu totul ignorat. În 1595, Sigismund Bathory realiza prima unire politică a celor trei principate, devenind astfel "Restitutor Daciae" înainte ca titlul acesta să îi fi fost confiscat și atribuit definitiv lui Mihai Viteazul (Rezachevici, 2000; Diaconescu, 2004). Excluderea planului de unificare imaginat și aplicat de prințul maghiar al Transilvaniei reflectă axa etnică a memoriei

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
Diaconescu, 2004). Excluderea planului de unificare imaginat și aplicat de prințul maghiar al Transilvaniei reflectă axa etnică a memoriei naționale românești. Independența. Două evenimente cardinale perforează firul devenirii naționale a românilor în perioada pe care o avem în vizor: Unirea principatelor danubiene din 1859 și obținerea autonomiei statale prin câștigarea Războiului de Independență în 1878. După cum am văzut în secțiunea precedentă, Unirea principatelor române a inițiat un amplu proces de reorganizare națională a memoriei colective în jurul ideii de unitate primordială. În

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
Două evenimente cardinale perforează firul devenirii naționale a românilor în perioada pe care o avem în vizor: Unirea principatelor danubiene din 1859 și obținerea autonomiei statale prin câștigarea Războiului de Independență în 1878. După cum am văzut în secțiunea precedentă, Unirea principatelor române a inițiat un amplu proces de reorganizare națională a memoriei colective în jurul ideii de unitate primordială. În secțiunea de față vom urmări mutațiile paralele în memoria colectivă aflată în curs de coagulare în cadrul unitar național ocazionate de dobândirea independenței

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
întrucât descrierea se potrivește mai degrabă lui Heliade însuși decât conducătorului dac. Această independență primordială, exprimată de spiritul dacic de neatârnare, își găsește împlinirea supremă în actualizarea sa în contemporaneitate, fapt ce se petrece prin Războiul de Independență prin care principatul România își dobândea autonomia în fața Imperiului otoman. Ideea de libertate națională, strâns înșurubată cu cea de unificare, devine principiul prim în funcție de care este organizată epopeea istorică românească. Xenopol împarte cei 2.400 de ani de istorie românească (513 î.e

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
organizată epopeea istorică românească. Xenopol împarte cei 2.400 de ani de istorie românească (513 î.e.n-1894) în patru perioade: a) Formarea naționalității române (513 î.e.n-1290); b) Epoca Slavismului (1290-1633), care se întinde de la întemeierea principatelor până la Matei Basarab și Vasile Lupu, până când aceștia introduc limba română în biserică și administrație în locul celei slavone; c) Epoca Grecismului (1633-1821), care se întinde pe întreaga durată a fanariotismului; d) Epoca Românismului (1821-1894), epocă deschisă prin Revoluția de eliberare

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
baza căreia s-a instituit o liturghie politică a regalității, în condițiile în care ziua de 10 mai a fost celebrată anual ca zi națională a României între 1866 și 1947. Concluzii: forjarea memoriei naționale. Construirea statalității române prin Unirea principatelor (1859), cimentată prin eliberarea națională obținută în urma Războiului de Independență (1878) și consolidată mai departe prin elevarea statului la rangul de regat dinastic (1881) au vertebrat evoluția politică a românilor în ultima parte a secolului al XIX-lea. În paralel

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
didactice în general și a manualelor de istorie în particular. Naționalismul, ale cărei forțe ideologice au fost descătușate în avangarda romantismului pașoptist, a fost asumat statal și transformat în idee-călăuză a istoriei românilor propagate prin manuale școlare doar după unificarea principatelor danubiene. În consecință, trecuturile anterior defalcate pe aliniamentele granițelor politice dintre principatele române sunt fuzionate într-un tot unitar. Istoriile separate ale Țării Românești, Moldovei și Transilvaniei sunt sintetizate în istoria națională a poporului român, care își găsește încoronarea simbolică

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]